AM FOST ȘI EU REVOLUȚIONAR!

AM FOST ŞI EU… REVOLUŢIONAR!

(Omagiu simbolului numit: CORNEL CHIRIAC)

Cornel Chiriac (imagine luată de pe net)

- Dumneata l-ai citit pe Eminescu, tovarăşe?

               Întrebarea revenea ca un leitmotiv, obsedant, otrăvită prin lipsirea de conţinutul de care fusese golită prin repetiţie de cel ce arăta acuzator cu degetul de la tribuna cu catifea roşie şi se voia a fi o veritabilă lovitură de trăznet lansată asupra... vinovatului.

- Dumneata l-ai citit pe Eminescu, tovarăşe?

               Or clasicul şi nevinovatul Eminescu reprezenta un idol, o piatră de hotar cultural de netăgăduit în cunoaşterea şi conştiinţa acuzatoare, or la atât se limitau cunoştinţele generale ale procurorului improvizat de partid şi însărcinat cu băgarea minţilor în cap a tuturor rebelilor cu matricolă la mână.

- Dumneata l-ai citit pe Eminescu, tovarăşe?

             Revăd cu ochii minţii întreaga scenă. Sala Casei de Cultură din Galaţi era plină-ochi cu părinţi şi elevi, copiii lor. Şi atunci – ca şi acum, de altfel – adolescenţii erau la fel de obraznici şi tupeişti: credeau că le ştiu pe toate, erau veşnic nemulţumiţi şi, bineînţeles, veşnic nedreptăţiţi. Acum, la vârsta maturităţii, înarmat cu înţelepciunea şi îngăduinţa anilor, altfel judec expansivitatea tânărului ce eram atunci şi-mi găsesc scuze, mie şi colegilor mei de generaţie. Scuze găsesc şi acuzatorilor noştri, activiştii de partid, oameni cu funcţii bine plătite şi beneficiari a tot felul de alte găselniţe politice. Ei, odată intraţi în sistem, nu aveau cum să... evadeze decât devenind trădători de ţară. În plus, erau aşa de bine îndoctrinaţi, aşa de bine înşurubaţi, încât ajungeau să creadă că ei într-adevăr sunt importanţi şi de neînlocuit în programul de promovare a... societăţii socialiste multilateral dezvoltate! De-a lungul perioadei mele de formare, tânăr fiind, destinul mi-a fost de multe ori determinat de acţiunile acestor personaje politice, de felul în care eram perceput de ei, dacă aveam pile sau nu la cine trebuia!... Îi boscorodeam în fel şi chip în sinea mea întotdeauna când mă simţeam umilit de un politruc al cărui singur merit era doar că deţinea o poziţie de forţă pe linie de partid. Cea mai înaltă şcoală a lor era Academia Ştefan Gheorghiu, un loc în care îşi întăreau poziţiile cei mai... merituoşi activişti. Şi când spuneau cuiva că sunt absolvenţi ai unui curs la această înaltă instituţie politică, o făceau cu o... gravitate elaborată, cu un ton scăzut şi o subliniere apăsată pe numele şcolii: - Eu am făcut Ștefan Gheorghiu! Pentru intimi era absolvent la Fane Babanu!  La Ştefan Gheorghiu ajungeau tot felul de activişti, unii dintre ei chiar deţinătorii unei considerabile doze de materie cenuşie; aceştia puteau fi posesorii unei  diplome universitare obţinute pe bune şi care, din motive de ei cunoscute – de noi doar bănuite – îşi aleseseră o carieră politică. Dar am mai cunoscut şi alt tip de arivişti, indivizi goi, lipsiţi de calităţi native, înarmaţi doar cu tupeul propriu celor slabi, dar obraznici. Pentru ei, cursurile la Ştefan Gheorghiu reprezentau trambulina ce-i aşeza pe scaunele moi şi de pe care, acuzator, îşi puteau permite să lansese ucigătoarea întrebare:

- Dumneata l-ai citit pe Eminescu, tovarăşe?

            Pentru a fi impunătoare, masa prezidiului se întindea pe toată deschiderea scenei, era acoperită cu clasica şi obligatoria catifea roşie, simbolul puternicilor zilei. Toate scaunele erau ocupate de oficialităţi, oameni cu funcţii importante: secretari de partid, secretari U.T.C., reprezentanţi ai Securităţii Statului, directori de şcoli. Toţi în costume impecabile, dar rigide, cu cravatele de rigoare şi cu nişte feţe aproape impenetrabile. Nici nu se putea altfel: deasupra tuturor, pe fundal trona portretul celui mai iubit fiu al României Socialiste, secretarul general al partidului, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, cel care vedea tot şi ştia tot!...

               Acum îmi amintesc cu nostalgie scenografia voit inchizitorială montată atunci. La prezidiu – acuzatorii ce înfierau cu mânie proletară, în sală – părinţii surprinşi şi, mulţi dintre ei, indignaţi şi elevii, majoritatea speriaţi. Tot pe scenă, într-un colţ al ei, chemat la socialistă judecată, un elev eminent de la Liceul VasileAlecsandri. Vina lui era... uriaşă: asculta frecvent muzică la postul de radio Europa Liberă şi a doua zi comenta la şcoală noutăţile muzicale internaţionale. Privirile încruntate ale celor din prezidiu şi degetul îndreptat acuzator spre inculpat, demonstrau hotărârea şi decizia de a tăia din rădăcină răul reprezentat de acest element duşmănos, neghina din grâu...

- Dumneata l-ai citit pe Eminescu, tovarăşe?

               Întrebarea a revenit de multe ori până când să primească şi vinovatul dreptul de a răspunde. Iar răspunsul lui de  elev eminent, olimpic la matematică şi fizică, chiar dacă nu l-a ajutat să scape de pedeapsa politică, cel puţin a scos în evidenţă puţinătatea cunoştinţelor şi argumentelor acuzatorilor.

               - Cunosc şi am studiat cu plăcere şi pasiune poezia şi filosofia lui Eminescu, aşa cum am citit la fel de interesat şi cu dorinţă de cunoaştere şi alţi clasici ai literaturii române şi universale: Rebreanu, Arghezi, Sadoveanu, dar şi pe Shakespeare,  Mark Twain, Kafka... Şi mi-am însuşit tot ce mi s-a părut bun din scrierile lor! În ce priveşte muzica, apreciez toate genurile, de la muzica populară până la cea clasică. Am acasă sute de discuri cu înregistrări de toate felurile şi le audiez cu mare plăcere ori de câte ori simt nevoia. Dacă ascult Beatles, Rolling Stones şi alte grupuri occidentale la Europa Liberă, o fac pentru că la posturile noastre de radio şi televiziune nu se difuzează aşa ceva. Nu mă interesează politica, ci doar muzica de la Europa Liberă!

               ...Şi azi mă minunez şi mă întreb cum a putut colegul meu necunoscut de la Alecsandri să emită aşa de multe idei şi atât de pline de conţinut. Fără să vrea, acuzatul, prin apărarea sa, devenise acuzator. El nu făcea altceva decât să relateze care sunt preocupările lui de adolescent îndrăgostit de scrierile cu conţinut profund şi de muzica de calitate, dincolo de performanţele şcolare de necontestat. Din fericire pentru noi, ne reprezenta pe toţi un elev de excepţie! Generaţia noastră de liceeni nu era absolut deloc interesată pe vremea aceea de politică, de vreme ce totul era dominat de partidul unic! Pe noi doar muzica ne interesa, Metronom-ul de la Europa Liberă, iar idolul nostru era inconfundabilul Cornel Chiriac! Dar acuzarea, oarbă, se blocase în invariabila întrebare:

- Dumneata l-ai citit pe Eminescu, tovarăşe?

               Nimic nu ajungea la ei. Răspunsurile pline de logică şi de încărcătură emoţională nu puteau fi descifrate de minţile îngheţate în dogmele însuşite prin programare de Sus.

