duminică, 12 aprilie 2020

Ionuț Caragea - O altfel de „povestea vieții”

(de la un volum la altul)

Adăugați o legendă
Eram aproape de Delirium tremens („m-am apucat serios de băutură și tutun/ îmbolnăvit de farmecele poeziei/ delirului și stratului de fum”), dar M-am născut pe Google („m-am născut pe Google/ am deschis ochii și am privit printr-o fereastră/ către cealaltă lume…”).
L-am căutat, L-am căutat pe El și, găsindu-L, L-am văzut ca pe un fel de Donator universal („eu cred, Iisuse/ că tu ai grupa/ zero infinit”). Solitar, căutam, căutam cu disperarea deznădăjduitului – ajunsesem să mă identific cu Omul din cutia neagră (oricum vei fi nimic/ și nimic mai mult/ decât nimicul”).
Pe când am împlinit 33 bis („pe foaia numărată/ identic și cu bis/ va curge veșnic – Styxul/ și-o să mă-nec în vis”), dezgustat de atâta Analfabetism literar („este epoca eratei/ epigonii enervează/ editorii eludează/ elegiile elitei”), un Negru sacerdot („de trăit, trăim prin vise/sau prin jocuri de culise;/ viața este-un schimb de focuri/ moartea n-are flec la tocuri”) a crescut din mine pentru o dreaptă judecată.
Absența a ceea ce suntem („nu credem în alți dumnezei în alți dumnezei nu credem/ ne doare absența a ceea ce suntem”) m-a necăjit cel mai mult și așa am ajuns să mă iau la harță cu Guru amnezic („traficant de nisip/ în spațiul îngust/al clepsidrei”).
Dar… mi-a mai trecut. Am început (din nou) să sper și să scriu… Poezii de dragoste („după ce iubești femeia/ privește-o cum doarme/ în locul acela numai al ei/ ascultă ce amintirile-ți spun/ nu încerca și visurile să i le iei”).
Continuam să fiu un Suflet zilier („vă voi spune povestea sufletului/ ce-și poartă sacul de carne în spate, rândaș al umbrei/ al pământului și constructor de vise”) când, în fine, Muza m-a văzut, m-a recunoscut și m-a chemat. Da, ea este Patria la care mă întorc („fără să fie mai mare de un chip de om/ patria la care mă întorc este pământul făgăduinței/ apa vie și izvorul tuturor/rațiunilor umane”).
Eram, din nou, fericit. Așa a apărut o Antologie de poeme („mai bine să-ți asculți inima și să greșești/ decât să trăiești cu regrete tardive/ mai bine să investești în dragoste și suferința ei/ decât să-ți vinzi sufletul/ pentru o stare de bine/ doar pentru o stare de bine”).
În ediția bilingvă româno-franceză Cer fără scări („și mai poți să privești așa la Cer/ ca la tavanul vecinului de deasupra/ care se uită la tavanul vecinului de deasupra// Dumnezeu locuiește la ultimul etaj/ într-un Cer fără scări”) am încercat să cuprind câteva poeme pe care le consideram reprezentative – mi-a fost dificilă alegerea. Ca de fiecare dată când am purces la astfel de întreprinderi.
Festina lente ar putea fi considerat un deziderat pentru mine, dar… nu mi-l doresc. Eu vreau să fiu! Cât timp Dumnezeu îmi permite conexiunea, sunt și voi fi mesagerul și traducătorul dorințelor Sale! Nu-mi dă timp de pierdut!
Începând cu volumul În așteptarea păsării („îi mulțumesc păsării/ că m-a lăsat să țin această carte în mâini/ amintirea renașterii din cenușa/ unei alte vieți”), am devenit o Umbră lucidă („delirul este o febră netratată a luminii/ dați-mi așadar voie să fiu/ o umbră lucidă”) și așa am reușit să concep un Mesaj către ultimul om de pe Pământ („dar dacă mesajul meu/ către ultimul om de pe Pământ/ este, de fapt, un răgaz de respirație divină/ care mi-a fost oferit/ înainte de a mă întoarce/ la mine însumi?”).
În volumul de poeme în vers clasic și aforisme Eu la pătrat („viața este zero, zero absolut/ la puterea doi, un necunoscut/ viața e un calcul – simplu – cum sunt Eu/ însă Eu2 = Dumnezeu”) am reușit, mai mult ca oricând, să mă identific cu Spiritul, cu esența de divinitate care ne guvernează viața.
Cenușa din abis („e clar/ locul meu nu-i acolo/ închid ochii/ și ca prin farmec/ din cenușa abisului/ renaște dragostea/ pentru cuvântul/ de la care/ a început totul”) lasă loc simțămintelor amestecate, alternării angoaselor cu fărâmele speranțelor, încrederii și neîncrederii.
Cu Despletirea viselor („cât trăiești/ tot ce face/ parte din tine/ visează// chiar și ochii visează/ să se deschidă într-o altă lume/ în care să nu mai existe/ timp, durere, decadență/ și umbre”) mi-am permis să visez. Să visez și să declin cuvântul (vis) în toate formele sale posibile. Și or mai fi.
Dragostea este omniprezentă. De aici și Iubirea mea abisală („mi-am întâlnit sufletul pereche/ la o răscruce de vise// ce-i de făcut?/și sufletului meu pereche/ pe plac i-am făcut/ l-am îmbrățișat/ cu toată dragostea/ l-am îmbrățișat/ și am simțit miros/ de carte veche/ mirosul meu preferat/din copilărie”). Dragoste de Dumnezeu, dragoste de familie, dragoste de poezie, dragoste de viață…
Nu îmi place să Locuiesc în casa cu ferestrele închise pentru că: „nu vreau să mă trezesc/ în casa cu ferestre închise/ acolo unde epavele amintirilor/ nu vor ieși niciodată/ la suprafața lacrimilor/ pentru a explora nemărginirea”). Cu toate acestea, O scânteie pe coridorul umbrelor îmi permite să fiu optimist: „sunt două continente/ între care sufletul meu călătorește/ atras de nevoia cunoașterii/ continentul alb al hârtiei/ și continentul negru al umbrei/ iar femeia, da, femeia/ e continentul/ în care mi-am îngropat/ iubirea/ ca pe un sâmbure/ din care va răsări/ nemurirea”.
Alături de poetul Ionuț Caragea, la Oradea
Făcând un tur al tuturor volumelor de poezii apărute, mi-am întărit o părere mai veche: da, Ionuț Caragea este un mare poet! Un poet cu substanță, cu fibră, cu sentiment, un poet cu vână de luptător pe câmpul său de luptă, un adevărat înger al libertății cuvântului scris bine și cu rost.


