ÎNTÂLNIREA DE LA „CHIETRE”

Strada Gârlei

https://luceafarul.net/intalnirea-de-la-chietre

Pe Gârlei. Pe strada Gârlei stă mamaia. Să nu vă gândiți că locuiește la oraș... nici măcar în vreun orășel! Nu, casa bătrânească a mamaiei e pierdută undeva, într-un sat din lunca Buzăului. Dar... stă la stradă! De unde până unde, „Gârlei”? De la vechea baltă, în a cărei apă fojgăiau, cândva, peștii, vietăţi care binecuvântau traiul „riveranilor” cu un minimum de hrană,  chiar și atunci când sărăcia cea mai lucie se-ncăpățâna să nu le părăsească bătătura.

Intrau în baltă cu „hălăul” și, cât ai zice „pește”, îl încărcau. Era suficient pentru un borș, o saramură sau un pește prăjit, plus o bucată de mămăliguță și-un pahar de vin... Ce le prisosea, mergea la uscat – provizii pentru iarnă. Bună treabă mai făcea „halăul”...

Am cerut amănunte:

- Ce-i hălăul, mamaie?

- Hălăul, maică, este, iacă, o bucată mare de tifon pe care o prindeam de cele patru colțuri cu două nuiele lungi și-ncrucișate la mijloc. De tifon legam o chiatră, iar înăuntru puneam o bucată de mămăligă, îl afundam în apă... peștele se-aduna la mămăligă și...

- Când îl trăgeați afară nu fugea peștele, mamaie?

- Nuuu, că era destul de adânc tifonul.

- Aha!

Curios, din fire, am aflat că prin alte părți „hălăul” este cunoscut sub numele de „crâsnic”.

Cuvinte vechi... Nostalgii... Între timp, a intrat și satul bătrânei în programul transformărilor societății socialiste multilateral dezvoltate și... balta a fost asanată: agricultura devenise o prioritate. Oamenii au rămas fără baltă, fără pește, fără păsăret, fără frumusețile naturii și s-au ales cu un teren, rămas – în anii orbitor de luminoşi ai neo-democraţiei – o tristă paragină, pe care nici măcar oile nu mai găsesc ceva comestibil de rumegat. Bine, oile ca oile, animale proaste, nu se descurcă, dar oamenii?... Oamenii, ce să facă şi ei? Ca nişte premianţi căliţi, ce sunt, în şcoala aşteptărilor fără răspuns, au transformat terenul viran în depozit de gunoaie. Un soi de protest înfundat împotriva nesfârşitelor înşelătorii care le-au jalonat viaţa...

Şi, ca într-o reuşită globalizare, acolo, se găsesc de toate: și gunoi de grajd, și pungi de plastic, și pene de la păsările jumulite în gospodării, și peturi, și spărturi de sticle... un bazar fetid, răsărit în satul muribund ca un simbol autoritar al mizeriei sufocante...

Ieri, mamaia se-nvecina cu raiul pe pământ, azi, dacă-ți arunci privirea peste poarta bătrânei, vei avea imaginea repulsivă şi dezolantă a unui „infern pastoral”! 

Casa mamaiei este situată chiar la capătul „Gârlei”, colț cu „Vadului”. Se poate spune că locuiește pe două străzi dar, întrucât numărul casei s-a fixat în poarta din Gârlei, pe Gârlei se cheamă că-și are domiciliul. Dar să n-o caute, careva străin, după adresă! Nici pe ea, nici pe tanti Voica, nici pe nea Gică... În afara poștașului, nimeni din sat nu se oboseşte cu nomenclatura străzilor. Poate doar primarul că popa, sigur, nu și-a bătut capul! Părintele îi știe pe enoriași după nume: tanti Voica, care este cumnata lui mama Paraschiva – mamaia noastră – baba Lența, de la drum, moș Gheorghe, de lângă cârciumă, nea Gică, oierul şi aşa mai departe... Să nu uit: mama Paraschiva are și pe „Vadului” o poartă: poarta care dă în curtea care adăpostea, cândva, hambarul, grajdurile animalelor, acolo unde țineau și căruța, în vremurile bune, pe când trăia și tataia. Acum... poarta este blocată. Nu tu animale, nu tu căruță, iar grajdurile și acareturile... au îmbătrânit odată cu stăpâna casei. 