               Într-o nişă laterală a sălii, înfierbântat şi furios pe toţi şi toate, o încurajam pe mama unui coleg de clasă, bun prieten de-al meu, care făcuse imprudenţa să scrie la Europa Liberă şi să pună plicul la cutia poştală, în speranţa că preferinţele lui muzicale vor fi luate în seamă la întocmirea topurilor. Colegul meu ajunsese astfel printre fruntaşii listei negre întocmită de Securitatea Statului şi fusese citat printre primii, bineînţeles, ca un element nociv al societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Mama lui, văduvă, îşi frângea mâinile iar eu o încurajam cum mă ajuta şi pe mine mintea de adolescent avântat. Alături de noi se mai găsea un individ care urmărea tot ce vorbim şi care a început să ne judece cu aceeaşi mânie proletară, asemenea celor de la prezidiu. Impertinent cum eram la timpul respectiv, m-am pus în gură cu el:

               - Cu ce este vinovat colegul meu? Dacă vreţi să nu mai ascultăm posturi străine, de ce nu difuzaţi la radio şi televiziune această muzică? Daţi-ne Beatles, Jimi Hendrix, Janis Joplin şi pe toţi ceilalţi pe posturile noastre şi nu vom mai asculta Europa Liberă, nu vom mai scrie afară! Ne-am săturat de muzica populară şi de Cântarea României!

               Nu eram conştient că mă încontram cu cine nu tre-buia.

               - Tu ştii cine sunt eu, tinere? Eu sunt PARTIDUL! Eu reprezint Securitatea Statului ! Ia spune, care este numele tău?...

               O întrebare clasică a timpurilor evocate! Şi o funcţie enunţată cu importanţa fricii pe care o trezea în interlocutor. Un umor negru mă ispiteşte să-mi amintesc de o altă întrebare, la fel de dură, folosită des după cealaltă Revoluţie, cea din Decembrie ’89: Cine eşti dumneata, domnule (sau tovarăşe – după... toane) ?...

               - Nu ştiu şi nici nu mă interesează! – am răspuns cu un curaj şi un tupeu propriu vârstei adolescentine. Numele meu este... şi nu-mi este teamă să-l spun nimănui!

               - Aaaa, dar şi tu eşti pe lista neagră! Tu spui bancuri politice! – îmi aruncă acuzator şi triumfător securistul, fericit că a descoperit... veriga slabă.

               O altă culpă greu de iertat a vremurilor trecute! Aşadar, şi eu eram vizat ca element nociv!

               În timpul acesta, emoţia împărţise publicul spectator în două tabere evidente: o parte, cea a părinţilor speriaţi de turnura evenimentelor pentru copiii lor şi o alta, a celor ce îşi însuşiseră cu conştiinciozitate – probabil, tot din frică! – doctrina partidului şi care dădeau aprobator din cap la toate biciuirile aruncate asupra elevilor. Din nefericire, printre aceştia din urmă se găsea şi tatăl meu, a cărui prezenţă acolo nu o bănuiam nici în visurile mele cele mai sumbre... Revoltat la culme de lucrurile rele pe care le auzise despre tinerii liceeni, neştiind, sărmanul, că şi eu eram pe lista ruşinii, s-a ridicat şi şi-a început, la rându-i, înfierarea:

               - Când eram elev la ţară, mergeam cu opincile pe umăr la şcoală, ca să le păstrez de bune pentru clasă şi pentru serbări. Iar pe mine aveam nişte iţari moşteniţi de la verii mei mai mari, nu umblam cu părul mare şi cu pantaloni cu petice, ca toţi malagambiştii!

                Noţiunea de malagambist, pentru tata, era cea mai mare ocară ce o putea aduce unui tânăr al vremurilor pe care încerc acum să le reînvii. Ea provenea de la numele unui dirijor al orchestrei de muzică uşoară a Radioteleviziunii Române, Sergiu Malagamba. Acesta, prin ţinuta lui mai îndrăzneaţă, reuşise să spargă nişte şabloane şi să impună o anumită linie a modei la bărbaţi. Dar el era artist!

               - Toţi băieţii de mâine să apară tunşi zero – a tunat tata – iar fetele să poarte ciorapi de bumbac, nu din nylon! Ei să-şi vadă de şcoală, nu să facă parada modei! Mai târziu, din cauză că mama nu avea posibilităţi să mă întreţină la învăţătură – şi-a continuat tata monologul – am mers la Şcoala Militară şi m-am făcut aviator. Am făcut războiul, am căzut de două ori în flăcări cu avionul, dar mi-am salvat echipajul! Sunt decorat cu Virtutea Aeronautică pentru fapte de război şi nu accept ca aceşti tineri fără minte să ne facă de râs neamul!

               Sărmanul tata – pentru el, în inocenţa lui, întreaga mascaradă devenise o problemă de patriotism! Şi-a încheiat prezentarea mândru, cu vorbă tare, pătrunzătoare, specifică lui, de altfel:

               - Numele meu este... şi lucrez ca tehnician la Combinatul Siderurgic!

               Sala era cuprinsă de o rumoare generală, dintr-o parte aprobatoare, din alta, acuzatoare. Dar vocea puternică şi stăpână a tatălui meu acoperise întregul zgomot şi se făcuse auzită, iar mesajul său sincer, înţeles diferit...

               Alături de mine, securistul primise un ajutor neaşteptat exact când avea nevoie:

               - A, tu eşti băiatul tovarăşului... O să vorbesc eu cu tatăl tău să-ţi bage minţile în cap!

               - N-aveţi decât să vorbiţi cu cine vreţi!... – i-am răspuns eu impertinent, inconştient încă de gravitatea faptelor ce îmi erau puse în cârcă.

              Pentru mine se cam terminase… Revoluţia; acum îmi construiam în cap fel de fel de scenarii despre ce va afla tata de la securist şi care vor fi repercusiunile din familie şi de la şcoală.

               Nu aveam cum să evit întoarcerea acasă alături de tata. L-am aşteptat până am observat că s-a despărţit de… duş-manul meu şi ne-am însoţit în tăcere. Simţeam lupta ce se dădea în interiorul părintelui meu: primise o lovitură neaşteptată ce-i leza demnitatea, numele. În plus, era frământat de atitudinea cea mai potrivită pe care trebuia să o ia pentru a mă cuminţi acum, până când încă nu era prea târziu... Nu te puteai juca cu Securitatea Statului, iar tata o ştia foarte bine!

               - Adu imediat chitara! – porunci imediat ce am intrat pe uşă.

               Chitara mea! Îmi înjghebasem o chitară dintr-una veche, căreia îi pusesem şi o doză făcută de mine şi mă mândream cu un instrument electric pe care îl cuplam la aparatul de radio pentru amplificare! Încercam tot felul de cântecele din cartea de muzică, descifrând notele, pe o singura coardă. Făcusem ceva progrese...

               Primii nervi, tata pe chitară şi i-a descărcat: a dat cu ea de pardoseală de mai multe ori până ce cutia s-a spart iar griful s-a rupt. Dar nu a fost suficient!...

- Scoate imediat blugii din aragaz!

               Deci, tata ştia şi de blugi!!! Eram foarte mândru de o pereche de blugi polonezi şi plini de petice. Primii mei blugi!... Era vremea modei hippy şi, cu cât erai mai zdrenţuros şi mai murdar şi neglijent, cu părul mare şi neîngrijit, cu atât erai mai modern şi mai demn de atenţie... Îi cumpărasem de ocazie de la un coleg – o pereche plină de petice, numai buni de Woodstock – şi dădusem pe ei o mică... avere! Părinţii îmi interziseseră cu desăvârşire să-i port şi decizia lor trebuia obligatoriu să fie respectată. Ca să-mi îndulcească suferinţa, mama – în secret – îmi indicase un aragaz vechi ca loc de ascunzătoare (dar să nu afle tata!).

