CEREREA ÎN CĂSĂTORIE

Mamaia

Ieri, 21 mai 2017, revista eCreator a publicat în paginile sale povestirea inspirată de poveștile mamaiei.

http://www.ecreator.ro/proza/4685-cererea-in-casatorie.html

De data aceasta, mamaia ne povestește despre felul în care tataia a cerut-o în căsătorie. O poveste inedită și... spumoasă, pe alocuri. O puteți lectura accesând link-ul de mai sus sau... rămânând pe blog.

CEREREA ÎN CĂSĂTORIE

Aroma plăcută a cafelei pusese stăpânire pe bucătărie. Invita la tihnă. Bărbatul, trecut de multișor de prima tinerețe, își odihnea picioarele în poala iubitei sale, nevastă de-a doua. Fără acte dar… nevastă. Își uniseră angoasele și tristețile și ajunseseră la concluzia că, decât să se chinuie târându-se singuri spre anii din urmă ai vieții, parcă mai bine ar fi să-i parcurgă de mână, împărțind ceea ce aveau mai de preț: iubirea. Decât trist, mai bine vesel. Decât o săracie, mai bine două. Nu, nu înțelegeți greșit: nu două sărăcii, ci două pensii!

De partea cealaltă, în dreapta bărbatului, mamaia – mama nevestei de-a doua – își savura, tăcut, ceaiul, alăturat unei felii de pâine cu unt și dulceață. Din cauza dinților – câteva cioturi ce-o mai ajutau ca vai de lume – trebuia să fie foarte atentă la fiecare mușcătură din felia de pâine. Când simțea că tăria acesteia depășea pe cea a ruptului dumicatului, se folosea de ceai pentru  o mai bună înmuiere.

Bărbatul, ca în fiecare dimineață, era în vervă. Și, în virtutea bunei sale dispoziții, se întoarse spre bătrână, o învălui cu o privire tandră și-i făcu – nu era prima oară – o mărturisire:

- Mamaie, ești atât de frumoasă!

- Ei, mamă, o babă bătrână! – spuse aceasta cu modestie, dar cu o cochetărie greu mascată.

- Nu mamaie, chiar ești frumoasă! Ești o „babă” frumoasă! Și bărbatul continuă, pe același ton admirativ: Uite, îmbrobodită cu baticul ăsta negru ce-ți încadrează fața albă ca laptele, fără sulemeneli și cu sprâncenele dese și bine conturate, parcă ai fi coborâtă dintr-o icoană.

- Ai grijă să nu faci păcate! – îl dojeni bătrâna, cu blândețe.

- Ce păcat mamaie: că ți se citește frumusețea sufletului pe chip? Că ochii matale strălucesc a bunătate? Și apoi, pe un ton șugubăt, o necăji cu o nouă prostioară de-a lui:

- Mamaie, te rog, să nu care cumva să-ți faci vreo operație estetică!...

- Irra, mamă, ce vorbe-s astea la tine?!

- … Să te vedem după aia, seara, pe la Capatos, alături de Drăgușanca!

- Ia nu te mai prosti și nu mai râde de mama! – îl luă femeia la rost pe bărbat. Ce vorbe-s astea?

- Ia lasă omul în pace și nu-l mai certa – glumim și noi! – se rățoi și mama la fiică. Nu sunt convins că știa cine era Capatos, dar cu ultimele evenimente din viața „vedetei” tunate era la curent din emisiunile ei preferate.

În comparație cu bătrâna, nevasta lui (de-a doua) nu prea avea simțul umorului. Dacă octogenara percuta la prima provocare și intra, amuzată, în jocul vorbelor cu mai multe înțelesuri, soția îi tăia imediat elanul. Atunci amuțeau amândoi și-și făceau semnele dinainte știute: treceau cu mâna de la un capăt la celălalt al gurii, în semn de mucles!

- Fermoarul, maică! – concluziona bătrâna și se uitau amândoi înveseliți spre minoritară.

- O să vă arăt eu vouă fermoar, de n-o să-l puteți duce – intervenea, amuzată la rându-i, nevasta (de-a doua) bărbatului și fiica bătrânei.

Bărbatul avea limbariță și se-ntoarse (iar) spre dreapta sa:

- Mamaie!...

- Da, mamă!

- … Te rog, povestește-mi cum l-ai cunoscut pe soțul dumitale, pe tataia!

