O melodie superbă (Gilbert Bécaud), cu o poveste frumoasă, versuri pe măsură (Pierre Delanoë) și o interpretare de excepție a lui Gilbert Bécaud: Nathalie.
Turistului francez, condus prin Piața Roșie de Nathalie, fermecat de frumusețea ghidei, nu-i prea stă mintea nici la Revoluția din Octombrie, nici la Mausoleul lui Lenin - gândul lui fuge spre cafeneaua Pușkin, acolo unde dorește s-o invite pe încântătoarea rusoaică la o ciocolată caldă.
Oricum, consolarea îi vine din gândul că, atunci când fata va vizita Parisul, el va fi cel care o va conduce prin orașul poeziei și-al iubirii.
În videoclip - realizat prin 1964 - se pot vedea imagini filmate în Piața Roșie din Moscova astfel că, povestea spusă/cântată este redată, în mare, și în imagini.
La Place Rouge était vide
Devant moi marchait Nathalie
Elle avait un joli nom, mon guide
Nathalie.
La Place Rouge était blanche
La neige faisait un tapis
Et je suivait par ce froid dimanche
Nathalie.
Elle parlait en phrases sobres
De la Révolution d'Octobre
Je pensais déja
Qu'après le tombeau de Lénine
On irait au Cafe Pouchkine
Boire un chocolat.
La Place Rouge était vide
Je lui pris son bras, elle a souri
Il avait des cheveux blonds, mon
guide
Nathalie, Nathalie.
Dans sa chambre, à l'université
Une bande d'étudiants
L'attendait impatiemment.
On a ri, on a beaucoup parlé
Ils voulaient tout savoir
Nathalie traduisait:
Moscou, les plaines d'Ukraine
Et les Champs-Elysées
On a tout melangé et on a chanté.
Et puis, ils ont debouché
En riant à l'avance
Du champagne de France
Et on a dansé.
Et quand la chambre fut vide
Tous les amis étaient partis
Je suis resté seul avec mon guide
Nathalie.
Plus question de phrases sobres
Ni de Révolution d'Octobre
On n'en était plus la.
Fini le tombeau de Lenine
Le chocolat de chez Pouchkine
C'est, c'était loin déjà.
Que ma vie me semble vide
Mais je sais qu'un jour à Paris
C'est moi qui lui servirai de guide
Nathalie,
Nathalie.
(Videoclipul a fost cules de pe YouTube, canalul Francis DRAPIER.)
- Se poate spune că
a avut și momente din astea. Dar umbrite...
- Umbrite, de ce?
- Presupun că, pe
la începutul vieții, a avut ceva necazuri cu unele ursitoare.
- Adică... l-au
asistat și ursitoarele cele rele?
- Oho!
- Și cu ce l-au
nefericit ursitoarele?
- Păi, dacă vorbim
de cele rele, scorpiile alea, nu știu ce vorbe au bolborosit ele dar, încă din fragedă
pruncie, l-a atins microbul poliomelitei.
- Adică, vrei să
spui că s-a născut normal, și-apoi...
- Și-apoi au lucrat
vrăjile mașterilor celor rele și l-au lăsat șchiop!
- Șchiop ca toți...
șchiopii?!
- Da, șchiop,
șchiop. Șchiop ca cei mai șchiopi, șchiopi!
Acesta i-a fost
destinul trist al prietenului Nicu Arieșescu. Debutul în viață a fost în
regulă. S-a născut normal din punct de vedere fizic, intelectual și psihic și a
primit și ceva har din partea Creatorului – Iată,
a mai rămas ceva din harul poeziei, ia-l tu! – ar fi tunat, din Înalturi,
porunca. Însă, nu se știe cum s-au infiltrat nesuferitele, ce buruieni amare au
băgat în cazan la fiert că, atunci când mamă-sa l-a dus să-l vaccineze
anti-polio, sora medicală (vrăjitoare deghizată, desigur!), i-a triplat doza
și... l-a nenorocit! În loc de protecție, s-a ales cu... infecție! Șchiop pe
viață!