Ploiești, 11 aprilie 2020

(Publicat în revista Luceafărul de Botoșani din 12 aprilie 2020)

luni, 6 aprilie 2020

De la nostalgiile viciate la Omul Nou



Cine a citit romanul spiritual “Marea Visăreală” (editura Pim, 2015), scris de Florin Meşca, şi mai recentul său roman, “Nostalgii viciate” (editura Pim, 2019), poate observa cu uşurinţă că între aceste două cărţi există numeroase similitudini, chiar dacă personajele principale au numele diferite, iar acţiunile au loc în perioade diferite de timp. Practic, cel din urmă roman îl completează pe primul, încercând să clarifice, şi mai bine, traseul unei vieţi care ajunge într-un punct zero, acela al trezirii în „marile săli ale conştiinţei”. Probabil că autorul, având unele remuşcări de conştiinţă, şi voind să protejeze unele persoane implicate în chestiuni sentimentale traumatizante sau în afaceri complicate, a ales tehnica unei uşoare disimulări în “Nostalgii viciate”, personajul principal Flory devenind, astfel, Alex. Dar nu poate fi exclusă nici inventarea unei poveşti într-un univers paralel, de genul acelora pe care le tot inventează şi reinventează Cărtărescu, de la o carte la alta, învârtindu-se mereu în jurul aceloraşi nostalgice reverii. Una peste alta, ficţiune sau nu, citind şi acest din urmă roman, reiterez remarca pe care o făceam în cronica anterioară despre “Marea Visăreală”, şi anume că Scrisul este cursiv, experienţele trecutului sunt vii şi bine detaliate, iar umorul, deloc forţat, întregeşte o atmosferă din care nu vrei să evadezi ca cititor. Există şi înfiorări romantice, care te fac să retrăieşti dragostea tinereţii”. Poate că, de data aceasta, umorul este de o calitate superioară, iar idilele dintre personaje au mai multă încărcătură erotică, nelipsind nici câteva procese de conştiinţă, tratate, de obicei, cu nonşalanţă sau superficialitate.
Instantaneu de la lansarea de carte - Muzeul Brăilei, secția Etnografie, 10 decembrie 2019 
“Nostalgii viciate” pune mai mult accentul pe micile afaceri pe care românii au început să le facă după Revoluţia din 89, majoritatea axându-se pe comerţul cu tot felul de produse cumpărate din Rusia sau din ţările balcanice, în special din Turcia, Bulgaria şi Grecia. Brăileanul Alex, fire boemă, se reprofilează şi începe afaceri de acest gen în care implică diverse rude sau prieteni. Împreună cu socrul său, Tata-Nelu, face afaceri cu adidaşi şi cognac în Rusia. Acolo, Alex se îndrăgosteşte de Antonina, o doctoriţă din Moscova. Aventura lor durează cât spuma şampaniei, după care aventurierul afacerist se întoarce în sânul familiei sale. Urmează “Drumul blugilor”, al paharelor de cristal şi al altor obiecte vândute la Istanbul, afacere la care participă Gabi şi Anişoara, doi prieteni, dar şi soacra lui Alex. Eroii noştri au câteva peripeţii amuzante pe la Vamă, dar reuşesc să se descurce, fentând vigilenţa vameşilor turci şi bulgari.
Mai reţinem, în partea a II-a a cărţii, intrarea mai serioasă în afaceri, odată cu deschiderea firmei S. C. Comerţul S. R. L., la care Alex devine asociat cu Toni, cumnatul său de la Bucureşti, şi Antoaneta, o verişoară de-a soacrei sale. Încep afaceri cu portocale şi pantofi, iar din profitul de pe urma pantofilor îşi cumpără un ARO 10, mare mâncător de benzină. Au probleme cu Madam Frustrescu, o vecină care le pune numeroase beţe în roate, trimiţându-le pe cap tot felul de controale.  Mai încearcă afaceri cu ţigări sau cu oi şi miei pentru export, în colaborare cu un afacerist grec, Spiros, dar se lovesc de diverse obstacole, unul dintre ele fiind fixingul bancar din România. Treburile încep să meargă din ce în ce mai prost, iar când situaţia devine aproape dezastruoasă, apare în prim plan salvatorul Bogdan, nepotul lui Toni, un băiat foarte isteţ din Constanţa, care le propune să închirieze o tonetă în Mamaia. Tot Bogdan i-o prezintă lui Alex pe Rodica, iar între cei doi are loc o dragoste ca-n filme. În ciuda aşteptărilor, toneta nu le aduce profitul scontat, din pricina concurenţei, iar Alex se reorientează şi vinde benzină procurată de la terminalele din Port. Afacerea, chiar dacă era una necurată, este forțată şi de nevoia lui Alex de a-şi prelungi aventura de pe malul mării. Rodica, o femeie dotată cu toate armele cuceririi, o femeie cum Alex nu mai avuse până atunci, doreşte să-l smulgă pe Alex din braţele familiei sale, pentru a deveni noua lui soţie. Însă reveria celor doi este spulberată de mama Rodicăi, o femeie lucidă şi foarte pragmatică, care se interesează despre situaţia lui Alex din Brăila şi îl roagă pe aventurier, ba chiar îl ameninţă, să se întoarcă acasă. Iată, pe scurt, povestea acestui roman scris, repet, foarte bine, Florin Meşca având priceperea unui romancier de clasă, toate elementele fiind la locul lor, aşezate cu multă dexteritate şi naturaleţe.
Pentru cineva care doreşte să-şi aducă aminte de afacerile românilor de după Revoluţie, de marile tunuri pe care aceştia încercau să le dea, această carte este binevenită. Călătoriile, impactul cu celelalte civilizaţii şi culturi, legăturile sentimentale, umorul, spiritul de afaceri şi modalităţile bine cunoscute ale românilor de a se descurca în orice împrejurare, sunt bine implementate şi armonizate în acest roman. Cititorul se întoarce cu plăcere în trecut şi savurează orice întâmplare, fiind curios să afle, de la o pagină la alta, ce se va întâmpla mai departe. Finalul e un pic trist, deoarece Alex se îmbolnăveşte şi trebuie să fie supus unui transplant de ficat. Însă, în toată această încercare grea a vieţii, familia urmează să-i fie alături. Soţia şi copilul devin elementele primordiale ale existenţei sale în care, uneori, a mai rătăcit şi pe drumuri lăturalnice, din motive pe care nu suntem noi meniţi să le judecăm.
Oricum, cine se va întoarce asupra romanului  “Marea Visăreală”, după ce va citi romanul de faţă, va descoperi că Alex (sau Flory, dacă excludem ficţiunea din context), şi-a înţeles greşelile şi a păşit pe drumul spre Omul Nou. Dacă avem de-a face doar cu o ficţiune, putem spune, oricum, că lectura romanului a fost o experienţă frumoasă, pe măsura talentului lui Florin Meşca.