- Dar ți-am mai povestit o dată, mamă! Ce să-ți mai spun?

- Așa este, mi-ai mai spus, dar… mai spune-o odată, îmi place povestea!

- Bine, dacă vrei tu…

Bătrână își aranjă baticul negru ce-i încadra chipul angelic, își băgă la loc câteva șuvițe rebele și, cu mâinile așezate cuminți în poală, se puse pe povestit.

Povestea:

- Era într-o zi de sărbătoare și mă aflam cu mai multe fete, în centrul satului, la horă. Stăteam deoparte, vreo nouă fete, eu și prietenele mele. De partea cealaltă a drumului, un grup de băieți, flăcăi, dar și vreo două femei măritate ce-i însoțeau. Nu-i luam în seamă. Noi aveam glumele noastre, secretele noastre, iar prietenele mă tot necăjeau cu un gagic de-al meu, care mă curta nevoie-mare.

- De ce-l respingi fa, tu, pe Costăchel? Se usucă aista pe chicioare de dragul tău.

- C-așa vreu eu! – și Paraschiva întoarse spatele, mândră, unui flăcău imaginar, taman bun de respins, dar numai așternuturile patului ei de fecioară îi cunoșteau chinurile nopților lungi de insomnie și dorințe neexprimate. Dacă i-ar cunoaște ele oful inimii! Nu-l plăcea pe Costăchel, era cam botos. Nu, hotărât lucru, nu Costăchel îi era ursitul! Dar, Costăchel, insistent, îi tot aținea calea și nu putea spune că nu-i făcea plăcere că era curtată. Așa se făcuse ea cu un gagic.

- Fa, tu dacă îl mai chinui mult, ți-l fură vruna!

- N-ai hi chiar tu aia? – o luă la zbârnă Paraschiva, fixând-o cu niște ochi oțeloși.

- Nu, fa, ce-ți veni? Am zis și eu așa...

Fetele tăcură și-și îndreptară atenția spre horă, fiecare ascunzându-și cu grijă gândurile și secretele. Lăutarii trăgeau de zor la arcușe și de burdufurile greu încercate în timp ale acordeoanelor. Trompeții se-ntreceau și ei cu toba într-un dialog al zgomotelor cu pretenție de muzică.

Hora era în toi. Feciorii își învârteau mândrele și băteau colbul de pe drum într-un ritm drăcesc, anume întreținut pentru a le zăpăci pe fete și a le convinge de bunele lor intenții, în vreme ce bătrânii își vedeau de ale lor: femeile, vigilente, căscau ochii-n patru la fecioarele din horă, iar bărbații împărțeau țara... cu câte-o țuică-n mână, luată de colea, de peste drum.

Scurt intermezzo: în acest moment al povestirii, bărbatul zâmbi unei amintiri mai vechi, mai bine spus, a unei vechi snoave populare.

Iată snoava: Ion și Maria se întâlnesc la horă-n sat. Ion, puțin aprins după fată, își făcu curaj și-o abordă:

- Hai, fă Mario, să te joc și eu!

- Joacă-mă bade!

O joacă Ion ce-o joacă pe Maria dar, înfierbântat, îndrăznește mai mult:

- Hai, fă Mario, să te țuc și eu!

Maria, receptivă:

- Țucă-mă bade!

O duce badea mai la o parte de-o țucă pe săturate și, încins de-a binelea, atacă decisiv:

- Hai, fă Mario, să te am și eu o dată!

Maria, cuminte:

- Nu pot, bade! Dacă vrei, mă duci întâi la biserică...

Îndrăgostit de-a binelea și cu inima furată definitiv, Ion face toate cele de cuviință și-i pune cununiile pe cap Mariei. Toate cele rânduite fiind îndeplinite, răbdarea flăcăului având și ea niște limite și cu sângele clocotind în vine, Ion o-ntreabă de-a dreptul pe mireasa sa:

- Fă, Mario, de jucat... te-am jucat, de țucat... te-am țucat, de dus la biserică... te-am dus la biserică, dar acum să-mi spui, fă Mario, măcar ești tu fată mare?

Maria, după câteva clipe de gândire adâncă, îi răspunse dezmierdându-l:

- D-apoi... cum ți-o fi norocul, bade!

- Auzi, fă Paraschivo, ia vezi tu la flăcăul ăla de vizavi, că te cam soarbe din ochi!

