 |
| Poetul Nicolae Arieșescu la masa de lucru |
- Unde? – veți
întreba.
- În Ceruri – vă
voi răspunde.
- Acolo? Ce să facă
un poet Acolo?
- Ce n-a reușit
aici, pe Pământ.
- Nu s-a-mplinit ca
poet?
- Eh, credea că mai
avea de lucrat...
- Dar fericit,
fericit a fost?
- Se poate spune că
a avut și momente din astea. Dar umbrite...
- Umbrite, de ce?
- Presupun că, pe
la începutul vieții, a avut ceva necazuri cu unele ursitoare.
- Adică... l-au
asistat și ursitoarele cele rele?
- Oho!
- Și cu ce l-au
nefericit ursitoarele?
- Păi, dacă vorbim
de cele rele, scorpiile alea, nu știu ce vorbe au bolborosit ele dar, încă din fragedă
pruncie, l-a atins microbul poliomelitei.
- Adică, vrei să
spui că s-a născut normal, și-apoi...
- Și-apoi au lucrat
vrăjile mașterilor celor rele și l-au lăsat șchiop!
- Șchiop ca toți...
șchiopii?!
- Da, șchiop,
șchiop. Șchiop ca cei mai șchiopi, șchiopi!
Acesta i-a fost
destinul trist al prietenului Nicu Arieșescu. Debutul în viață a fost în
regulă. S-a născut normal din punct de vedere fizic, intelectual și psihic și a
primit și ceva har din partea Creatorului – Iată,
a mai rămas ceva din harul poeziei, ia-l tu! – ar fi tunat, din Înalturi,
porunca. Însă, nu se știe cum s-au infiltrat nesuferitele, ce buruieni amare au
băgat în cazan la fiert că, atunci când mamă-sa l-a dus să-l vaccineze
anti-polio, sora medicală (vrăjitoare deghizată, desigur!), i-a triplat doza
și... l-a nenorocit! În loc de protecție, s-a ales cu... infecție! Șchiop pe
viață!
Șchiopul, șchiopule! – strigau copiii după el, pe stradă.
- Chiar așa strigau
copiii după dumneavoastră, domnule Arieșescu? – îl întrebam contrariat, de câte
ori îmi povestea despre necazul vieții lui. Nu-mi venea să cred cât pot fi de cruzi, uneori, copiii, în judecata lor.
- Da, domnu’ Florin – îmi răspundea, cu tristețe, poetul. Da’ știu că și eu eram al dracului! – continua el, cu o
satisfacție nedisimultă în glas.
- Cum așa? – nu
puteam să-mi ascund curiozitatea.
- Le trăgeam câte
una cu cârja, de să mă țină minte și să nu mai strige niciodată după mine: Șchiopule!
Rămâneam tăcut și
meditam. Îmi dădeam seama că, dacă bunul Dumnezeu ar fi fost mai zgârcit cu
prietenul meu, acesta ar fi fost, poate, mai fericit.
- De ce? De ce
credeți c-aș fi fost mai fericit, astfel? – mă chestionă nenea Nicu, citindu-mi
gândurile și manevrându-și, cu dificultate, picioarele inerte, căutându-le o
nouă poziție pe patul pe care rareori îl părăsea, una mai confortabilă.
- Pentru că
ignoranța v-ar fi diminuat discernământul. Un om prost nu-și dă seama de
defecțiunile sale.
- După cum spuneți,
prostia poate deveni o binecuvântare? – înțelese el cam în ce direcție se
îndrepta logica mea.
- În astfel de
situații, da! Ia gândiți-vă: dacă nu ați fi primit harul poeziei și nu ați fi
perceput lumea și viața în toată complexitatea ei, dacă ați fi posedat un
creier neajutorat, ați mai fi fost un observator atât de fin (și chinuit) al
propriei nenorociri?
- Deci, mai bine
fără har!
- Nu știu dacă,
neapărat, fără har. Aici mai ține și de dorința dumneavoastră de a depăși
obstacolele într-un mod pașnic.
 |
| Nicolae Arieșescu și Aurel Furtună |
Poetul se cufundă
în tăcere. Nu putea spune că nu se bucurase de viață. Ba chiar se-nfruptase din
plin din plăcerile oferite! Și-au fost, oho! Aventuri galante, petreceri până
dimineața, fusese bun prieten și cu paharul... Un zâmbet fugar îi lumină fața.
- Mda, poate ar fi
fost mai bine – încuviință poetul, căzut pe gânduri. Dar nu, nu fără har! La
bucuria de a scrie poezii, n-aș fi renunțat pentru nimic în lume! Știți ce
voluptate încercam atunci când reușeam să aștern pe hârtie ceea ce muza îmi
insufla? Exact ca atunci când strângi în brațe pentru prima oară o femeie
frumoasă. Nu-ți vine să crezi, dar ea, goală în brațele tale, ți se oferă în
toată plenitudinea formelor ei perfecte!