Ionuţ Caragea, 4 aprilie 2020
Oradea

(Publicat în revista „Luceafărul de Botoșani” din 6 aprilie 2020)                                          

     (Pentru  imagini și detalii de la lansarea cărții, intrați aici.)

vineri, 3 aprilie 2020

CE MAI POATE FACE COVID

Încă din aperioada adolescenței mi s-a impregnat pe cortex o anumită îngrijorare, la maturitate aceasta transformându-se într-o adevărată obsesie: frica de un eventual nou război mondial. Lecțiile de istorie dublate de lecturile de specialitate, mai apoi filmele artistice, dar, mai ales, documentarele ce prezentau scene de război - toate acestea au avut rolul de a mă îngrozi: orașe distruse, oameni morți sau ciopârțiți, copii orfani plângând, femei disperate, hoți, violatori, oameni înnebuniți și oameni... nebuni. 
Fapte descrise în jurnalele timpului: Războiul rece, înarmarea nucleară, împărțirea lumii între marile puteri, terorismul, fanatismul...

Brăila. Monumentul eroilor brăileni căzuți în timpul
Revoluției din decembrie 1989
Teama s-a amplificat la Revoluția din decembrie '89 (sau ce-o fi fost ea) pe care, prin intermediul televiziunii se cheamă că am trăit-o în direct. Nu, nu am ieșit pe străzi, nu m-am manifestat zgomotos, dar am tremurat serios atunci când „teroriștii au atacat televiziunea”. Mă temeam pentru viața „eroilor” (unii poate chiar au fost) din studiou, mă temeam pentru viața mea și a familiei mele, mă temeam pentru Revoluție și pentru viitor.  
Că unele din temerile mele s-au dovedit, mai târziu, a fi fost nejustificate... asta este o altă problemă.
Cum spuneam la început, m-am temut dintotdeauna de eventualitatea izbucnirii unui război, a unui război mondial.
N-a venit războiul peste noi, a venit, în schimb, un alt invadator să ne cotropească, unul invizibil și parșiv, cu un nume tare ciudat: COVID-19. În ce parte-i inamicul? În cine să tragi? Și cu ce? Cu arcul cu săgeți? Cu ZB-ul? Cu tunul, cu tancul? Ei, aici este problema: individului acestuia nu-i trebuie decât un bobârnac peste nas! Da, dar unde-i nasul?
Mor oameni din nimic, se golesc magazinele pentru nimic, se feresc oameni de oameni, nu-și mai îmbrățișează bunicii nepoții, străzile sunt aproape pustii, din când în când mai vezi pe câte unul mascat, grăbit s-ajungă cât mai repede acasă, spitalele sunt nepregătite, personalul medical este depășit, nu sunt medicamente, se fură și se falsifică dezinfectanții, armata a ieșit din cazărmi... și dacă vom fi obligați să ne și camuflăm noaptea... nu va fi ca la război? De ce mi-a fost frică, se pare că n-am scăpat!
Acum, după fiecare război - așa scrie în manualele de istorie! - urmează o perioadă de acalmie și de dezvoltare. O dezvoltare pe care nu o văd doar din punct de vedere economic, ci și social - oamenii devin mai buni! Nenorocirile prin care au trecut, pe foarte mulți i-a determinat să mediteze la relativitatea existenței speciei umane pe pământ. I-au făcut mai buni, mai solidari, mai toleranți, mai... omenoși. Până când vor fi uitat din nou.
Și după antipaticul COVID încep să apară niște efecte pozitive. În primul rând, după cum au remarcat oamenii de știință, poluarea atmosferică s-a diminuat în mod vizibil. S-au oprit fabricile, nu se mai mișcă mașinile, se ameliorează aerul pe care-l respirăm! Poate, în felul acesta, mai marii lumii își vor da seama că natura trebuie tratată cu mai mult respect. Și vor propune alternative care să țină cont de elementele primodiale necesare vieții. Nu de alta, dar averile din bănci nu vor avea niciodată capacitatea de a ne umple plămânii cu aerul vital.
Autoritățile au luat tot felul de decizii de natură restrictivă, cu rolul de a diminua impactul virusului asupra colectivităților. Ne nemulțumesc, bineînțeles, restricțiile - cine se bucură de diminuarea libertăților care, până atunci, i se păreau un dat firesc? - dar, dacă nu vedem alte soluții... 
Deciziile luate de autorități au și unele efecte pozitive imediate, de exemplu, o  mișcare care tare mi-aș dori să se păstreze și după ce inamicul invizibil va fi dovedit definitiv: s-a diminuat mult birocrația în sistemul sanitar! Nu mai este obligatorie vizita la medicul de familie pentru o banală rețetă dată pe baza unei scrisori medicale mai vechi. Ai istoric cunoscut? Iei aceleași medicamente de ani de zile? Te simți bine cu tratamentul respectiv? Este suficient să dai un telefon medicului de familie și, gata, rețeta este suită în sistem și nu-ți rămâne decât să mergi la farmacie s-o ridici - ce simplu! Nu mai bați la cap medicul de familie, ocupându-i timpul pentru bolnavii care chiar necesită atenție, nu mai pornești mașina aiurea pentru un drum inutil, nu mai consumi benzină, nu mai poluezi aerul... La fel s-ar putea proceda și cu scrisorile de trimitere și, probabil, că și alte documente ce țin mai mult de birocrație decât de actul medical ar putea fi rezolvate astfel. 
Știți de câte drumuri am fost scutit astăzi, pentru rețeta mea? Vi le descriu într-un mod tehnic:
  1. drum la medicul de familie pentru obținerea unei trimiteri la Spitalul Clinic Fundeni; 
  2. drum la Spitalul Clinic Fundeni pentru obținerea scrisorii medicale pentru boala cronică de care sufăr;
  3. drum la medicul specialist din Ploiești pentru a-i înmâna scrisoarea medicală și pentru a obține rețeta necesară;
  4. drum la farmacie.
Patru drumuri, din care unul la București, pentru a-mi asigura medicamentele obligatorii! Patru drumuri! 
Știți câte am făcut de data aceasta? Numai unul! Ultimul! A fost suficient să dau un telefon medicului specialist din Ploiești, acesta mi-a eliberat rețeta (pe baza vechii scrisori medicale) online și, cu ea scoasă la imprimantă, m-am deplasat la farmacie. Atât de simplu! 
Stau și mă întreb: de ce, pe timp de „pace”, nu se pot rezolva problemele cotidiene la fel de simplu? Cui îi folosește să această birocrație? Dar, îi folosește cuiva?