Șchiopul, șchiopule! – strigau copiii după el, pe stradă.
- Chiar așa strigau
copiii după dumneavoastră, domnule Arieșescu? – îl întrebam contrariat, de câte
ori îmi povestea despre necazul vieții lui. Nu-mi venea să cred cât pot fi de cruzi, uneori, copiii, în judecata lor.
- Da, domnu’ Florin – îmi răspundea, cu tristețe, poetul. Da’ știu că și eu eram al dracului! – continua el, cu o
satisfacție nedisimultă în glas.
- Cum așa? – nu
puteam să-mi ascund curiozitatea.
- Le trăgeam câte
una cu cârja, de să mă țină minte și să nu mai strige niciodată după mine: Șchiopule!
Rămâneam tăcut și
meditam. Îmi dădeam seama că, dacă bunul Dumnezeu ar fi fost mai zgârcit cu
prietenul meu, acesta ar fi fost, poate, mai fericit.
- De ce? De ce
credeți c-aș fi fost mai fericit, astfel? – mă chestionă nenea Nicu, citindu-mi
gândurile și manevrându-și, cu dificultate, picioarele inerte, căutându-le o
nouă poziție pe patul pe care rareori îl părăsea, una mai confortabilă.
- Pentru că
ignoranța v-ar fi diminuat discernământul. Un om prost nu-și dă seama de
defecțiunile sale.
- După cum spuneți,
prostia poate deveni o binecuvântare? – înțelese el cam în ce direcție se
îndrepta logica mea.
- În astfel de
situații, da! Ia gândiți-vă: dacă nu ați fi primit harul poeziei și nu ați fi
perceput lumea și viața în toată complexitatea ei, dacă ați fi posedat un
creier neajutorat, ați mai fi fost un observator atât de fin (și chinuit) al
propriei nenorociri?
- Deci, mai bine
fără har!
- Nu știu dacă,
neapărat, fără har. Aici mai ține și de dorința dumneavoastră de a depăși
obstacolele într-un mod pașnic.
Nicolae Arieșescu și Aurel Furtună
Poetul se cufundă
în tăcere. Nu putea spune că nu se bucurase de viață. Ba chiar se-nfruptase din
plin din plăcerile oferite! Și-au fost, oho! Aventuri galante, petreceri până
dimineața, fusese bun prieten și cu paharul... Un zâmbet fugar îi lumină fața.
- Mda, poate ar fi
fost mai bine – încuviință poetul, căzut pe gânduri. Dar nu, nu fără har! La
bucuria de a scrie poezii, n-aș fi renunțat pentru nimic în lume! Știți ce
voluptate încercam atunci când reușeam să aștern pe hârtie ceea ce muza îmi
insufla? Exact ca atunci când strângi în brațe pentru prima oară o femeie
frumoasă. Nu-ți vine să crezi, dar ea, goală în brațele tale, ți se oferă în
toată plenitudinea formelor ei perfecte!
- De-acord, domnule
Arieșescu, la har nu trebuie renunțat! – mă racordai la sistemul lui de
gândire. Cu o astfel de viziune...
Pe moment, zâmbi.
Da, simțea și el că-i ieșise comparația. Fața i se înnegură, apoi. Prin minte i
se perindau, de data aceasta, amintirile dureroase din perioada în care
frecventa școlile specializate, bătăile între colegi, handicapați ca și el –
șchiopi, ciungi, chiori, bâlbâiți și alte grozăvii din astea – înjurăturile și
bătăile administrate de pedagogi... Câtă ură acumulată în sufletul unui copil!
- Da, asta da, ar
fi fost mai bine să mă fi născut mama un tâmpit! – conchise el într-un târziu.
Să nu înțeleg nimic, să nu simt suferința, să nu sesizez diferența între bine și
rău, între iubire și ură, între confort și disconfort, între fericire și
nenorocire.