„Vadului”, stradă în pantă ușoară, la fel ca majoritatea drumurilor de țară: piatră, țărână, colb, șanțuri lăsate de căruțe pe vreme rea și înțepenite de arșița verilor, găini, rațe și gâște gălăgioase pe la porțile oamenilor. Pomi, din loc în loc... De prin curți se-aude câte-un hămăit scurt de câine – e miezul zilei și vigilența nu le este chiar la cele mai înalte cote. 

Tanti Voica, tanti Ioana și Costina

Chiar acolo, la intersecția celor două drumuri (ce-ar fi să nu le mai numesc străzi?), protejați de umbră și așezați pe „chietre” (de fapt, pe scăunele aduse de prin case), te-ntâmpină un simpatic comitet de primire: nea Gică – oierul, tanti Ioana – nevastă-sa, Nicu – fecioru-său, tot oier, Costina – noră-sa, casnică destoinică și, bineînțeles, mamaia Paraschiva și tanti Voica – cumnate și vecine gard în gard, ajunse, de multişor, la vârsta senectuţii. Aproape de fiecare dată, când poposim pe tărâmul rural al mamaiei (şi ajungem, mai mereu, prin miezul zilei), cel puțin unul dintre personajele amintite se găseşte „prezent la datorie”.

Nea Gică, oierul

Săru’mâna mamaie, săru’mâna tanti Voica, salut, nea Gică... după cum devine cazul. Descărcăm ce avem de descărcat și, dacă nu avem treburi arzătoare la ordinea zilei, ne întoarcem la „sfat”.

- Ei, cum mai merge politica, prin sat? – îmi fac intrarea jovial şi, mai ales, înviorat că am scăpat de drumurile comunitare.

- Cum să meargă? Ca pe la noi – primesc un răspuns lipsit de substanță.

Puteam înțelege orice. Dar nu mă las și aflu o groază de lucruri care, deşi, separat, păreau nesemnificative, alcătuiesc, în fapt, harta ofurilor săteşti, făcându-i pe interlocutorii mei, cronicarii ad hoc ai izolatei lor existenţe.

Şi, dacă tot am întrebat, aflu... Cine a mai vândut pământ și cine mai are de vânzare, care cum și-a lucrat pământul și dacă a scos ceva din el, cine are cele mai multe vite și dacă văcarul satului face treabă bună, cum stă nea Gică cu oile anul ăsta și cam cât lapte scoate de la ele. Am mai aflat despre molimele care-au făcut ravagii printre găini dar și de necazul Voichii cu vulpea, care i-a omorât mai toate găinile – de i-au mai rămas doar... patru.

Na, că m-a luat și pe mine grija:

- Dar tanti Maria, de tanti Maria ce știți, ea cum stă cu găinile?

De la tanti Maria, obișnuim să cumpărăm ouă. 

- Nu, slavă Domnului, tanti Maria n-a avut probleme nici cu molimele, nici cu vulpile. 

M-am liniștit. M-a liniștit și mamaia: a vorbit, deja, cu femeia și ne-a pus deoparte vreo treizeci de bucăți.

- Dar să știți, mamă, că acum le dă cu 50 bani!

Asta chiar nu-i o problemă. Bine că avem de unde lua ouă „de țară”, sănătoase, de la găini crescute în curtea omului. Rezolvată și problema ouălor „bio”, aflăm cum, când şi pe cine i-au mai vizitat copiii, câți nepoți le-au adus în prag, cine a mai murit și, evident, la ce pomeni urmează să ne așteptăm.

- Ne mor bătrânii, nea Florin! – oftează Nicu.

- Săracu’ Stănică, l-a părăsit și pe el Paolina – era tare bolnavă, săraca – mă informează tanti Voica.

- Cum aşa, tanti Paolina a murit?! Păi, nu sunt nici două luni de când am cumpărat niște porumb de la ei! Of, îmi pare rău!

- Bine c-a luat-o Dumnezeu! – zice mamaia, cu o tristețe sinceră, întipărită pe chipu-i ridat de ani, de muncă, de singurătate... şi, parcă, pentru a închide subiectul într-o notă empatică, punctează, oftând:

- De m-ar strânge și pe mine odată! Să mă duc și eu după Ionel!

- Mamaie, mata, mai ușor cu graba asta: mai ai nepoți de văzut la casa lor, vezi c-au început să apară și strănepoții...

- Știu, maică, da’ nu mai poci! Dacă nu mai poci, nu mai poci! – se vaită bătrâna, cerșind un plus de compasiune.

- Ba să „mai poci”! Ia uite  ce frumoase sunt și găinile crescute de matale – frumoase și grase! O să mâncăm la iarnă o supă bună și un pilaf galben, de-o să prinzi putere pentru câteva vieți!