               Deci, tata ştia şi de blugi!!! Cu inima strânsă i-am scos din ascunzătoare şi i-am întins tatei, cu obrajii deja încărcaţi de lacrimi şiroind. Era un om suferind, războiul îi marcase serios sănătatea; noi toţi o ştiam şi eram conştienţi de aceasta! Puterea lui cea mare, în spirit se găsea, nu în muşchi. În sufletul meu se dezvolta în acelaşi timp o frondă, cu atât mai puternică, cu cât mai drastice şi mai nedrepte mi se păreau măsurile paterne. A încercat, dragul meu tată să mă aducă pe drumul cel bun aşa cum ştia el mai bine în acel moment: a vrut să-i distrugă rupându-i cu forţa mâinilor, trăgând de cei doi craci, dar degeaba. În anii ’70 se găseau doar blugi autentici, făcuţi din materiale originale, greu de distrus. A cerut atunci mamei să-i a-ducă  un  cuţit  şi-abia  cu  acesta,  dar tot cu dificultate, a reuşit să-i facă bucăţi! Sunt convins că şi tatăl meu suferea la fel de mult ca şi mine – poate mai mult chiar – deoarece el era TATA, şi mă iubea şi tot ce făcea, o făcea din dragoste pentru mine!

               - Mâine să te tunzi zero! – a fost ultima poruncă părintească parcă venită cu o tonalitate în scădere. În seara aceea, toţi ai casei au suferit, fiecare în sinea lui cel mai mult, pentru că toţi ne iubeam! Mama l-a îmbunat şi liniştit pe tata apelând la virtuţile materne, iar fratele meu m-a luat de-o parte, consolându-mă şi promiţându-mi tot sprijinul lui pentru confecţionarea unei noi chitare.

               A doua zi, la şcoală, una din prietenele mele, pe care o şi sărutasem o dată, cu mâinile în şolduri, ca o veritabilă mahalagioaică, supărată foarte pentru că părinţii o trimiseseră la cursuri cu ciorapi de bumbac în picioare, m-a luat în primire  de cum m-a văzut:

               - De  ce  nu  te-ai  tuns zero?  Taică-tu, pe tine de ce nu te-a trimis să te tunzi zero?

               Trist,  supărat  pe  viaţă(!),  m-am  învoit  de la  ore  şi m-am dus la frizer. Am dat comanda. Maşina intra ca pe ogor în mândra mea frizură, iar eu plângeam a doua oară în mai puţin de douăzeci şi patru de ore.

               Acasă, mama a lăcrimat şi ea pe ascuns când m-a văzut intrând, tuns chilug, pe uşă. Iar tata, când a revenit de la serviciu, a făcut o remarcă ce mi-a mai înmuiat mânia împotriva lui, explicându-se că el a cerut doar ca eu să mă tund numărul 1 sau 2. Răul era însă făcut!

               Cum s-a terminat… revoluţia din ’70? Zilele ce au urmat, am fost chemaţi pe rând, toţi cei ce ne găseam pe ruşinoasa listă, la nişte interogatorii demne de cele mai horror  pelicule poliţiste, în Cabinetul de partid unde, cu o lumină apli-cată în figură, dintr-o beznă adâncă, eram bombardaţi de nişte umbre cu întrebări de genul:

               - Spune! Cine a scris la Europa Liberă? Cine a spus bancuri politice? Cine a comentat? Noi îi ştim pe toţi, degeaba îi acoperi!

               Continuau apoi, pe un ton insidios:

               - Dacă îi vei spune pe colegii tăi, tu n-o să ai niciun fel de problemă, vei primi doar un avertisment  de ochii lumii, care după un an îţi va fi ridicat...

              Jalnică încercare aplicată unor tineri la fel de inocenţi ca şi cei ce şi-au dat viaţa în Decembrie ’89, pentru nişte idealuri în care ei credeau cu toată fiinţa lor şi care au fost uniţi de acest concept ce, la timpul respectiv, se chema: Europa Liberă – Metronom – Cornel Chiriac!...

               Câţiva din elevii aflaţi pe lista neagră au fost excluşi din U.T.C., iar aceasta reprezenta un balast greu pentru ei în vedera admiterii la facultate. Voturi de blam cu avertisment, voturi de blam... Eu am scăpat doar cu un vot de blam. Spusesem doar bancuri!

               Până la sfârşitul cursurilor liceale toate pedepsele au fost anulate, dovadă că ne intraseră la toţi minţile în cap. Dintr-o promoţie de 32 de elevi, câţi eram în clasa noastră, 27 am absolvit facultăţi de patru sau cinci ani: medici, ingineri, avocaţi, ofiţeri… Singura pedeapsă ce ni s-a aplicat ulterior, a fost faptul că nu ni s-a făcut panou la absolvire. În felul acesta, liceul nostru a ratat să se mândrească cu o promoţie de excepţie, o promoţie de... revoluţionari!

28 octombrie 2008                                          

                                                                                                                                         

              Publicat în Monitorul de Brăila nr. 1478 (3877) din 1-2 noiembrie 2008 şi nr. 1479 (3878) din 3 noiembrie 2008.

          Publicat în ediţia on-line a ziarului Adevărul din 2009, în cadrul concursului Înapoi în comunism.
                 Publicat în volumul Am fost și eu revoluționar!, Editura Olimpiada, Brăila, 2011.

           

CĂLĂTORI PRIN RÂNDUIALA DIVINĂ - Lansare de carte II

Așa cum am mai amintit, pe 12 mai 2017, cu ocazia  sărbătoririi Zilei Naționale a Transplantului, s-a lansat, într-un cadru restrâns (doar medici, pacienți și familiile acestora), și cartea Mariei Timuc, Donator, medic, pacient - CĂLĂTORI PRIN RÂNDUIALA DIVINĂ, editura Dharana, București, 2017. A fost o întâlnire intimă, cu o mare încărcătură emoțională, emoții ce s-au sprijinit unele pe celelalte, potențându-se reciproc.

Librăria „Luceafărul” din București

 Astfel încât, pentru a se evidenția meritul apariției cărții Mariei Timuc, o carte necesară, dorită și, din fericire, bine concepută și scrisă, era imperios necesară o lansare și pentru publicul larg.
Organizator: editura Dharana. Librăria „Luceafărul” din București a oferit un spațiu generos, dar, cu toate acestea, au mai rămas persoane în picioare. Personal, am estimat la vreo sută patruzeci de participanți.
Consider că un atu determinant al prezenței unui public atât de numeros l-au reprezentat personalitățile ce au acceptat invitația scriitoarei de a fi prezente și a-și exprima opiniile despre această nouă apariție editorială. Recunosc, și eu am fost atras ca un magnet de acești magnifici:

Prof. Dr. Irinel Popescu (îmi însușesc și subiectivismul de care aș putea fi scuzat - eminentul Profesor mi-a redat viața prin transplantul efectuat în urmă cu șaisprezece ani), Prof. Dr. Dumitru Constantin Dolcan, scriitorul Lucian Avramescu și preotul duhovnic Gelu Bogdan.
În sală: iubitori de carte, cadre medicale, foști pacienți, dar și iubitori de carte, scriitori  și... câțiva actori, prieteni ai Mariei Timuc, care au și recitat din poeziile scriitoarei.

Se pregătește strategia participării la discuții. Observați panoul ce îndeamnă la donarea de organe.

A fost evident că invitații Mariei Timuc îi sunt și apropiați (de altfel, așa i-a și prezentat: prieteni buni) și, în consecință, nu s-au zgârcit în elogii. Doar că... nu au fost gratuite. Fiecare dintre vorbitori a prezentat cartea din punctul său de vedere (profesional), astfel încât laudele nu s-au repetat și nici nu au picat în derizoriu.