miercuri, 1 aprilie 2020

A ÎNCEPUT LA NAPOLI



Un film frumos, o comedie romantică de succes a anului 1960, cu o distribuție de excepție din care se remarcă Clark Gable, Sophia Loren și Vittorio de Sica.
Secvența pe care v-o propun o are în prim plan pe frumoasa și talentata Sophia Loren cântând și dansând pe melodia de mare succes a lui Renato CarosoneTu vuo fa L´Americano”.
Renato Carosone interpretându-și piesa. Înregistrarea beneficiază de subtitrare.

Versurile în italiană, mai degrabă napoletană: 

Puorte o' calzone cu 'nu stemma arreto
'na cuppulella cu 'a visiera alzata. Passe scampanianno pe' Tuleto camme a 'nu guappo pe' te fa guardà! Tu vuò fa l' americano! mmericano! mmericano siente a me, chi t' ho fa fa? tu vuoi vivere alla moda ma se bevi whisky and soda po' te sente 'e disturbà. Tu abballe 'o roccorol tu giochi al basebal ' ma 'e solde pe' Camel chi te li dà? ... La borsetta di mammà! Tu vuò fa l' americano mmericano! mmericano! ma si nato in Italy! siente a mme non ce sta' niente a ffa o kay, napolitan! Tu vuò fa l' american! Tu vuò fa l' american! Comme te po' capì chi te vò bene si tu le parle 'mmiezzo americano? Quando se fa l 'ammore sotto 'a luna come te vene 'capa e di:"I love you!?" Tu vuò fa l' americano mmericano! mmericano siente a me, chi t'ho fa fa? tu vuoi vivere alla moda...

Și varianta în engleză:

You're wearing trousers with a tag on the back and a cap with the visor turned up, parading around Toleto like a dandy trying to show off You're acting all american, american, american, listen here: who's asking you to? You want to be all trendy, but if you drink "whisky and soda" you always end up sick! You're dancing rock and roll, and playing baseball, but where'd you get the money for the Camel cigarettes? Mummy's handbag! You're acting all american, american, american, but you're born in Italy, listen here: there's nothing you can do, ok napoletano?! You're acting all american, american, american, How can your loved one understand if you're speaking half american? When you're out loving uder the moon, where do you get a phrase like "I love you"? You're acting all american, american, american, but you're born in Italy, listen here: there's nothing you can do, ok napoletano?! You're acting all american, american, american, ...whisky soda e rock and roll

Aș cataloga piesa ca fiind una de patriotism local, fiind ironizați cei care doresc să copieze modelul american în limbaj și comportament.

Tu Vuò Fa' L'Americano apare în mai multe filme (vezi mai sus link-ul piesei), ultima oară în Talentatul domn Ripley al lui Anthony Mynghella.


Dacă v-am trezit interesul pentru filmul „A început la Napoli”, îl puteți viziona în varianta titrată, aici.


duminică, 29 martie 2020

The International Sahaja Public School (ISPS)

Cadru din film
La poalele muntelui Himalaya, la Dharamsala, în anul 1990, din inițiativa lui SHRI MATAJI NIRMALA DEVI, s-a înființat o școală sahaj la care vin să studieze și să se formeze copii ai sahaja yoghinilor din întreaga lume. Localitatea, situată la o altitudine de 1457 m. deasupra mării, oferă copiilor un mediu curat (și la propriu, și la figurat), propice dezvoltării lor armonioase.
În condițiile date, putem spune că se propune o formă de învățământ specială sau, cum s-ar numi la noi, „o altfel de școală”. Cert este că, aici, copiii învață învățând, învață cântând, învață dansând, învață jucându-se, învață iubindu-se și respectându-se reciproc, învață iubind natura și trăind în armonie cu ea.
Dar cele mai bune concluzii le puteți trage urmărind videoclipul pe care vi-l propun și care, din punctul meu de vedere, este cel mai bun videoclip pe care l-am urmărit vreodată!
Videoclipul, folosindu-se de un foarte frumos (și vesel) bhajan, Mahamaya Mahakali, binecunoscut sahaja yoghinilor din întreaga lume, ne plimbă prin școală și prin împrejurimi și urmărește o fetiță care, dintr-o joacă cu pietricele, începe să mediteze. Cântecul este preluat de toți copiii și de cadrele care se ocupă de ei și începe... dansul!
Un tânăr, să-i spunem, fără căpătâi, care dormea într-o peșteră, este atras de ritmul bătăilor pietrelor și de cântecul vesel și dorește să se alăture grupului. Inițial este respins, însă, într-un târziu... dar mai bine nu, mai bine urmăriți voi videoclipul!