- Da știu că vă cresc bine puii și anu’ ăsta, nea Florin.

- Da, nea Gică, văd că le merge bine, să știi că i-am luat de carne! Că tot veni vorba de carne, să nu uit: mă mai pot baza pe mata și la anul pentru mielul de Paști? Că de pui are grijă mamaia! – și am cuprins-o, cu tandă recunoştinţă, pe după umeri. Dacă n-ar fi ea...

I s-a luminat fața. A fost momentul ei de glorie. A lăsat o lacrimă și, cu palmele în poală, a început să enumere, firesc, pe un ton blând, muncile aducătoare de satisfacție în mica ei gospodărie:

- Le rânesc, mamă, în fiecare dimineață, le dau mâncare, le schimb apa, le feresc de gaițe...

- Da, mamaie, știm și te iubim pentru tot ce faci!

- Da, mamă, s-aveți voi ce mânca la iarnă...

- Dar ce, mamaie, crezi c-o să le mâncăm fără matale? Nu uita că la iarnă o să te luăm din nou la noi. Și-apoi... ai uitat de supa de care vorbeam mai adineauri?

Foarte important, primesc apoi ultimele prognoze despre mersul viilor anul acesta. Nu de alta, dar are și mamaia vreo doi ari de „1001”. Se pare că n-o să se facă mare lucru – nici nu mă așteptam, nu-i vorbă – dar cu țuica o să ne iasă – grădina e plină de pruni încărcați de rod!

- Dar să vă faceți programare din timp – ne avertizează Nicu, știut fiind că, în ultimii ani, de el a tras mamaia să care butoaiele cu boască la cazan.

Se sare de la un subiect la altul, în funcție de oful fiecăruia.

După ce se epuizează toată cazuistica sătească, se trece la politica mare. Îi provoc:

- Ia spuneți, ce părere aveți despre noul guvern?

- Ce părere s-avem? Dacă ne-or mări pensiile... atunci mai vorbim – punctează tanti Voica cu năduf.

- Ce mărit pensii, tanti? – sare și Nicu – nu vezi că s-au scumpit toate înainte de „mărire”?

- Ziceam și io așa! – bate tanti Voica în retragere.

- Să ne asigure locuri de muncă, să nu mai plece copiii din sat... să ne-ajute cu animalele!... – se-ncinge Nicu.

Îi știam durerea. Băiatul i-a crescut și tare ar fi vrut să-l știe cu o slujbă mai sigură și mai curată decât oieritul, munca lui, moştenită de la tătâne-su. Nu-i vorbă că băiatul este vrednic, dar, ca orice părinte, vrea ceva mai bun pentru copilul său, decât a avut el parte. Dacă le-ar ajuta un pic și statul cu animalele... altfel le-ar merge treburile. Să arunci atâta lână și atâtea piei... păcat, mare păcat! Câștigă ceva din vânzarea mieilor primăvara, de Paști și... cam atât. Brânza o țin pentru ei, că sunt familie mare.

- L-am votat pe Johannis, da’ văd că nu face, nici ăsta, vreo brânză! – mai bagă tăciuni în foc și tanti Voica.

Ca amfitrioană a „sfatului de pe chietre”, mamaia părăsi butoiul de melancolie şi moderă conversaţia, dovedind, tuturor, că era la curent şi cu treburile politice:  

- Ce să facă, fa, și ghietu’ om, nu vezi că fură ăștia totu’?

Doar că timpul... nu stă; se scurge fără ca cineva să pară că se sinchisește de asta. Fiecare viețuiește după propriul ceas. Iar ceasul la țară este în funcție de nevoile gospodăriei, ale câmpului și ale animalelor. Soarele se-apropie de orizont și vacile se-ntorc de la păscut. Nicu și nea Gică își iau în primire Joiana și se-ndreaptă spre ograda lor. Costina ne părăsise de mai multă vreme – treburi de-ale bucătăriei. Tanti Voica:

- D-apoi, m-oi duce și eu să mai dau ceva grăunțe la găini și le-nchid apoi.

- Dar voi nu vreți să mâncați ceva, maică? – și-amintește și mamaia că noi am venit de la drum lung.

- Ba da, mamaie!

Nu ne vine să ne mai sculăm de pe „chietre”. 

Ce tihnită pare viața de la țară!...

(Publicat în revista Luceafărul de Botoșani din 15 martie 2018)