- Poete, găsesc
justificare stării tale depresive, dar, nu te supăra, gândești egoist!
- Egoist?! De ce?
Nu sunt eu ăla handicapatul?! Nu sunt eu ăla arestat în fundul unui pat?!
- Ba da, și te
compătimesc din cauza aceasta!
Devenisem familiar.
Trebuia să mă apropii de sufletul prietenului meu. Să i-l mângâi, dacă se
putea.
- Ne-ai fi lipsit
de atâtea poeme frumoase! Tâmpițelul n-ar fi avut cum le scrie. Și, încă ceva,
foarte important!
Făcui o pauză,
apropiindu-mă de biblioteca poetului și căutând din priviri ceva anume.
- Ce? – se amuză,
de data aceasta, prietenul meu, schimbându-și din nou poziția picioarelor.
Aștept lovitura finală!
- Lovitura finală o
vei da dumneata! Pentru că ești un tip deștept, nu tâmpițel, meditează la ideea
următoare!
Găsii cartea
potrivită, o extrasei din bibliotecă și mă întorsei spre poet. Nicu îmi urmărea
cu interes mișcarea prin cameră. Continuai:
-Chiar crezi că bunul Dumnezeu te-a hărăzit
degeaba? Crezi că El, Atotcunoscătorul, nu era în temă și cu mișcarea
ulterioară a vrăjitoarei? – finalizai, retoric, partea ipotetică, asemenea unui
filosof. Expusei, apoi, și concluzia:
- Ba da, era! Dar,
după ce ai fost nenorocit, niciun moment nu te-a părăsit – erai copilul Său!
- De ce-a permis
mișelia?! – strigă, deznădăjduit, din domiciliul său obligatoriu, poetul.
- Asta a fost proba
ta de foc – o treci sau nu o treci! Ce alegi?
Tăcere. Profitai
și, deschizând cartea la întâmplare, revenii la un discurs sobru:
- Domnule
Arieșescu, stimate prieten, pentru a vă ușura răspunsul la această ultimă
dilemă, vă voi citi un poem dintr-unul din volumele dumneavoastră.
- Da, de acord, să
vedem dacă poetul e poet! – intră în jocul meu, făuritorul de slove rimate.
Nicu Arieșescu alături de bunul său prieten, Mircea Cavadia,
trecut și el în neființă
DORINŢĂ
Aş vrea
să fiu lotcă plutind
în
imensitatea apelor tale,
să mă
pierd în derivă cu timpul
ce se
scurge-n clepsidra lumii,
să mă
clipocesc până-n copilărie
cu
gândurile de vorbă,
să-mpletesc
poezia cu singurătatea;
în urma
noastră rămâne
semnul
de întrebare, dâră de fum,
malul
nisipos cotropit de scoici sparte
ucise de
nevrednicia vântului;
laurii
s-au vestejit, harfa e spartă, poete!
poezia
ta sună fals acum,
se
pierde-n dizgraţia unei
eliberări
înfricoşătoare
pe când
noi, Maria,
rămânem
întruchiparea ascunsă
a celor
care nu mai pot iubi…
- Are ceva stofă de
poet tipul ăsta! – conchise, zâmbind larg, prietenul meu.
- Da, are.
Poetul Nicolae
Arieșescu a plecat zilele trecute. Ce-o fi, Acolo, Sus! Ce veselie, ce hore pe
ei, poeții! Mai ales că șchiopii nu mai sunt șchiopi!
Ploiești, 1
aprilie, 2019
IN MEMORIAM
În înregistrarea pe care v-o propun, am ales câteva fragmente dintr-o discuție cu poetul, acasă la el, avându-l alături și pe prietenul Aurel Furtună. Bineînțeles, intervențiile poetului primează, el fiind, în acea zi (15 martie 2011), într-o vervă deosebită. Imaginea de copertă este reproducerea unui tablou pe care, unul dintre prieteni, i l-a realizat cândva, poetului. P.S. Despre poetul Nicolae Arieșescu am mai relatat într-o postare din trecut:https://florinmesca.blogspot.com/2014/12/nicu-ariesescu-poetul-si-prietenul_12.html
A apărut numărul 10 al revistei online a Asociației Scriitorilor de Limbă Română din Quebec. Și de data aceasta, revista reunește în paginile sale scriitori și poeți remarcabili, cu câteva dintre cele mai recente creații. Vă garantez: vizita pe site-ul revistei vă va prilejui lecturi plăcute, generatoare de veritabile satisfacții estetice.