- Ce-mi pasă mie de el? Poa’ să se uite unde vrea – făcu tânăra pe nepăsătoarea. Îi observase și ea ocheadele și nu putea spune că nu era arătos. Bine făcut și bine îmbrăcat, tânărul stătea țanțos în cizmele sale noi și strălucind de cât lustru suportaseră înaintea evenimentului. Era însoțit de doi tineri și de nevestele lor. Sigur nu erau de la ele din sat, căci nu-i mai văzuse niciodată până atunci. Mândră, ca să dovedească prietenelor că, într-adevăr, îi era indiferent personajul, își aranjă părul de pe cap, mai îndepărtă o scamă invizibilă de pe foaia cea nouă și intră în prăvălia de-alături. Tată-său îi lăsase cartela să mai ia câte ceva pentru casă. Însă, chiar înainte de a deschide gura și a cere cele ce avea de cumpărat, o tânără a apucat-o ușor de braț și i-a șoptit la ureche:

- Fă, e afară un tânăr, cumnatul meu, ce ar vrea să-ți zică vreo două vorbe.

Era una dintre cele două femei ce-i însoțeau pe tinerii de afară.

- Ce treabă am eu cu el? – făcu pe ofensata Paraschiva.

- Du-te fă și vezi ce vrea băietul, că nu te-o mânca! – o încurajă și vânzătoarea să dea curs invitației.

Ca peste tot în satele românești, oamenii se cunoșteau unii pe ceilalți și erau solidari la bucurii și, mai ales, la nevoi. Paraschiva, ca orice fată de măritat, reprezenta o problemă a întregii comunități, nu numai a propriei familii. Prin urmare, în virtutea acestei solidarități, tot satul se bucura (răsufla ușurat) atunci când o fată de măritat părăsea casa părintească așa cum, o fată rămasă bătrână, era o rușine a întregului sat. Ce-o hi cu fata aiasta a lu’ Cutărică de n-o ia nimerică? O hi bolnavă? O hi având făcute farmece? – obișnuiau să circule bârfele de la un capăt la altul al satului și de la un sat la altul.

- Ce-ai făcut, mamaie? Ai ieșit să vorbești cu băiatul? – grăbi bărbatul povestirea, nerăbdător să afle detalii.

- Am ieșit, maică.

- Și? Ți-a plăcut de el?

- Ce pot să spun? Mi-o plăcut, maică. Era un ăla frumos!...

- Ahaaa! I-ai picat rapid în mreje...

- Ei, nu chiar așa, maică. Nu așa mergeau treburile pe-atunci.

- Păi, cum mergeau, mamaie?

- Ne-om plimbat...

- Așa, mai pe la întuneric?

- Ce întuneric, mamă? Pe uliță, la vedere. Ne vedea toată lumea.

- Doar v-ați plimbat? Doar atât?!

- Păi, ce-ai hi vrut?

- Te-a pupat?

- Văleu, maică – de la prima întâlnire? Nuuu!

- Dar, măcar te-a ținut de mână?

- Ei, de mână m-o mai apucat el...

- Așa, și? Zi mai departe – o îndemnă bărbatul pe bătrână să nu întrerupă șirul povestirii.

- Ne-om plimbat așa, când pe o uliță, când pe alta... – tărăgănă mamaia povestirea, cotrobăind prin cotloanele memoriei.

- Și ce ți-a zis, cu ce te-a vrăjit?

- Ei, maică, de-ale lui. Că-i place de mine...

- Aha!

- Că-i din satul vecin, din Strâmbu, că are armata făcută, că are gânduri serioase... Ce mai, mi-o plăcut de el!

- Recunoști, deci? – făcu bărbatul, triumfător.

- Recunosc, mamă, de ce să nu recunosc? – și mamaia se îmbujoră, toată, la față.

- Mai zi, mai zi, mamaie!

- Nici nu ne-om dat seama când s-o făcut de noapte. Tata mă aștepta cu toroipanul la poartă.

Bătrâna făcu o pauză destul de lungă. Fața i se întunecă puțin, a amintiri neplăcute. Luă o sorbitură din cana de ceai și, aproape pe nerăsuflate, slobozi vorbele ce le voia ține doar pentru ea:

- Am luat o bătaie în seara aia... de nu mi-o mai trebuit măritiș!

- Te-a bătut tare?

- Ce m-au mai bătut!... Și mama, și tata! Dar și eu m-am căcat în gura lui!

