AVENTURILE MICULUI „Q” ÎN CAMERA LUI

Visele miros a idei geniale

Q era un băieţel şi taică-su îl închisese în camera lui pentru că stricase radioul. De fapt, protestase Q, el nu îl strica, ci îl repara, doar că nu toate lucrurile îţi ies din prima.

Era prizonier, ceea ce nu-i prea plăcea, dar mai tare îi displăceau copiii plângăcioşi, aşa că nu s-a descurajat şi a spus că „Nu contează, tot o să găsesc eu o soluţie bună ca să trec peste asta”. N-avea chef să se joace, aşa că s-a gândit cum să repare radioul. „Cum să repar radioul? Cum să repar radioul? Cum să repar radioul? Cum să repar radioul?”... şi a adormit.

Dar s-a trezit dup-un sfert de oră, cu idei mari în bostănelul lui genial. A visat că, ei bine, propriul lui cap este un aparat de radio!!!! „Ce frumos te poţi juca aşa!”

Cum se deschide un nou univers

Aşa că a început să caute posturi cu acest radio. A încercat el cu entuziasm, dar nimic... „Ei bine”, îşi spuse Q, „poate radioul meu nu e pus în priză! Cum să-l pun în priză? Cum să-l conectez?”... Atunci îşi aminti de o bucată de afiş pe care o rupsese de pe un stâlp în oraş, pentru că-i plăcea poza de pe afiş. Parcă vorbea acolo de o conexiune... Uite poza! Q citi încet de pe fragmentul rupt: „... conexiunea” (aici lipsea un fragment mai mare din text) „... întindeţi... mâinile... spre... poză...”

„E mai simplu decât să bagi ştecherul în priză”, cugetă Q şi întinse mâinile spre poza zâmbitoare a Doamnei în Roşu. „Era bine!... chiar foarte bine...” şi stătu aşa vreun sfert de oră. Simţea liniştea, simţea cum spaţiul şi timpul devin nelimitate în jurul său, simţea cum Doamna în Roşu îi spune să nu se mai simtă vinovat pentru că a stricat radioul, pentru că Ea îl iubeşte oricum.

„HEEEEEEEEEEEEEEIIIIIIII!!!!!!!!” strigă Q în gândul său, „Era adevărat!!!! Chiar am prins postul!!!! Chiar am un radio în cap!!!!” Q exulta: „Ce drăguţă e Doamna! Ce post mai bun aş putea să prind decât pe-al Ei!”

De ce cred mamele că ele știu totul?

Cu siguranţă ar mai fi stat să asculte postul mult şi bine, dar chiar atunci veni maică-sa de la serviciu, grăbită ca întotdeauna, şi-i zise că poate să iasă afară, dar să nu mai facă prostii că a doua oară n-o să-i mai meargă aşa de uşor. „Ce poză e aia?” mai întrebă maică-sa. „Yoga? Yoga nu e bună”, declară maică-sa şi-i smulse poza.

Q fu de data asta chiar indignat de tot, dar nu aveau de gând să-l asculte şi să-i dea poza înapoi. „Cum să ascult postul Ei, dacă nu mai am poza?” se bosumflă Q. „Ce oameni am şi eu ca părinţi, mai bine fug de acasă!”

În cele din urmă renunţă să mai fugă şi-şi spuse că tot va găsi el o soluţie bună la asta. Deci stătu în lotus, pentru că acum aflase că făcea yoga, şi încercă să fixeze postul la radioul din cap. „E bruiat rău”, cugetă Q, „care se pricepea şi la chestii din astea. Îmi vin tot felul de gânduri care nu sunt ale mele şi nici nu mă interesează.”

Renunţă la lotus, pentru că îl dureau picioarele, şi-şi zise că poate Doamna în Roşu îi va fixa chiar Ea postul. Aşteptă un pic să se întâmple asta. Parcă era mai bine acum, dar postul tot era bruiat.

Cineva ne așteaptă dincolo de limitări

Apoi înţelese că undele care veneau de la Doamna în Roşu trebuiau să fie speciale, pentru că sigur Ea îi iubea toţi ca o mamă bună, era sigur de asta. Trebuiau să fie nişte unde nelimitate, pentru că Ea îi iubea pe toţi, în mod nelimitat. Aşa că Q îşi aminti că, de fapt, lipsa limitelor a simţit-o chiar prima dată, adică Infinitul. „DAAAAAAA, acum prind iar postul....”

Postul lui emitea mereu şi Q asculta oricând avea timp, ba uneori asculta şi în mers frecvenţa infinită, care mărea timpul şi spaţiul până clipele deveneau veşnicii şi spaţiul din jurul lui devenea nesfârşit. Cu timpul înţelese de ce nu reuşise să prindă postul fără poză: gândurile pe care le avea erau ceva limitat, şi nici măcar nu erau ale lui, ar fi vrut să scape de ele.

Cu timpul încercă să descopere infinitul pur, care să fie şi dincolo de limitarea timpului, care îi face oamenii grăbiţi, şi dincolo de limitarea spaţiului, care-i face pe oameni stresaţi în autobuzele aglomerate. „Unde se întâlnesc nemărginirea spaţiului şi timpului?” Iar postul Ei îi transmise: „Spaţiul şi timpul sunt complementare şi se unesc într-o explozie de bucurie. Dacă apare şi Infinitul, atunci e o stare specială, pe care am putea-o denumi starea în care miracolele apar.”

Cu antenele îndreptate către Infinit

„Dar cum pot prinde mereu postul?” îşi întrebă el Mama sa Infinită, aşa cum îi plăcea acum să-i spună Doamnei. Iar Ea îi răspunse: „Ai o antenă la radioul tău, pe coloană. Fii atent la antena aceasta şi vei recepţiona mereu unde pe care le simţi reci în palme. Aceste unde te vor trimite în starea de miracol, dacă încerci mereu să te apropii de esenţa lor.”

Iar Q era fericit, pentru că mereu reuşea să le simtă mai profund. Din cauza asta, se simţea mult mai liber şi uşor acum. Iar când se plictisi şi de asta, Mama sa Infinită îi spuse să simtă undele reci şi în ceilalţi, pentru că şi ei au antene, doar că sunt coborâte la baza coloanei.

Iar Q simţi într-adevăr Infinitul în fiecare om, şi se bucura de lucrurile minunate care se petreceau atunci când în fiecare dintre oameni perfecţiunea ieşea cumva la iveală. Iar radioul din cap i se muta şi în inimă şi simţea că nu şi-ar putea dori ceva mai frumos!

                                                                                                              Adrian Sonea