Școală altfel, copii, peisaje superbe, muzică și dans, cer senin, liniște și calm, pace interioară: iată ce vă propune acest videoclip. 

vineri, 27 martie 2020

DIN CAUZĂ DE COVID-19


Scriitorul Paul Goma - captură de pe net
Cum se leagă evenimentele între ele – ceva de speriat (la modul propriu, cel mai propriu, forțând un pleonasm)! Că stau oamenii în casă, că pică economia, că nu se mai joacă fotbal pe nicăieri, că s-a amânat și Campionatul European, că s-au amânat chiar și Jocurile Olimpice, că nu se mai găsește pe rafturi prin magazine nici mălai și nici făină, că drojdia a devenit o rara avis de nu-mi mai poate face nevasta o gogoașă de-aia înfuriată, că se întoarce diaspora la matcă (fără grozavul ajutor de 25.000 de Euro promis cândva, de un fost Prim Ministru al României, că sunt depășite cadrele medicale de ritmul creșterii ratei îmbolnăvirilor, că vor fi și mai depășite, că au răni la mâini, că nu sunt măști, nici ventilatoare, că au început să apară primii morți, că armata este în stradă, că Marcel Velea, că Marcel Ciolacu, că Dragnea și Dăncilă, că Orban și Arafat, că Băsescu și Iohannis, că s-a stricat vremea…

Ieri a decedat la Paris, în vârstă de 84 de ani, scriitorul român, refugiatul politic Paul Goma. Din cauză de COVID-19. Altfel, probabil, nu s-ar fi scris nimic. Sau… mai nimic.
Ar fi și de înțeles, atâta vreme cât vechiul regim totalitar îi retrăsese cetățenia și-l alungase din țară (nu era român!), iar celălalt regim, actualul, refuzase să i-o înapoieze (să rămână unde este!). Bine, eu îi înțeleg și pe ăia, și pe ăia: prea a tras (Paul Goma) cu tunurile în toți. Nu și-a cunoscut interesul; dacă ar fi acceptat să fie și el un pic mai prietenos…
Informându-mă și aflând una și alta despre scriitor, mai urmărind și câte un clip video, mi-am dat seama că, incontestabil, omul Paul Goma avea coloană! A fost genul acela incomod, al individului care are o anumită conduită de viață („cele zece porunci”, în general, nerespectate de creștini sau dharma, atât de prețioasă pentru asiatici) de care se ține, fără a se accepta compromisuri. În balanța vieții a jucat totul pe o singură carte: cea a respectului de sine! Ar fi putut accede la funcții importante, ar fi fost publicat, ar fi câștigat bani și faimă. N-a fost să fie. Verticalitatea l-a costat toate acestea. Plus câțiva ani de pușcărie și de domiciliu forțat în Bărăgan.
Singur într-un ocean tulbure sau, mai bine spus, tulburat. De lașitate, de incompetență, de parvenitism, de răutăți, de trădări…

Opera sa ar putea fi considerată un manifest politic, atâta vreme cât sursa de inspirație a reprezentat-o propria viață, o viață de transfug cu care s-a confruntat încă din copilărie, odată cu refugiul părinților săi din Basarabia în România în urma Pactului Ribbentrop-Molotov și care l-a urmărit întreaga existență. Mai mult chiar, singur a recunoscut că, modelul său de a scrie, alegerea subiectelor, tratarea și redarea lor, i-au fost inspirate de Soljenițîn.
Alungat de colo-colo (din cauza gurii mari care ar fi făcut mai bine să stea închisă), răzvrătitul a trecut prin toate experiențele neplăcute posibile. Stau și mă întreb dacă, vreodată, Paul Goma a avut parte de senin pe cerul vieții sale. I-o fi suflat și lui, vreodată, vântul din pupa? Din ce-am constatat, a înfruntat multe furtuni. Singur. Cu vântul în față.
Era firesc ca, în astfel de condiții omul să se radicalizeze și scriitorul să scrie în consecință.
Am în bibliotecă o singură carte de-a scriitorului: „Din Calidor”. Închei aici – merg să citesc.

După cum spuneam, ieri, 25 martie 2020, a murit, la Paris, scriitorul Paul Goma. Din cauză de COVID-19. 


26 martie 2020

(Publicat în revista „Luceafărul de Botoșani” din 27 martie 2020.)

marți, 24 martie 2020

POVESTE CU REMO GERMANI

Remo Germani - captură de pe net

   Remo Germani a fost un cântăreț italian aflat în mare vogă în anii '60 ai secolului XX. În această postură, de mare vedetă, a vizitat România în mai multe rânduri, repurtând un mare succes în fața publicului autohton, succes datorat atât farmecului personal și șlagărelor care deja îl consacraseră, cât și „setei” românilor de a vedea și altceva... altceva. Era tânăr, frumos, relaxat, cu voce și timbru plăcut, fără aere de vedetă - avea priză la public. Șlagărele sale au fost date frecvent pe postul național de radio, iar „Electrecord” i-a scos mai multe discuri. Ușor de reținut, au fost fredonate mult timp de tinerii vremii.
Povestea pe care v-o propun se bazează pe fapte reale, trăite de subsemnatul și reprezentând una din frumoasele amintiri ale copilăriei. Iat-o, scurtată puțin, pentru a vă face lectura mai ușoară:

La ragazza del mio cuore sei
   Cam aşa suna un slagăr al sfârşitului anilor ’60 în interpretarea celebrului Remo Germani. Era unul din multele pe care le fredonam în baie, dimineaţa sau în faţa oglinzii mari din camera mea, când mă gândeam la vreo colegă de clasă şi-mi făceam planuri imbatabile de cucerire a… redutei inimii victimei mele ori mă închipuiam o mare vedetă ce tocmai se produce în faţa unui public în extaz, dominat de fete superbe şi îndrăgostite... de mine, bineînţeles. În ce priveşte partea cuceririi… mai rămânea doar să-mi păstrez acelaşi aplomb şi în momentul decisiv, cel al întâlnirii de a doua zi de la şcoală.
   Ce ani superbi! Ce vârstă a inocenţei! Câtă naivitate, expansivitate, câtă încredere de sine şi lipsă de griji!
   Eram un copil – aproape adolescent, de fapt – cu aceleaşi probleme ale enervantelor coşuri, a cărui inimă îşi acelera ritmul bătăilor la cel mai cuminte zâmbet al unei fete, ce-şi făcea lecţiile cu revista Rebus sau vreun roman de dragoste sub caietul de teme…
   Cum s-o abordez eu pe Gabriela mâine şi să-i spun că o iubesc? Această întrebare mă frământa zilnic înainte de plecarea spre şcoală şi era dublată întotdeauna de o alta, mai chinuitoare, mai obsedantă: Şi dacă şi ea îmi spune că mă iubeşte, ce fac atunci?!  
  Nu în acei ani am găsit răspuns la această dilemă. Inima îmi dădea semnale, dar eu nu puteam pricepe nici în ruptul capului înţelesurile lor şi prin ce s-ar putea materializa această iubire împărtăşită.
  Anii gimnaziali au trecut, curtea mea asiduă s-a rezumat doar la… îmbrânceli şi tras de cozi, iar la sfârşitul clasei a VIII-a, iubita mi s-a mutat împreună cu părinţii la Bucureşti. A fost una din primele mele suferinţe sentimentale. Şi nici măcar nu i-am spus că o iubesc!
  .............................................
   În clasa a V-a ne-a venit la muzică o profesoară tânără, înaltă şi frumoasă, proaspăt absolventă a Conservatorului. Eram mulţi băieţi în clasă, cu uitături obraznice încă de atunci. Doar că... profesoara noastră de muzică ne-a devenit şi dirigintă şi s-a ocupat de noi ca o mamă de proprii copilaşi şi... ne-a transmis multe din cunoştinţele ei! Manualele de specialitate erau destul de elaborate pe atunci, iar profesoara noastră a ţinut morţiş să le folosească: ne-a predat teorie muzicală, ne-a învăţat să solfegiem la prima citire micile fragmente din carte, ne-a vorbit despre marii compozitori, ne aducea la ore discuri cu muzică simfonică sau operă, pe care ni le explica şi pe marginea cărora ne relata mici povestioare adevărate despre felul în care acestea fuseseră concepute. Tot ea ne-a format deprinderea de a căuta prin magazine discuri cu muzică clasică la preţ redus. Se găseau!
   În acest stadiu a intervenit şi fratele meu: completându-mi gusturile muzicale în formare cu îndreptarea atenţiei şi spre genul uşor, spre reprezentanţii italieni şi francezi mai ales, spre muzicalitatea şi poezia acestor şcoli. Canţoneta italiană şi şansoneta fraceză au devenit repere certe în cultura mea, iar Domenico Modugno, Remo Germani, Adriano Celentano sau Adamo, Charles Aznavour, Gilbert Bécaud... preferinţe sigure. Mai era un Johnny Hallyday... dar el cânta altceva: el mergea pe rock. Ceva mai târziu, pe vremea când învăţam de unul singur să dansez prin cameră, cu scaunul în braţe, apăruse moda beat. Era vremea formaţiilor cu The în faţă, Beatles fiind, de departe, cel mai în vogă grup. Urmau Rolling Stones, Bee Gees... În acest stadiu pot spune că-l depăşisem pe fratele meu, el rămânând fidel multă vreme doar muzicii franţuzeşti sau italieneşti.
   Întrucât eram un slăbănog deşirat şi neîndemânatic, lipsit de orice urmă de talent la fotbalul de maidan (în poartă, însă, eram imbatabil!),  fratele meu – după  eşecul  cu  boxul – m-a orientat spre handbal. Eram înalt, stângaci (la propriu) şi foarte ambiţios, doritor să ajung în naţională, campioană mondială pe vremea aceea. Era şi uşor să-ţi găseşti idoli, printre atâţia campioni celebri în toată lumea: Costache 1, Costache 2, Mozer, Gruia, Gaţu sau marii portari Redl, Penu… Ce vremuri! Ascultam cu sufletul la gură la radio, iar mai târziu urmăream la televizor finalele de campionat mondial sau european în compania formaţiilor U.R.S.S., sau R.D.G., sau a Suediei, a Cehoslovaciei… Erau finale ce se terminau doar după prelungiri, la diferenţă de un gol, maximum două. Din fericire, de cele mai multe ori, pe vremea aceea, noi eram cei ce culegeam laurii supremi! Pe atunci, ţări ca Franţa sau Spania făceau primii paşi în handbal şi luau lecţii de la noi…
   Evocând acum acele vremuri, constat că am avut parte de nişte modele deosebite, atât în familie, cât şi printre stelele timpului. Aş încerca să fac o comparaţie cu exemplele ce li se oferă tinerilor acum, dar îmi este teamă că nu aş fi obiectiv şi, din acest motiv, mă abţin. Nu sunt sigur că gândirea şi puterea mea de înţelegere şi acceptare a evoluat la fel de rapid cu cea a noilor sisteme de valori.
   Oricum, acele modele rămâneau pentru mine doar la  stadiul de idoli intangibili, posibilitatea întâlnirii lor în lumea reală reprezentând doar o altă fantezie de-a mea. Marile vedete ale muzicii uşoare ce ne-au vizitat ţara pe vremea aceea se opreau la Bucureşti sau, mai târziu, pe scena Festivalului de la Braşov, iar marii sportivi… doar la radio sau TV.  Şi, totuşi… Niciodată nu trebuie să încetăm să credem în minuni! Nimic nu ne poate fi interzis cu adevărat, dacă ne însoţim de un optimism… chiar pueril!
   Prima mare vedetă de care-mi amintesc că a apărut pe micile ecrane alb-negru ale televizoarelor noastre Cosmos – pe care gospodinele aşezau, grijulii şi mândre, câte un mileu de macramé, bine apretat şi un bibelou de sticlă sau porţelan – a fost Remo Germani. Sunt mai multe detalii ce mi-au rămas în minte. La prima vizită în România – se spunea că de la aeroport a venit direct pe scena unde se ţinea spectacolul – artistul a venit singur, neînsoţit de formaţia proprie. Încerca să-l acompanieze orchestra Radioteleviziunii, dar, fără nicio repetiţie… era greu să se obţină vreun rezultat acceptabil. Practic, a avut loc o… probă de spectacol, cu spectatori. Performanţa artistică a lăsat de dorit, doar farmecul cântăreţului a mai salvat câte ceva. Remo Germani – prezenţă obişnuită pe scena celebrului Festival de la San Remo – era pe atunci un tânăr înalt (aşa îmi apărea mie!), subţirel, plin de şarm şi… posesor al unor gingii ce nu puteai să nu le observi. Bănuiesc, totuşi, că ori spectacolul a avut o cifră de afaceri convenabilă pentru toată lumea, ori italianul a dorit să se prezinte la adevăratele valenţe, cert este că acesta ne-a mai vizitat ţara în câteva rânduri.

  ..............................................
   Abia acum începe povestea ce vreau să v-o spun. Urmează... fantasticul!
 Pentru cine nu ştie, Dunărea nu este un fluviu tocmai prietenos cu imprudenţii, are multe anafoare şi-şi ia, în fiecare an, nedoritul tribut de vieţi umane, de regulă copii! De altfel, pe mine mama nici nu m-ar fi lăsat să merg singur la Dunăre, fratele meu fiind şi paznicul şi ocrotitorul, nu numai profesorul meu de înot.
   Intrând în fluviu și ajuns cu apa la gură, Lulu îmi dădea un uşor impuls spre mal iar eu, mai ţipând, mai înghiţind o gură de apă şi tuşind, dădeam dezordonat din mâini şi picioare până ajungeam la mal plângând şi jurând că nu o să mai merg niciodată la plajă cu el. Bineînţeles, uitam până a doua zi, când se repetau rugăminţile mele şi promisiunile fratelui meu în ce priveşte lecţiile de înot. Trebuie să recunosc faptul că, dacă Lulu nu ar fi fost consecvent cu mine în această problemă, nu aş fi reuşit mai târziu să fac atâtea cuceriri sentimentale pe malul apei!...