Miercuri, 12
decembrie 2018, la Clubul Parlamentarilor din Palatul Parlamentului, a avut loc
o lansare de carte inedită, tetralogia „Vulturi,
șoimi și caragațe” a lui Sever Meșca, fost deputat în Parlamentul
României.
G-ral de Aviație (r) Radu Theodoru și Prof. Univ. Ion Coja
Invitați de marcă
au prezentat/comentat cartea-document: General de Flotilă Aeriană, veteran de
război, Radu Theodoru și Profesor Ion Coja, lingvist român, publicist și
scriitor.
Scriitorii Ștefan Mitroi și Radu Theodoru
Prezentând cartea, jurnalistul Ilie Neacșu
De asemenea, și-au adus aportul la deslușirea înțelesurilor subtile,
scriitorul și jurnalistul Ștefan Mitroi și IlieNeacșu, fost deputat, jurnalist și scriitor,
la rându-i, de carte politică.
Sever Meșca dând obligatoriile autografe
Ilie Neacșu, ca fost coleg de partid și de Cameră cu autorul, dar și prieten în același timp, a confirmat, prin spusele domniei sale, veridicitatea câtorva dintre relatările din carte.
La final, conform obiceiului, autorul, Sever Meșca, a dat autografe pe cărțile oferite invitaților.
Recenzia cărții a apărut în revista „Luceafărul”, în data de 19 ianuarie 2019 și la care puteți avea acces intrând pe link-ul
Sâmbătă, 12 ianuarie 2019, a avut loc, la Filarmonica „Paul Constantinescu” din Ploiești, un spectacol inedit care, plecând de la o temă de inspirație indiană, a oferit celor ce s-au produs pe scenă o șansă suplimentară de a-și proba virtuozitățile artistice și bucuria transmiterii prin muzică a Realizării Sinelui.
Programul a fost organizat de Sahaja Yoga-România, Filarmonia ”Paul Constantinescu” Ploiești și Nirmal Art.
Sankranti reprezintă o zi de sărbătoare în calendarul indian care marchează prima traversare a tropicului Capricorn de către Shri Surya (Zeul Soare), semnificația principală a acestui eveniment astronomic fiind sfârșitul iernii și, în consecință, un prilej de bucurie, de manifestare a artelor prin cânt, dans, poezie...
Anne Marie Ene și Avadhut Kasinadhuni
Cei care au dat startul spectacolului au fost violonista Anne Marie Ene și fiul său, Avadhut Kasinadhuni, student în anul al treilea la conservator. Avadhut, în această
primă parte, a performat la tabla, instrument de percuție indian, pentru studiul căruia s-a perfecționat la New Delhi cu Maestrul Kamal Kant.
Anne Marie și Avadhut au interpretat un raga și un bhajan, pregătind publicul pentru importantul moment ce va urma.
După introducerea în atmosferă, a fost prezentată o scurtă înregistrare video în care, fondatoarea Sahaja Yoga, SHRI MATAJI NIRMALA DEVI, prezintă metoda și dă Realizarea Sinelui.
Toți spectatorii au făcut experimentul și au simțit vibrațiile deasupra capului. Se va reveni asupra acestui aspect ceva mai târziu.
Victor Marius Beliciu, alături de Iarina Beliciu și Cristi Murgu
Alte instrumente specifice zonei asiatice au fost aduse pe scenă de Victor Marius Beliciu-sitar, Iarina Beliciu, fiica sa de numai 5 ani-tanpura și Cristi Murgu-tabla.