Gata: s-a dat startul

Vorbește Prof. Dr. Irinel Popescu

Prof. Dr. Irinel Popescu, personaj principal (erou transformat într-un veritabil simbol) i-a mulțumit Mariei pentru faptul că a reușit să redea istoria transplantului de organe (în general), și al celui de ficat (în special), în România, într-o manieră exactă și realistă, evitând înfloriturile gratuite și făcând, prin acest act, un mare serviciu medicinei românești de vârf.

Prof. Dr. Dumitru Constantin Dulcan și Prof. Dr. Irinel Popescu

Prof. Dr. Dumitru Constantin Dulcan a evidențiat meritele maeștrilor transplantului din România din punctul de vedere al specialistului în neurologie, făcând însă și niște trimiteri sensibile spre... „Inteligența materiei”.

Poetul Lucian Avramescu a felicitat-o pe scriitoare pentru noua sa reușită (una dintre cele mai importante!), felicitându-se pentru faptul că, în urmă cu mai mulți ani, făcând parte din juriul unui important concurs de poezie, i-a acordat premiul de debut. Se pare că a avut mână bună.

Preotul Duhovnic Gelu Bogdan, un apropiat (și sfătuitor de suflet) al marilor medici-eroi, a evocat mai multe momente dificile cu care aceștia s-au confruntat de-a lungul anilor și pe care le-au traversat împreună, medic-paroh-om.

Pentru mine a fost o seară plăcută, petrecută în compania selectă și onorantă a unor mari personalități ale medicinei (de vârf) românești, veritabile simboluri și etaloane. S-au recitat poezii, s-a cântat pe versurile Mariei Timuc și am avut parte și de o intervenție spumoasă a actriței Doina Ghițescu care ne-a mai scos din atmosfera sobră a manifestării literare.
Apoi... rumoare în sală: felicitări, strângeri de mână, scurte interviuri, fotografii, fursecuri, șampanie. Din păcate, nu am reușit să mă apropii de persoane dragi mie și... am plecat. Nu înainte de a le transmite gândurile mele de iubire și recunoștință.

Vitrina librăriei seara, la plecare

Vedeta serii: „CĂLĂTORI PRIN RÂNDUIALA DIVINĂ”

Am ajuns acasă, la Ploiești, seara, într-o bună dispoziție generată de resurse ascunse și greu de definit. Mi-era bine. Țineam în mână un exemplar al cărții, fără autografele dorite. Nu sunt acolo, pe prima pagină, dar eu le simt, le știu locul.

CEREREA ÎN CĂSĂTORIE

Mamaia

Ieri, 21 mai 2017, revista eCreator a publicat în paginile sale povestirea inspirată de poveștile mamaiei.

http://www.ecreator.ro/proza/4685-cererea-in-casatorie.html

De data aceasta, mamaia ne povestește despre felul în care tataia a cerut-o în căsătorie. O poveste inedită și... spumoasă, pe alocuri. O puteți lectura accesând link-ul de mai sus sau... rămânând pe blog.

CEREREA ÎN CĂSĂTORIE

Aroma plăcută a cafelei pusese stăpânire pe bucătărie. Invita la tihnă. Bărbatul, trecut de multișor de prima tinerețe, își odihnea picioarele în poala iubitei sale, nevastă de-a doua. Fără acte dar… nevastă. Își uniseră angoasele și tristețile și ajunseseră la concluzia că, decât să se chinuie târându-se singuri spre anii din urmă ai vieții, parcă mai bine ar fi să-i parcurgă de mână, împărțind ceea ce aveau mai de preț: iubirea. Decât trist, mai bine vesel. Decât o săracie, mai bine două. Nu, nu înțelegeți greșit: nu două sărăcii, ci două pensii!

De partea cealaltă, în dreapta bărbatului, mamaia – mama nevestei de-a doua – își savura, tăcut, ceaiul, alăturat unei felii de pâine cu unt și dulceață. Din cauza dinților – câteva cioturi ce-o mai ajutau ca vai de lume – trebuia să fie foarte atentă la fiecare mușcătură din felia de pâine. Când simțea că tăria acesteia depășea pe cea a ruptului dumicatului, se folosea de ceai pentru  o mai bună înmuiere.

Bărbatul, ca în fiecare dimineață, era în vervă. Și, în virtutea bunei sale dispoziții, se întoarse spre bătrână, o învălui cu o privire tandră și-i făcu – nu era prima oară – o mărturisire:

- Mamaie, ești atât de frumoasă!

- Ei, mamă, o babă bătrână! – spuse aceasta cu modestie, dar cu o cochetărie greu mascată.

- Nu mamaie, chiar ești frumoasă! Ești o „babă” frumoasă! Și bărbatul continuă, pe același ton admirativ: Uite, îmbrobodită cu baticul ăsta negru ce-ți încadrează fața albă ca laptele, fără sulemeneli și cu sprâncenele dese și bine conturate, parcă ai fi coborâtă dintr-o icoană.

- Ai grijă să nu faci păcate! – îl dojeni bătrâna, cu blândețe.

- Ce păcat mamaie: că ți se citește frumusețea sufletului pe chip? Că ochii matale strălucesc a bunătate? Și apoi, pe un ton șugubăt, o necăji cu o nouă prostioară de-a lui:

- Mamaie, te rog, să nu care cumva să-ți faci vreo operație estetică!...

- Irra, mamă, ce vorbe-s astea la tine?!

- … Să te vedem după aia, seara, pe la Capatos, alături de Drăgușanca!

- Ia nu te mai prosti și nu mai râde de mama! – îl luă femeia la rost pe bărbat. Ce vorbe-s astea?

- Ia lasă omul în pace și nu-l mai certa – glumim și noi! – se rățoi și mama la fiică. Nu sunt convins că știa cine era Capatos, dar cu ultimele evenimente din viața „vedetei” tunate era la curent din emisiunile ei preferate.

În comparație cu bătrâna, nevasta lui (de-a doua) nu prea avea simțul umorului. Dacă octogenara percuta la prima provocare și intra, amuzată, în jocul vorbelor cu mai multe înțelesuri, soția îi tăia imediat elanul. Atunci amuțeau amândoi și-și făceau semnele dinainte știute: treceau cu mâna de la un capăt la celălalt al gurii, în semn de mucles!

- Fermoarul, maică! – concluziona bătrâna și se uitau amândoi înveseliți spre minoritară.

- O să vă arăt eu vouă fermoar, de n-o să-l puteți duce – intervenea, amuzată la rându-i, nevasta (de-a doua) bărbatului și fiica bătrânei.

Bărbatul avea limbariță și se-ntoarse (iar) spre dreapta sa:

- Mamaie!...

- Da, mamă!

- … Te rog, povestește-mi cum l-ai cunoscut pe soțul dumitale, pe tataia!

- Dar ți-am mai povestit o dată, mamă! Ce să-ți mai spun?

- Așa este, mi-ai mai spus, dar… mai spune-o odată, îmi place povestea!

- Bine, dacă vrei tu…

Bătrână își aranjă baticul negru ce-i încadra chipul angelic, își băgă la loc câteva șuvițe rebele și, cu mâinile așezate cuminți în poală, se puse pe povestit.

Povestea:

- Era într-o zi de sărbătoare și mă aflam cu mai multe fete, în centrul satului, la horă. Stăteam deoparte, vreo nouă fete, eu și prietenele mele. De partea cealaltă a drumului, un grup de băieți, flăcăi, dar și vreo două femei măritate ce-i însoțeau. Nu-i luam în seamă. Noi aveam glumele noastre, secretele noastre, iar prietenele mă tot necăjeau cu un gagic de-al meu, care mă curta nevoie-mare.

- De ce-l respingi fa, tu, pe Costăchel? Se usucă aista pe chicioare de dragul tău.