- A cui, mamaie, n-o lăsă bărbatul, amuzat, să-și curme cursul gândurilor și să-și ia seama la vorbe.

- A lu’ Ionel, a cui crezi? Păi ce – el, cu lugu-lugu și eu cu papara?

Iar pauză. Sorbiră toți din cești, îngândurați.

- Am plâns toată noaptea – își continuă bătrâna povestirea. Nu știu de-am pus geană pe geană. Știu doar că mă lecuisem de măritiș.

- Bine, dar cu Ionel când te-ai mai văzut?

- Ei, mamă, a doua zi dimineață cine oprea în fața casei cu doi cai mari și frumoși înhămați la căruță?

- Cine, mamaie? – simulă bărbatul surprinderea.

- Ionel, mamă, cu cei doi frați, cu tată-su și mumă-sa și cu țațica. Veniseră să mă ceară.

- Cine era țațica, mamaie?

- Țațica – n-am spus? – era nevasta fratelui mai mare al lu’ Ionel, cea care mă chemase cu o zi înainte afară din magazin.

- Aha! Și zi: s-au bucurat mama și tata, mamaie? Vorba ceea: scăpau de pietroi din casă. I-au primit cum se cuvine? I-au cinstit?

- Nu știu dacă s-au bucurat, mamă, dar știu că s-or înțeles. După ce-au vorghit ei, ne-au trimes pe mine și pe Ionel în cealaltă cameră, să vorghim și noi.

- Mamaie, zi sincer: de data asta te-a pupat?

- Nu, mamă! – și bătrâna se îmbujoră din nou. Ne-am strâns în brațe...

- Ardea cămașa pe matale?

- Ardea, mamă, ce să zic, ardea. Eram și eu tânără.

- Și-apoi? Mai zi, că-mi place!

Bărbatul voia să audă detalii ce-i scăpaseră în trecut, inclusiv din cele mai picante, voia să lege evenimentele și să înțeleagă mai bine cutumele vremii.

- Când ne-am întors în cameră, ei cinsteau la țuică. Înțelegerea era făcută. Pe la prânz, Ionel și-ai lui au plecat spre casa lor.

- Și te-au lăsat pe loc? Nu te-au luat cu ei?!

- Nu, mamă, nu așa o fost înțelegerea.

- Dar cum, mamaie?

- Întâi au pregătit ei camera unde aveau să stea mirii. În timpul aista, și la noi mămica și tăticu’ au pregătit zestrea și actele pentru cele câteva pogoane de pământ promise.

- Aha, nu au uitat niciun detaliu.

- Așa era atunci, mamă! Fata trebuia să aibă zestre și ceva pământ, iar băiatul aducea mireasa acasă la părinții lui. După o săptămână m-au luat.

- Cum așa, mamaie, nu ați făcut nunta mai întâi?!

Bărbatul era sincer mirat. Știa că, pe vremuri, se punea mare preț pe feciorie atunci când mireasa pășea în fața altarului pentru a i se pune cununiile pe cap. Se pare că, de astă dată, a contat doar fecioria, nu neapărat fecioria în momentul ducerii la altar.

- Așa s-au înțeles. Când toate sunt pregătite… să vină să mă ia. Ce-am mai plans și-atunci…

- De ce, mamaie? De fericire? Sau că plecai de-acasă?

- Nu mai știu, mamă. Plângeam și eu așa.

- Socrii te-au primit bine? S-au purtat bine cu matale?

- La început a fost bine. Dar apoi… ce m-au mai chinuit! Cât a fost Ionel în concentrare – vreo patru luni – am muncit la pământul lor și mâncam din mâncarea mea. Turte din tărâțe și apă. Am fost chinuită, mamă. Dacă n-ar fi fost Ionel om bun…

Iar se întristă bătrâna și iar căzu pe gânduri. Evocând vremuri triste, retrăia cu intensitate emoții bine pitite în memorie. Continuă tânguiala, uitându-se spre fiică-sa din celălalt capăt al mesei:

- Oameni răi! Tot atunci, cât a fost Ionel în concentrare, eu fiind cu burta la gură cu Didița, voiau să mă ducă acasă la părinți. N-am suportat și le-am zis: - Eu n-am venit de-acasă cu copchilul aista în burtă. Îl fac, vi-l las în bătătură și-abia apoi plec la mama. Noroc cu țațica…

- Ți-a ținut partea?