   Ziua de vară ce o evoc acum nu prezenta nimic deosebit faţă de altele similare petrecute pe plaja înfiinţată ad-hoc pe unul din coturile mai ferite ale Dunării la Galaţi şi frecventată de copii şi adolescenţi cât era vacanţa de mare. Nisipul foarte fin, chiar dacă rar în unele locuri, lăsând loc pământului uscat, frigea sub dogoarea soarelui torid şi te îndemna să parcurgi orice distanţă, oricât de mică, în fugă. Sub tălpi – nisipul încins, deasupra capului – soarele ca o minge de foc, fotbalul sau voleiul de plajă... toate acestea te epuizau fără să-ţi dai seama. Doar apa răcoroasă a fluviului reuşea să ne menţină energiile până la întoarcerea acasă. Îmi amintesc că, atunci când ne încingeam la joc, ca să nu avem întreruperi, câte unul care se simţea sfârşit ruga un prieten de pe margine să-l înlocuiască vreme de câteva minute, cât să facă o binefăcătoare baie. Tuturor ne venea rândul să apelăm la astfel de servicii. Jocul se strica dintr-o dată, când arşiţa devenea insuportabilă şi toţi se aruncau în apă, prilej de noi jocuri, de noi ţipete, de noi întreceri sub ochii admirativi ai fetelor de pe margine.
   Mâncarea? Apa? Hrana de bază era reprezentată  – invariabil de acum – de celebra brânză cu roşii, întotdeauna încinse de arșita soarelui, uneori şi nişte ouă fierte, iar pentru apă... pleca mai în larg câte un înotător şi încărca o sticlă de un litru cu o... porţie de Dunăre cam tulbure, cu gust de peşte, dar atât de bună! Apa recoltată mai din larg era considerată de noi ca fiind excelentă, iar sticla trecea, fără nicio jenă sau restricţie, din gură în gură. Încrederea şi pofta de viaţă ce ne caracterizau atunci, ne permiteau să facem abstracţie de mizeriile cărate de Dunăre, uneori chiar sub ochii noştri...
   În ziua respectivă îmi terminasem sâcâitoarele lecţii de înot şi jucam liniştit fotbal cu copiii de vârsta mea. Ţipetele, căzăturile şi zgârieturile făceau parte din normalul vârstei şi al vacanţei fără griji trăite în cel mai desăvârşit decor natural. Deodată...
   Deodată... pentru o clipă... – o clipă scurtă, ca orice clipă, bineînţeles, dar eternă atunci – timpul s-a oprit! Pe plaja copilăriei vacanţelor noastre de vară modeste şi fericite au apărut două limuzine! Am scris corect: două limuzine! Şi când folosesc o astfel de formulare, nu fac referire la vreo Dacie 1100 (nici nu sunt sigur dacă marca apăruse deja), ci la două luxoase maşini albe sau, posibil, de un crem deschis, două splendide Mercedes, cu numere străine! Pentru cei care au trăit acele vremuri şi reuşesc să facă un exerciţiu de memorie, pot să confirme şi să justifice uimirea noastră de atunci. La o astfel de apariţie, oriunde ar fi fost ea pe teritoriul României socialiste, s-ar fi adunat lumea ca la urs! Exact aşa cum am văzut eu de curând că alergau copiii africani după o maşină şi după nişte străini, nişte albi, într-un documentar, la fel şi noi, ca la un semnal, am luat startul spre cele două superbe apariţii. Doar că surpriza noastră nu avea să se oprească aici. S-au deschis portierele şi...
   -         Băi, ăla nu e Remo Germani?!
   -         Remo Germani este, băi!
 Remo Germani pe plaja noastră! Marele REMO GERMANI! REMO GERMANI în carne și oase pe anonima şi deloc amenajata plajă de la Galaţi! Idolul româncelor ce visau în taină la feţi frumoşi şi la lirele italiene cu puterea lor de iarba fiarelor şi a adolescenţilor dornici să-l copieze în toate pe modelul lor căruia însă nu-i percepeau decât strălucirea!
   Într-o clipă, maşinile şi toţi cei care au coborât din ele erau înconjuraţi de tinerii de pe plajă. Doar cei pe care evenimentul i-a surprins în apă au venit ceva mai târziu, curioşi şi ei să afle mai degrabă ce s-a întâmplat de s-a tulburat liniştea unei obişnuite zile de vară.
   Nu-mi amintesc să fi observat ceva ce să semene a ceea ce azi numim bodyguard. Vremurile de atunci erau cuminţi şi noţiunea aceasta nu fusese inventată.
   Au început, venite din toate părţile, aidoma obişnuinţelor de azi, dar complet dezorganizat, interviurile spontane ale... proaspăt licenţiaţilor ziarişti. Lipseau doar flash-urile aparatelor de fotografiat:
   -         Ce mai faci, băi, Remo Germani?
   -         Cum ai ajuns tu tocmai aici, pe plaja noastră?
   -         Remo, Remo!
   -         Cântă-ne şi nouă ceva!
   -         La ragazza del mio cuore!
   -         Ba nu, dă-i pe Non andare col tamburo!
  Artistul zâmbea amuzat făcând semne prieteneşti tuturor şi încercând să înţeleagă câte ceva din solicitările noilor fani. Grupul tinerilor era, evident, paşnic şi bucuros dar şi, în continuare, uimit de evenimentul în plină desfăşurare. Artistul şi grupul său nu apucaseră să-şi desprindă spinările de frumoasele lor maşini, dar nici nu dădeau semne de nervozitate sau sperietură; din contră! Ziariştii români puneau întrebările în limba maternă, italienii răspundeau tot în maternă, dar în a lor!
   - Do you speak English? – a sunat timid o întrebare din partea italiană, încercând să… rezolve Babilonul.
   - Parlez vous français? – a mai venit o încercare, la fel de timidă.
  Grupul de gălăgioşi a amuţit dintr-o dată, toţi căutând, stânjeniţi, din priviri, sprijin în altă parte, alături, la vecin sau în zare, undeva, nedefinit…
   Ca la un semnal, parcă dinainte vorbiţi, toţi l-au împins în faţă pe Lulu, fratele meu.
   - El vorbeşte bine franţuzeşte! Lulule, cere-le nişte bilete la spectacolul de deseară!
  - Întreabă-i, băi, cum de-au ajuns tocmai pe plaja noastră! – veneau alte îndemnuri.
   - Ia-le faţa macaronarilor!
  Eram foarte mândru: Lulu era fratele meu! Era recunoscut ca un foarte bun înotător, trecea în fiecare zi Dunărea înot, ca o dovadă supremă de bărbăţie ce se cerea întreţinută şi mai ştia şi foarte bine limba franceză!... Era un fel de leader iar eu… eu eram fratele lui! Căutam să mă ţin strâns de mâna lui, să nu pierd nici eu nimic din acel moment de… glorie estivală, locală dar şi… naţională. Îmi bombam pieptul slăbănog în faţă, căutând să par mai mare şi mai puternic decât eram şi, pe furiş, îi studiam îndeaproape gingiile cântăreţului, ce pe mine mă impresionaseră şi mă făcuseră să mă cercetez şi să mă hlizesc mult în oglindă, acasă.
   - Oui, je parle français! – se auzi curajoasă vocea fratelui meu.
   - Zi-le, mă, ceva! – sunau îndemnurile tovarăşilor de plajă.
   Într-o linişte şi ordine aproximativă a urmat dialogul între fratele meu şi unul din însoţitorii artistului, din care noi am aflat ceea ce se cunoştea deja, că seara urma să aibă loc la grădina de vară, concertul lui Remo Germani, iar italienii, dornici de puţină relaxare, să-şi exprime dorinţa unei… miuţe! Strigătele, uralele au umplut plaja şi, cu toţii grămadă, într-o îmbulzeală veselă, s-au deplasat spre terenul de joc unde urma ca România să învingă – pentru prima dată în istorie – selecţionata Italiei! Păcat că a fost doar un amical! Mare păcat! Şi ce căpitan faimos avea gruparea din Cizmă!...
   Bineînţeles, goana dezordonată după minge s-a terminat printr-o baie generală în Dunărea răcoroasă. Grupul entuziaştilor tineri îl urma pe artist şi pe ai săi peste tot, şi pe uscat şi în apă, asemenea unui roi ce-şi înconjoară permanent matca, protejând-o şi venerând-o. Vremea a trecut destul de repede pentru artişti: concertul de seara nu permitea întârzieri! Fratele meu a revenit în prim plan şi, alături de el, şi eu îmi culegeam porţia de glorie. Italienii nu ştiau cum să iasă spre oraş şi aveau nevoie, în continuare, de un ghid şi de cunoştinţele de limba franceză ale fratelui meu. Astfel am ajuns să urcăm într-una din maşini – cea cu Remo Germani! – alături de şofer şi de vorbitorul italian al limbii de pe Sena. Lipit de Lulu, urmăream cu privirea buzele celor doi, încercând să înţeleg direct de la sursă, dar bazându-mă, totuşi, pe fidelitatea traducerilor fratelui mai mare. În acelaşi timp, nu-l scăpam din ochi pe marele Remo Germani, minunea copilăriei mele, urmărindu-i fiecare grimasă şi, bineînţeles, gingiile!
 