- C-așa vreu eu! – și Paraschiva întoarse spatele, mândră, unui flăcău imaginar, taman bun de respins, dar numai așternuturile patului ei de fecioară îi cunoșteau chinurile nopților lungi de insomnie și dorințe neexprimate. Dacă i-ar cunoaște ele oful inimii! Nu-l plăcea pe Costăchel, era cam botos. Nu, hotărât lucru, nu Costăchel îi era ursitul! Dar, Costăchel, insistent, îi tot aținea calea și nu putea spune că nu-i făcea plăcere că era curtată. Așa se făcuse ea cu un gagic.

- Fa, tu dacă îl mai chinui mult, ți-l fură vruna!

- N-ai hi chiar tu aia? – o luă la zbârnă Paraschiva, fixând-o cu niște ochi oțeloși.

- Nu, fa, ce-ți veni? Am zis și eu așa...

Fetele tăcură și-și îndreptară atenția spre horă, fiecare ascunzându-și cu grijă gândurile și secretele. Lăutarii trăgeau de zor la arcușe și de burdufurile greu încercate în timp ale acordeoanelor. Trompeții se-ntreceau și ei cu toba într-un dialog al zgomotelor cu pretenție de muzică.

Hora era în toi. Feciorii își învârteau mândrele și băteau colbul de pe drum într-un ritm drăcesc, anume întreținut pentru a le zăpăci pe fete și a le convinge de bunele lor intenții, în vreme ce bătrânii își vedeau de ale lor: femeile, vigilente, căscau ochii-n patru la fecioarele din horă, iar bărbații împărțeau țara... cu câte-o țuică-n mână, luată de colea, de peste drum.

Scurt intermezzo: în acest moment al povestirii, bărbatul zâmbi unei amintiri mai vechi, mai bine spus, a unei vechi snoave populare.

Iată snoava: Ion și Maria se întâlnesc la horă-n sat. Ion, puțin aprins după fată, își făcu curaj și-o abordă:

- Hai, fă Mario, să te joc și eu!

- Joacă-mă bade!

O joacă Ion ce-o joacă pe Maria dar, înfierbântat, îndrăznește mai mult:

- Hai, fă Mario, să te țuc și eu!

Maria, receptivă:

- Țucă-mă bade!

O duce badea mai la o parte de-o țucă pe săturate și, încins de-a binelea, atacă decisiv:

- Hai, fă Mario, să te am și eu o dată!

Maria, cuminte:

- Nu pot, bade! Dacă vrei, mă duci întâi la biserică...

Îndrăgostit de-a binelea și cu inima furată definitiv, Ion face toate cele de cuviință și-i pune cununiile pe cap Mariei. Toate cele rânduite fiind îndeplinite, răbdarea flăcăului având și ea niște limite și cu sângele clocotind în vine, Ion o-ntreabă de-a dreptul pe mireasa sa:

- Fă, Mario, de jucat... te-am jucat, de țucat... te-am țucat, de dus la biserică... te-am dus la biserică, dar acum să-mi spui, fă Mario, măcar ești tu fată mare?

Maria, după câteva clipe de gândire adâncă, îi răspunse dezmierdându-l:

- D-apoi... cum ți-o fi norocul, bade!

- Auzi, fă Paraschivo, ia vezi tu la flăcăul ăla de vizavi, că te cam soarbe din ochi!

- Ce-mi pasă mie de el? Poa’ să se uite unde vrea – făcu tânăra pe nepăsătoarea. Îi observase și ea ocheadele și nu putea spune că nu era arătos. Bine făcut și bine îmbrăcat, tânărul stătea țanțos în cizmele sale noi și strălucind de cât lustru suportaseră înaintea evenimentului. Era însoțit de doi tineri și de nevestele lor. Sigur nu erau de la ele din sat, căci nu-i mai văzuse niciodată până atunci. Mândră, ca să dovedească prietenelor că, într-adevăr, îi era indiferent personajul, își aranjă părul de pe cap, mai îndepărtă o scamă invizibilă de pe foaia cea nouă și intră în prăvălia de-alături. Tată-său îi lăsase cartela să mai ia câte ceva pentru casă. Însă, chiar înainte de a deschide gura și a cere cele ce avea de cumpărat, o tânără a apucat-o ușor de braț și i-a șoptit la ureche:

- Fă, e afară un tânăr, cumnatul meu, ce ar vrea să-ți zică vreo două vorbe.

Era una dintre cele două femei ce-i însoțeau pe tinerii de afară.

- Ce treabă am eu cu el? – făcu pe ofensata Paraschiva.

- Du-te fă și vezi ce vrea băietul, că nu te-o mânca! – o încurajă și vânzătoarea să dea curs invitației.

Ca peste tot în satele românești, oamenii se cunoșteau unii pe ceilalți și erau solidari la bucurii și, mai ales, la nevoi. Paraschiva, ca orice fată de măritat, reprezenta o problemă a întregii comunități, nu numai a propriei familii. Prin urmare, în virtutea acestei solidarități, tot satul se bucura (răsufla ușurat) atunci când o fată de măritat părăsea casa părintească așa cum, o fată rămasă bătrână, era o rușine a întregului sat. Ce-o hi cu fata aiasta a lu’ Cutărică de n-o ia nimerică? O hi bolnavă? O hi având făcute farmece? – obișnuiau să circule bârfele de la un capăt la altul al satului și de la un sat la altul.

- Ce-ai făcut, mamaie? Ai ieșit să vorbești cu băiatul? – grăbi bărbatul povestirea, nerăbdător să afle detalii.

- Am ieșit, maică.

- Și? Ți-a plăcut de el?

- Ce pot să spun? Mi-o plăcut, maică. Era un ăla frumos!...

- Ahaaa! I-ai picat rapid în mreje...

- Ei, nu chiar așa, maică. Nu așa mergeau treburile pe-atunci.

- Păi, cum mergeau, mamaie?

- Ne-om plimbat...

- Așa, mai pe la întuneric?

- Ce întuneric, mamă? Pe uliță, la vedere. Ne vedea toată lumea.

- Doar v-ați plimbat? Doar atât?!

- Păi, ce-ai hi vrut?

- Te-a pupat?

- Văleu, maică – de la prima întâlnire? Nuuu!

- Dar, măcar te-a ținut de mână?

- Ei, de mână m-o mai apucat el...

- Așa, și? Zi mai departe – o îndemnă bărbatul pe bătrână să nu întrerupă șirul povestirii.

- Ne-om plimbat așa, când pe o uliță, când pe alta... – tărăgănă mamaia povestirea, cotrobăind prin cotloanele memoriei.

- Și ce ți-a zis, cu ce te-a vrăjit?

- Ei, maică, de-ale lui. Că-i place de mine...

- Aha!

- Că-i din satul vecin, din Strâmbu, că are armata făcută, că are gânduri serioase... Ce mai, mi-o plăcut de el!

- Recunoști, deci? – făcu bărbatul, triumfător.

- Recunosc, mamă, de ce să nu recunosc? – și mamaia se îmbujoră, toată, la față.

- Mai zi, mai zi, mamaie!

- Nici nu ne-om dat seama când s-o făcut de noapte. Tata mă aștepta cu toroipanul la poartă.

Bătrâna făcu o pauză destul de lungă. Fața i se întunecă puțin, a amintiri neplăcute. Luă o sorbitură din cana de ceai și, aproape pe nerăsuflate, slobozi vorbele ce le voia ține doar pentru ea:

- Am luat o bătaie în seara aia... de nu mi-o mai trebuit măritiș!

- Te-a bătut tare?

- Ce m-au mai bătut!... Și mama, și tata! Dar și eu m-am căcat în gura lui!

- A cui, mamaie, n-o lăsă bărbatul, amuzat, să-și curme cursul gândurilor și să-și ia seama la vorbe.

- A lu’ Ionel, a cui crezi? Păi ce – el, cu lugu-lugu și eu cu papara?

Iar pauză. Sorbiră toți din cești, îngândurați.

- Am plâns toată noaptea – își continuă bătrâna povestirea. Nu știu de-am pus geană pe geană. Știu doar că mă lecuisem de măritiș.