- A vorbit cu bărbat-su, George, fratele mai mare a lu’ Ionel – ce om bun! Și frumos!... S-a luat el de tat-su și de mă-sa de i-a liniștit. - Ce-aveți cu fata, cu ce v-a greșit? E cuminte, muncitoare, ce mai vreți de la ea? Așa le-o spus.

Bătrâna trebuia smulsă din noianul amintirilor triste:

- Mamaie, tot nu mi-ai zis: te-a luat tataia la el acasă și… ați stat așa, cuminți, până la nuntă?

- Nu, mamă (mamaia iar se rușină), dar cine putea? Ionel avea douășcinci de ani, era bărbat în toată firea.

- Dar mata, câți ani aveai?

- Nouășpe.

- Erai crudă, mamaie.

- Da, mamă. Dar ce-am pățit în seara aia și cu țațica…

- Ce-ai pățit? Se-ntrevedea o nouă și inedită mărturisire.

- A stat cu mine și m-a ajutat la dezbrăcat să vadă… să vadă…

- Ce? Ce să vadă?

Curiozitatea atingea paroxismul.

- Să vadă dacă nu am vreo pungă cu sânge ascunsă la chiele, pe sub cămașă…

- Ce pungă, de ce sânge vorbești mata acolo, mamaie?

- Da, mamă, fetele necinstite obișnuiau ca, în noaptea nunții, să spargă pe furiș o pungă cu sânge de… găină, de cucoș… ce-o hi, să creadă lumea că-i fată mare.

- Așa deci…

Bărbatului îi reveni o amintire veche, de pe vremea bunicii, a singurei bunici pe care o apucase în viață. Copil fiind, când mergea la țară cu părinții, își aminti cum bunica îi punea la curent pe ai săi cu ultimele bârfe de prin sat.

- Auzi, maică – abia aștepta bunica să le împărtășească cele mai proaspete noutăți – putoarea aia a lu’ Niculăeș, aia de s-ontins cu tăt satul, s-o măritat!

- Foarte bine a făcut, mămucă – aproba tata – trebuia să se mărite și fata aia!

- Cine?! Curviștina satului?! – riposta bunica contrariată. Dar știi ce-o făcut? – relua ea firul delator – s-o dus la Bacău și s-o cusut! Și-o fost fată mare la nuntă! O jucat și cămeșa!

Bărbatul se smulse din noianul amintirilor. Un zâmbet, poate de amuzament, poate ironic, i se întipări pe chip.

- Matale ți-au jucat „cămeșa”, mamaie? Au băut rachiul?

- Da, mamă, au băut! Și cămașa era!... – se semeți fosta fecioară.

- Fără sânge de cocoș? – o mai tachină puțin.

- Au, mamă, ce vorbe-s astea la tine? – se oțărî bătrâna. Am fost fată cuminte! S-o petrecut până la ziuă!

- Ia hai, te-ai cam întrecut măsura! – îl tamponă și soția.

- Hai măi și tu, nu mai sări așa în sus! Nu vezi câte lucruri minunate are mamaia de povestit? Apoi, întorcându-se spre bătrână:

- Mamaie, după cât timp ați făcut nunta?

- Ei, gata pe ziua de azi. Vrei totul deodată? Mai vorghim și mâine, dar doar dacă… mai dai un ceai.

- Mai dau, mamaie!

Mai zicea mamaia:

1: O fost la noi în sat o fată, una bogată de s-o măritat în satul vecin. N-o fost fată mare și, a doua zi dimineață, bărbat-su a pus-o pe o grapă din spini și a dus-o înapoi, acasă la tat-su. Bietul om o fost nevoit să mai dea vreo două pogoane de pământ ca să spele rușinea fie-sii și pentru ca mirele să accepte să-și ia înapoi nevasta.

Concluzie: fecioria putea fi cumpărată cu două pogoane de pământ.

2. Era odată un moș ce abia reușea să se aplece să-și lege șireturile. Baba lui, văzându-l neputincios, îi sărea în ajutor de fiecare dată. Dar moșul, tot morocănos. – Ce-ai moșule, ce ești așa morocănos? – se luă baba de el. – De câte ori te-apleci să-mi legi șireturile, mi-amintesc că nu te-am luat de fată mare! – se oțărî moșul și-i dădu un brânci bătrânei.

Concluzie: nici la bătrânețe unele păcate nu pot fi șterse din memorie.