- De-acord, domnule
Arieșescu, la har nu trebuie renunțat! – mă racordai la sistemul lui de
gândire. Cu o astfel de viziune...
Pe moment, zâmbi.
Da, simțea și el că-i ieșise comparația. Fața i se înnegură, apoi. Prin minte i
se perindau, de data aceasta, amintirile dureroase din perioada în care
frecventa școlile specializate, bătăile între colegi, handicapați ca și el –
șchiopi, ciungi, chiori, bâlbâiți și alte grozăvii din astea – înjurăturile și
bătăile administrate de pedagogi... Câtă ură acumulată în sufletul unui copil!
- Da, asta da, ar
fi fost mai bine să mă fi născut mama un tâmpit! – conchise el într-un târziu.
Să nu înțeleg nimic, să nu simt suferința, să nu sesizez diferența între bine și
rău, între iubire și ură, între confort și disconfort, între fericire și
nenorocire.
- Poete, găsesc
justificare stării tale depresive, dar, nu te supăra, gândești egoist!
- Egoist?! De ce?
Nu sunt eu ăla handicapatul?! Nu sunt eu ăla arestat în fundul unui pat?!
- Ba da, și te
compătimesc din cauza aceasta!
Devenisem familiar.
Trebuia să mă apropii de sufletul prietenului meu. Să i-l mângâi, dacă se
putea.
- Ne-ai fi lipsit
de atâtea poeme frumoase! Tâmpițelul n-ar fi avut cum le scrie. Și, încă ceva,
foarte important!
Făcui o pauză,
apropiindu-mă de biblioteca poetului și căutând din priviri ceva anume.
- Ce? – se amuză,
de data aceasta, prietenul meu, schimbându-și din nou poziția picioarelor.
Aștept lovitura finală!
- Lovitura finală o
vei da dumneata! Pentru că ești un tip deștept, nu tâmpițel, meditează la ideea
următoare!
Găsii cartea
potrivită, o extrasei din bibliotecă și mă întorsei spre poet. Nicu îmi urmărea
cu interes mișcarea prin cameră. Continuai:
- Chiar crezi că bunul Dumnezeu te-a hărăzit
degeaba? Crezi că El, Atotcunoscătorul, nu era în temă și cu mișcarea
ulterioară a vrăjitoarei? – finalizai, retoric, partea ipotetică, asemenea unui
filosof. Expusei, apoi, și concluzia:
- Ba da, era! Dar,
după ce ai fost nenorocit, niciun moment nu te-a părăsit – erai copilul Său!
- De ce-a permis
mișelia?! – strigă, deznădăjduit, din domiciliul său obligatoriu, poetul.
- Asta a fost proba
ta de foc – o treci sau nu o treci! Ce alegi?
Tăcere. Profitai
și, deschizând cartea la întâmplare, revenii la un discurs sobru:
- Domnule
Arieșescu, stimate prieten, pentru a vă ușura răspunsul la această ultimă
dilemă, vă voi citi un poem dintr-unul din volumele dumneavoastră.
- Da, de acord, să
vedem dacă poetul e poet! – intră în jocul meu, făuritorul de slove rimate.
 |
| Nicu Arieșescu alături de bunul său prieten, Mircea Cavadia, trecut și el în neființă |
DORINŢĂ
Aş vrea
să fiu lotcă plutind
în
imensitatea apelor tale,
să mă
pierd în derivă cu timpul
ce se
scurge-n clepsidra lumii,
să mă
clipocesc până-n copilărie
cu
gândurile de vorbă,
să-mpletesc
poezia cu singurătatea;
în urma
noastră rămâne
semnul
de întrebare, dâră de fum,
malul
nisipos cotropit de scoici sparte
ucise de
nevrednicia vântului;
laurii
s-au vestejit, harfa e spartă, poete!
poezia
ta sună fals acum,
se
pierde-n dizgraţia unei
eliberări
înfricoşătoare
pe când
noi, Maria,
rămânem
întruchiparea ascunsă
a celor
care nu mai pot iubi…
- Are ceva stofă de
poet tipul ăsta! – conchise, zâmbind larg, prietenul meu.
- Da, are.
Poetul Nicolae
Arieșescu a plecat zilele trecute. Ce-o fi, Acolo, Sus! Ce veselie, ce hore pe
ei, poeții! Mai ales că șchiopii nu mai sunt șchiopi!
Ploiești, 1
aprilie, 2019
Imaginea de copertă este reproducerea unui tablou pe care, unul dintre prieteni, i l-a realizat cândva, poetului.
P.S. Despre poetul Nicolae Arieșescu am mai relatat într-o postare din trecut:https://florinmesca.blogspot.com/2014/12/nicu-ariesescu-poetul-si-prietenul_12.html
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Aici aveti posibilitatea sa va puneti bine cu autorul articolului, sa-l "periati" de "sa-i mearga fulgii"!