- Bine, dar cu Ionel când te-ai mai văzut?

- Ei, mamă, a doua zi dimineață cine oprea în fața casei cu doi cai mari și frumoși înhămați la căruță?

- Cine, mamaie? – simulă bărbatul surprinderea.

- Ionel, mamă, cu cei doi frați, cu tată-su și mumă-sa și cu țațica. Veniseră să mă ceară.

- Cine era țațica, mamaie?

- Țațica – n-am spus? – era nevasta fratelui mai mare al lu’ Ionel, cea care mă chemase cu o zi înainte afară din magazin.

- Aha! Și zi: s-au bucurat mama și tata, mamaie? Vorba ceea: scăpau de pietroi din casă. I-au primit cum se cuvine? I-au cinstit?

- Nu știu dacă s-au bucurat, mamă, dar știu că s-or înțeles. După ce-au vorghit ei, ne-au trimes pe mine și pe Ionel în cealaltă cameră, să vorghim și noi.

- Mamaie, zi sincer: de data asta te-a pupat?

- Nu, mamă! – și bătrâna se îmbujoră din nou. Ne-am strâns în brațe...

- Ardea cămașa pe matale?

- Ardea, mamă, ce să zic, ardea. Eram și eu tânără.

- Și-apoi? Mai zi, că-mi place!

Bărbatul voia să audă detalii ce-i scăpaseră în trecut, inclusiv din cele mai picante, voia să lege evenimentele și să înțeleagă mai bine cutumele vremii.

- Când ne-am întors în cameră, ei cinsteau la țuică. Înțelegerea era făcută. Pe la prânz, Ionel și-ai lui au plecat spre casa lor.

- Și te-au lăsat pe loc? Nu te-au luat cu ei?!

- Nu, mamă, nu așa o fost înțelegerea.

- Dar cum, mamaie?

- Întâi au pregătit ei camera unde aveau să stea mirii. În timpul aista, și la noi mămica și tăticu’ au pregătit zestrea și actele pentru cele câteva pogoane de pământ promise.

- Aha, nu au uitat niciun detaliu.

- Așa era atunci, mamă! Fata trebuia să aibă zestre și ceva pământ, iar băiatul aducea mireasa acasă la părinții lui. După o săptămână m-au luat.

- Cum așa, mamaie, nu ați făcut nunta mai întâi?!

Bărbatul era sincer mirat. Știa că, pe vremuri, se punea mare preț pe feciorie atunci când mireasa pășea în fața altarului pentru a i se pune cununiile pe cap. Se pare că, de astă dată, a contat doar fecioria, nu neapărat fecioria în momentul ducerii la altar.

- Așa s-au înțeles. Când toate sunt pregătite… să vină să mă ia. Ce-am mai plans și-atunci…

- De ce, mamaie? De fericire? Sau că plecai de-acasă?

- Nu mai știu, mamă. Plângeam și eu așa.

- Socrii te-au primit bine? S-au purtat bine cu matale?

- La început a fost bine. Dar apoi… ce m-au mai chinuit! Cât a fost Ionel în concentrare – vreo patru luni – am muncit la pământul lor și mâncam din mâncarea mea. Turte din tărâțe și apă. Am fost chinuită, mamă. Dacă n-ar fi fost Ionel om bun…

Iar se întristă bătrâna și iar căzu pe gânduri. Evocând vremuri triste, retrăia cu intensitate emoții bine pitite în memorie. Continuă tânguiala, uitându-se spre fiică-sa din celălalt capăt al mesei:

- Oameni răi! Tot atunci, cât a fost Ionel în concentrare, eu fiind cu burta la gură cu Didița, voiau să mă ducă acasă la părinți. N-am suportat și le-am zis: - Eu n-am venit de-acasă cu copchilul aista în burtă. Îl fac, vi-l las în bătătură și-abia apoi plec la mama. Noroc cu țațica…

- Ți-a ținut partea?

- A vorbit cu bărbat-su, George, fratele mai mare a lu’ Ionel – ce om bun! Și frumos!... S-a luat el de tat-su și de mă-sa de i-a liniștit. - Ce-aveți cu fata, cu ce v-a greșit? E cuminte, muncitoare, ce mai vreți de la ea? Așa le-o spus.

Bătrâna trebuia smulsă din noianul amintirilor triste:

- Mamaie, tot nu mi-ai zis: te-a luat tataia la el acasă și… ați stat așa, cuminți, până la nuntă?

- Nu, mamă (mamaia iar se rușină), dar cine putea? Ionel avea douășcinci de ani, era bărbat în toată firea.

- Dar mata, câți ani aveai?

- Nouășpe.

- Erai crudă, mamaie.

- Da, mamă. Dar ce-am pățit în seara aia și cu țațica…

- Ce-ai pățit? Se-ntrevedea o nouă și inedită mărturisire.

- A stat cu mine și m-a ajutat la dezbrăcat să vadă… să vadă…

- Ce? Ce să vadă?

Curiozitatea atingea paroxismul.

- Să vadă dacă nu am vreo pungă cu sânge ascunsă la chiele, pe sub cămașă…

- Ce pungă, de ce sânge vorbești mata acolo, mamaie?

- Da, mamă, fetele necinstite obișnuiau ca, în noaptea nunții, să spargă pe furiș o pungă cu sânge de… găină, de cucoș… ce-o hi, să creadă lumea că-i fată mare.

- Așa deci…

Bărbatului îi reveni o amintire veche, de pe vremea bunicii, a singurei bunici pe care o apucase în viață. Copil fiind, când mergea la țară cu părinții, își aminti cum bunica îi punea la curent pe ai săi cu ultimele bârfe de prin sat.

- Auzi, maică – abia aștepta bunica să le împărtășească cele mai proaspete noutăți – putoarea aia a lu’ Niculăeș, aia de s-ontins cu tăt satul, s-o măritat!

- Foarte bine a făcut, mămucă – aproba tata – trebuia să se mărite și fata aia!

- Cine?! Curviștina satului?! – riposta bunica contrariată. Dar știi ce-o făcut? – relua ea firul delator – s-o dus la Bacău și s-o cusut! Și-o fost fată mare la nuntă! O jucat și cămeșa!

Bărbatul se smulse din noianul amintirilor. Un zâmbet, poate de amuzament, poate ironic, i se întipări pe chip.

- Matale ți-au jucat „cămeșa”, mamaie? Au băut rachiul?

- Da, mamă, au băut! Și cămașa era!... – se semeți fosta fecioară.

- Fără sânge de cocoș? – o mai tachină puțin.

- Au, mamă, ce vorbe-s astea la tine? – se oțărî bătrâna. Am fost fată cuminte! S-o petrecut până la ziuă!

- Ia hai, te-ai cam întrecut măsura! – îl tamponă și soția.

- Hai măi și tu, nu mai sări așa în sus! Nu vezi câte lucruri minunate are mamaia de povestit? Apoi, întorcându-se spre bătrână:

- Mamaie, după cât timp ați făcut nunta?

- Ei, gata pe ziua de azi. Vrei totul deodată? Mai vorghim și mâine, dar doar dacă… mai dai un ceai.

- Mai dau, mamaie!

Mai zicea mamaia:

1: O fost la noi în sat o fată, una bogată de s-o măritat în satul vecin. N-o fost fată mare și, a doua zi dimineață, bărbat-su a pus-o pe o grapă din spini și a dus-o înapoi, acasă la tat-su. Bietul om o fost nevoit să mai dea vreo două pogoane de pământ ca să spele rușinea fie-sii și pentru ca mirele să accepte să-și ia înapoi nevasta.

Concluzie: fecioria putea fi cumpărată cu două pogoane de pământ.