În interpretarea celor trei muzicieni am ascultat un raga în care am fost surprinși de virtuozitatea demonstrată de sitarist atunci când mâinile îi alergau pe griful dificilului instrument. În ce-l privește pe Cristi Murgu, ținând cont că nu au avut la dispoziție decât câteva minute pentru repetiții, este lăudabilă (cel puțin) performanța sa - a ținut cu brio ritmul impus de sitar.
O mostră din performanța lor o găsiți în înregistrarea de mai jos.
Anne Marie Ene-vioară și Florin Ionoaia-oboi
Partea a doua a spectacolului a fost inaugurată tot de către violonista Anne Marie Ene, de data aceasta în compania oboistului Florin Ionoaia. Cei doi profesionișiti ai instrumentelor pe care le slujesc ne-au introdus în atmosfera muzicii de cameră. Și ne-au fermecat.
Publicul a primit foarte bine schimbarea limbajului/modelului muzical.
Cristina Popescu Stănești-pian și Florin Ionoaia-oboi
Cristina Popescu Stănești și Florin Ionoaia au prezentat două scurte recitaluri de pian și, respectiv, de oboi.
Cleopatra David și Anne Marie Ene
Soprana Cleopatra David, acompaniată la vioară de Anne Marie Ene și la pian de Cristina Popescu Stănești, ne-a demonstrat, încă o dată, că vocea este un veritabil instrument muzical, delicat, care, atunci când este bine educată (vocea), poate emite sunete încântătoare.
Anne Marie Ene și Avadhut Kasinadhuni
Între două interpretări ale Cleopatrei, s-a intercalat duetul violonistic format din Anne Marie și Avadhut, mamă și fiu, mama-violonistă consacrată, fiul-după umila mea părere, un mare talent căruia îi prevăd un viitor strălucit.
Partea a doua a concertului s-a caracterizat prin înalta performanță muzicală, aceasta datorându-se participării unor profesionști recunoscuți.
Am verificat sala: receptivă la muzica de calitate
Florin Ionoaia, profitând de moment și dorind să acorde un moment de respiro colegilor săi de pe scenă, a lăsat de-o parte instrumentul care l-a consacrat, oboiul, și a făcut o prezentare mai amplă a metodei Sahaja Yoga; la final, a repetat experimentul Realizării Sinelui - vibrațiile curgeau!
Finalul a aparținut celor de la Yuva Shakti (Puterea tineretului, în hindi) care au interpretat câteva bhajanuri ritmate, facilitând trecerea de la profunzimea unei stări meditative la bucuria de a trăi.
Tinerii aceștia vor promova - sunt sigur, cu succes - Sahaja Yoga în anii ce urmează. Doar pe unul dintre ei doresc să-l evidențiez: pe micuțul Anand-9 ani, care dă dovadă de mult entuziasm și responsabilitate în tot ceea ce întreprinde.
În înregistrarea video de mai jos, veți urmări grupul de Yiva Shakti interpretând un minunat bhajan clasic.
Personal, consider că spectacolul a fost un succes, el îmbinând muzica clasică indiană cu cea europeană, sunetele ritmate cu cele care induc meditația, aducând laolaltă muzicieni consacrați cu cei, să spunem, doar pasionați, tineri cu mai puțin tineri. Chiar dacă durata spectacolului s-a întins pe parcursul a aproape trei ore, totuși, datorită faptului că a fost bine structurat, nimeni nu a părut plictisit la sfârșit, pe chipurile tuturor putându-se observa lumina.
- Care lumină? - mă veți întreba.
- Aflați și singuri! - vă voi îndemna.
Pentru cei care doresc să afle mai multe despre energia Kundalini și metoda inițiată de SHRI MATAJI NIRMALA DEVI, se pot adresa oricărui centru Sahaja Yoga din țară; pentru informații și contact, este suficient să acceseze pagina www.sahajayoga.ro și să dea clic pe „Cursuri de inițiere în țară”.