Disc cu Remo Germani apărut la „Electrecord” - captură de pe net
Maşinile au lăsat gropi în nisip atunci când au demarat în forţă de... Mercedes, împinse, mângâiate şi admirate pe furiş de membrii nou înfiinţatului fanclub Remo Germani. Uralele, semnele de prietenie spontane şi sincere, proprii vârstei noastre crude de atunci, ca şi îndemnurile insistente adresate fratelui meu de a obţine bilete la spectacolul de seara, ne-au urmat până am reuşit să rulăm cu o viteză mai mare decât alergătorii de pe margine. Toţi din interior eram foarte bine dispuşi, iar românii îndrăznesc să afirm că... fericiţi! Odată depăşită mulţimea gălăgioasă, italienii ne-au întrebat ce muzică dorim să ascultăm. Bineînţeles că Remo Germani! Atunci altceva ne-a surprins şi ne-a lăsat muţi de uimire, doar privirile schimbate între mine şi fratele meu exprimându-ne gândurile: Remo Germani a ales dintr-un teanc de discuri single (din acelea occidentale, mici și cu gaură mare la mijloc), unul anume pe care l-a introdus într-un pick-up de maşină, neobservat de noi până atunci. Habitaclul a fost inundat de muzica idolului nostru, unul din şlagărele consacrate deja încântându-ne şi făcând şi mai specială aventura noastră. După fiecare piesă trebuiau manevrate discurile, dar la vremea respectivă performanţele tehnice ce ni se revelau depăşeau orice închipuire a noastră, iar noi trăiam intens momentul. Nu ne-am dat seama când am ajuns în oraş şi ne-am despărţit de idolul nostru şi de trupa sa. Nu eram deloc dezamăgiţi, ci din contra! La despărţire, Remo Germani i-a amintit fratelui meu să vină seara la spectacol, la intrarea artiştilor, unde îl vor aştepta două invitaţii. Abia de curând, la o întâlnire de familie, evocând unele din momentele copilăriei şi amintindu-mi şi de Remo Germani, l-am întrebat pe fratele meu dacă fusese seara la spectacol. Eram curios să aflu dacă artistul a fost un om de cuvânt, pe măsura celebrităţii şi jovialităţii prezentate: nu, Lulu nu fusese la spectacol! Avea o întâlnire mult prea importantă cu o... fată şi, la vârsta aceea, o astfel de oportunitate avea prioritate. Chiar şi în faţa lui Remo Germani!
   Oricum, în acea zi, noi ne-am îndreptat spre casă epuizaţi fizic şi flămânzi, ca de fiecare dată, dar fericiţi şi fredonând un şlagăr la modă:

La ragazza del mio cuore sei...


Brăila, 1 iulie 2009

  (Publicat în Monitorul de Brăila, în serial, în perioada 29 iulie 2009 - 5 august 2009 și în volumul de proză scurtă: Am fost și eu revoluționar!, editura Olimpiada, Brăila, 2011.)