2. Era odată un moș ce abia reușea să se aplece să-și lege șireturile. Baba lui, văzându-l neputincios, îi sărea în ajutor de fiecare dată. Dar moșul, tot morocănos. – Ce-ai moșule, ce ești așa morocănos? – se luă baba de el. – De câte ori te-apleci să-mi legi șireturile, mi-amintesc că nu te-am luat de fată mare! – se oțărî moșul și-i dădu un brânci bătrânei.

Concluzie: nici la bătrânețe unele păcate nu pot fi șterse din memorie.

CĂLĂTORI PRIN RÂNDUIALA DIVINĂ - CRONICĂ

 Călători prin rânduiala divină – o carte necesară, o carte dorită, așteptată și, din fericire, ieșită bine!

Ziarista Maria Timuc, autoarea volumului, a avut privilegiul (și inspirația) de a le fi aproape marilor realizatori de transplanturi din România, încă din perioada de pionierat: dr. Mihai Lucan, dr. Radu Deac, dr. Șerban Brădișteanu, dr. Irinel Popescu și, ținând foarte aproape și în tandem cu ei, dr. Dan Tulbure. Se poate spune despre autoare că a fost atinsă de aceeași lumină, căci nu-mi explic altfel spiritul de observație, perseverența, tenacitatea, cunoașterea și recunoașterea în timp real a valorilor și obiectivismul relatării faptelor de care a dat dovadă încă de la început. Și dacă mai era nevoie de o ultimă dovadă, iată și fructul suprem, volumul Călători prin rânduiala divină.

După propriile mărturisiri din primele pagini, într-un debut de primăvară (2 martie 2001), însuși profesorul Irinel Popescu, a lansat provocarea: Ar trebui să scriem o istorie a transplantului. Era doar o idee de moment a maestrului, o sugestie ce merita a fi luată în seamă. A stat ceva timp la dospit. De fapt, mai era loc de fapte, de certitudini și statistici – istoria transplantului chiar atunci se scria. Maria Timuc s-a dovedit a fi o bună înregistratoare a timpului în care fusese invitată să fie parte.

De ce am afirmat că este o carte necesară? Pentru că orice națiune își înregistrează marile fapte, marile realizări, într-o istorie. Iar istoria transplantului în România este una frumoasă din marea istorie a neamului și trebuie să fie cunoscută. Nimic nu iese din nimic.

Doresc să fac o precizare pe care o consider necesară: sunt unul dintre fericiții beneficiari ai unui transplant hepatic. Reușit. Perfect reușit, forțând un pleonasm. Trăiesc și, în acest moment, aștern aceste rânduri de aici, de sus, de pe pământ. Văd soarele, cerul, copacii și calc, calc pământul, nu sunt ascuns de el. Nu sunt oale și ulcele, ci umblu, respir, gândesc și iubesc. Veți fi tentați să spuneți că sunt subiectiv. Da, din punctul meu de vedere se poate spune că sunt subiectiv și nici nu doresc să fiu altfel.

Din această perspectivă (cea mărturisită mai sus), pentru mine, profesorul Irinel Popescu este salvatorul meu, îngerul meu... zeul meu. Însăși mama mea l-a ridicat la acest rang, pentru că i-a salvat puiul! Îl iubesc și-l respect enorm. Pentru ceea ce a făcut ca om de știință pentru medicina românească, în general, pentru ceea ce a făcut pentru mine, ca medic, în special. Din acest motiv, abia îndrăznesc să ridic ochii când ne intersectăm pașii pe holurile Clinicii de Transplant Hepatic Fundeni. Fiți sinceri: câți dintre dumneavoastră ar îndrăzni să-l privească în ochi pe zeu?

Primul mare merit ce i-am găsit cărții Mariei Timuc: ni i-a umanizat pe zei, ni i-a apropiat. Fac o similitudine ce mi-o asum: Domnul Iisus, pentru a fi acceptat, ascultat și urmat, ni S-a prezentat nouă, oamenilor, ca OM. Meditați un pic: ce s-ar fi întâmplat dacă Fiul lui Dumnezeu S-ar fi manifestat sub forma unui fulger, sau foc, sau?... Toți ar fi fugit îngroziți.

Datorită subiectivismului firesc al nostru, al celor transplantați, i-am ridicat pe acești salvatori la rang de zei, iar Maria Timuc a avut meritul de a ni-i fi redat ca oameni. I-a coborât de pe piedestal, fără a le diminua din aură. Oameni ca toți oamenii, cu dorințele (și ambițiile) lor de a performa, cu eșecurile înregistrate, cu suferințele și trădările proprii tagmei.

Mereu am fost conștient că viața mea continuă datorită dorinței de a cunoaște și a se autodepăși a profesorului Irinel Popescu, dar niciun moment nu am bănuit la câte încercări a fost supus înainte de a fi încoronat. Mulțumesc, Maria Timuc, că mi l-ai revelat pe omul Irinel Popescu, cel ce avea să devină, alături de Profesorul Dan Tulbure, ultima icoană recunoscută de către mama mea!

Toți acești mari slujitori ai medicinei românești și ai oamenilor sunt eroii cărții: Prof. Dr. Mihai Lucan, Prof. Dr. Șerban Brădișteanu, Prof. Dr. Radu Deac, Prof. Dr. Irinel Popescu și Prof. Dr. Dan Tulbure. (De asemenea, autoarea a acordat spațiul necesar scoaterii în evidență a meritelor doctorului Alexandru Bucur, fostul director al Spitalului de Urgență Floreasca, minte luminată, cel care a asigurat cadrul necesar efectuării primului transplant de inimă de către doctorul Brădișteanu și a creat primele condiții de prelevare de organe din România.) Se plimbă prin carte și-și spun poveștile. Toți au fost supuși unor încercări grele și au avut evoluții similare. Toți au performat la cele mai înalte standarde. Păi, ce standard mai clar decât redarea vieții s-ar putea concepe pentru un medic? Acești eroi sunt veritabile exemple prin dorința lor de cunoaștere și autodepășire, prin perseverență și tenacitate, prin inteligență, prin rezistență la grelele încercări, prin faptul că nu s-au umflat în pene, ci și-au recunoscut limitele și au rămas umili în fața Celui ce i-a hărăzit. Aici văd al doilea mare merit al cărții: prin pana Mariei Timuc ne-au fost prezentate niște caractere, adevărate modele de urmat.

Al treilea merit al autoarei: nu a prezentat (cu surle și trâmbițe) doar reușitele, omițând, cu bună știință, eșecurile. Era atât de simplu să arate doar partea frumoasă a istoriei – în definitiv, la ora actuală trăiesc aproximativ 700 de oameni, doar în urma transplanturilor de ficat! Peste 2000 trăiesc datorită transplanturilor de rinichi, alte câteva zeci au primit o nouă șansă la viață datorită unei noi inimi primite la momentul potrivit. Ce tablou idilic!

Dar: foarte mulți oameni s-au pierdut în așteptarea unui organ compatibil și care, pentru ei... n-a apărut niciodată! Alții – și aceasta este cea mai mare tragedie a medicilor-eroi – au decedat pe masa de operație sau la puțin timp după ce s-au trezit. Da, au fost și morți. Eșecuri ale căror cauze au fost prezentate detaliat în carte. Niciun început nu este ușor, nicio luptă nu se câștigă fără sacrificii.

Romanul (putem să-i spunem și așa) urmărește, în paralel, destinele medicilor sus numiți, pe de o parte și a lui Marius Maxim, unul dintre transplantați, folosit ca simbol al personajului colectiv, mulțimea beneficiarilor de transplant din România, pe de alta. Și Marius Maxim, ca și renumiții medici, pornesc în viață cu dorințe și ambiții asemănătoare: aceea de a performa la cele mai înalte standarde în meseriile lor. Visul lui Marius, ofițer de carieră, era acela de a ajunge general. Doar astfel, considera el că se poate împlini profesional. Patriot, îi plăcea disciplina militară, era riguros în tot ceea ce făcea și pretențios atât cu sine însuși, cât și cu subalternii săi. A urcat, pe merit, treptele ierarhiei militare și a ajuns foarte aproape de împlinirea visului său: obținerea treselor de general. Doar că la el... destinul a vrut altfel.

Fragment din testamentul lui Marius Maxim, scris în momentul în care a aflat că aripile i-au fost frânte de o boală necruțătoare și reprodus în carte: În filozofia mea de viață, ce trebuie să dăinuie de la un om e memoria sa. Oamenii puternici intră în istorie. ...când, din copilărie dorești a-ți sluji nația în chip aparte, nu aceasta e singura filozofie? Am avut neșansa să nu fiu geniu. Mi-ar fi plăcut să trăiesc mizer, trudind la idealuri a căror noimă s-ar fi arătat mulțimii în secole. Căci, ce e geniul, dacă nu UN CĂLĂTOR PRIN RÂNDUIALA SUBLIMĂ, or un ghimpe în coasta regulii comune?

Călător prin rânduiala divină – inspirat titlu sugerat autoarei de filozofia lui Marius Maxim.

Marius Maxim – durerea unui suflet convins de potențialul său creator, dar, din păcate, rămas neîmplinit.

Maria Timuc i-a înțeles perfect destinul și l-a alăturat, într-un mod fericit, celorlalte. În definitiv, până la un punct, evoluțiile profesionale au coincis. De fapt, dacă observăm mai în detaliu faptele relatate, și eroii-medici au cunoscut momente de grea cumpănă. Pentru ei, însă, Creatorul a avut sarcini concrete aici, pe Pământ, în acest timp și... le-a acordat un surplus de șansă. Cu siguranță, nici Marius nu o duce rău Acolo, Sus, ținând cont de calitățile și de frumusețea sufletului său.

În partea a doua a cărții personajul colectiv devine ceva mai... concret, mai palpabil, prin mesajele transmise de câțiva dintre cei transplantați sau prin scurte interviuri acordate autoarei. Luăm astfel cunoștință de dramele trăite de cealaltă parte, cea a celor condamnți la moarte înainte de vreme. Câți pacienți aflați în stadiul final al bolii, tot atâtea familii distruse de perspectiva pierderii unei ființe dragi. Din fericire, toți aceștia au depășit de multă vreme pragul disperării și acum se bucură de o viață normală alături de cei dragi. Muncesc, nasc copii, îi cresc... TRĂIESC!

Mai apare un personaj important în carte: autoarea însăși, prin fragmentele de jurnal incluse între capitole. Trăitoare sensibilă și martoră implicată a marilor evenimente descrise, a așternut, de fiecare dată, în jurnalul propriu, simțirile momentului.

Fragment din jurnalul autoarei: Nu oricând și nu oriunde s-a născut și a trăit Hristos. Tot așa, nu oricând și nu în orice timpuri se nasc doctori geniali, inventatori și oameni care se jerfesc pentru ceilalți. Ei ne fac cu adevărat bogați, căci ne transmit, fără să știm și fără să avem habar de aceasta, lumina lui Dumnezeu și calea către aflarea și înțelegerea divinității.

Și încă: Eroii nu devin niciodată, căci ei sunt eroi. În tăcere, în turnurile lor de fildeș, construiesc cea mai frumoasă operă a lui Dumnezeu, iubirea. Eroii sunt tăcuți și, în tăcerea lor, primesc crucea suferinței cu râvna și cu puterea lui Hristos. În acest amestec de uman și de divin, în bucurie și-n suferință este viața exemplară, modelul și victoria omului.

Un volum necesar, un volum reparator, un volum ce poate naște emulații.

Lansarea cărții Mariei Timuc a avut loc pe 12 mai 2017, la Biblioteca Academiei Române, cu ocazia sărbătoririi Zilei Naționale a Transplantului.

A fost o întâlnire intimă (putem s-o numim și astfel) între oamenii salvați prin intermediul unui transplant și salvatorii lor, minunații și inimoșii medici: Prof. Dr. Irinel Popescu de la Spitalul Clinic Fundeni, Prof. Dr. Mihai Lucan de la Institutul Clinic de Urologie și Transplant Renal din Cluj, Prof. Dr. Radu Deac de la Clinica de Chirurgie Vasculară din Cluj și Dr. Victor Zota, coordonator al Programului Național de Transplant. De asemenea, a fost prezent și Ministrul Sănătății, Florian Bodog, care și-a declarat sprijinul total activității de transplant în România. 

P.S. O nouă lansare a cărții (pentru publicul larg) va avea loc pe data de 29 mai 2017, ora 18.30, la librăria Luceafărul din București. Prof. Dr. Irinel Popescu și-a anunțat intenția de a participa la eveniment.

VAX POPULI

Imagine captată pe net

Paștele: (cea mai) mare sărbătoare creștinească. Învierea Domnului.

Creștinii țin post și merg la biserică. Pe cei mai riguroși în această întreprindere, postul îi slăbește și-i epuizează. Mulți leșină în timpul slujbelor. Un fel de aport sacrificial.

Cum se pregătesc creștinii pentru sărbătoare? Fac curățenie generală.

Ce mai fac creștinii? Fierb ouă și le vopsesc în roșu. Simbolic: sângele Domnului care a înroșit ouăle așezate la baza crucii martiriului. Dar... și în alte culori, pentru design-ul mesei de Paște.

Ce mai fac creștinii? Taie mielul. Ofrandă simbolică, asiguratoare de satisfacții culinare. După atâta post...

Ce mai fac creștinii? În mult așteptata noapte de Înviere merg la biserică să ia lumină. Nu, nu lumină, ci Lumină! Cântă, pătrunși de evlavie, alături de preoții oficianți: Cristos a înviat din morți/Din moarte pre moarte călcând...

Moment înălțător. De unde știu? Este singura etapă la care particip cu plăcere. Observ oamenii și mă bucur. Mă bucur pentru că, probabil, sunt singurele clipe ale anului când, pe chipurile multora apare curățenia de sărbătoare a sufletului, care, în mod tainic, mă face să Îl recunosc pe Cel care i-a inspirat și i-a adus laolaltă: pe Mântuitor! Cam așa cred eu că arăta Domnul Iisus pe vremea viețuirii Sale aici, jos, pe Pământ:  cum arată credincioșii când primesc Lumina. Din păcate, din ce în ce mai vizibil, doar atunci. În rest...

Asta să fie tot?

Vinerea trecută am avut o dispută de sezon cu nevasta. Voia să respectăm postul. N-am obiectat, dar nici plăcere nu mi-a făcut. Dar... am acceptat, din respect pentru ea și din considerente de sănătate: o detoxifiere parțială a organismului din când în când nu are cum să facă rău. Marea problemă era ce mâncăm sau, altfel spus, ce avem voie să mâncăm, conform canoanelor bisericești?

- Uite – i-am zis soției – eu o să-mi fac un sandwich cu somon, ce părere ai?

- Pește? Cum să mănânci pește în săptămâna mare?! – mi-a reproșat soția.

- Dar ce are peștele, dragă? Eu știu că peștele este simbolul creștinilor, că mulți dintre ucenicii Domnului au fost pescari ba, mai mult: de minunea cu peștii îți amintești când, cu doi pești și cinci pâini Mântuitorul a hrănit un întreg sobor? Deci, peștele a primit binecuvântarea Domnului Însuși!

- Așa o fi, dar... nu, pește nu!

- Dar la pâine am dezlegare? – mi-am consultat, ironic, soția.

- Dacă e de post... – a picat replica ei, intrând, amuzată, în jocul ironiilor și îndulcindu-mi cazna cu o mângâiere fugară pe obraz. Așa te face femeia.

Toată ziua am mâncat cartofi, orez și legume, în diferite combinații. Am cam făcut foamea.

Seara, în pat, am meditat la sărbătoarea Paștelui și la semnificația ei. M-am întristat: creștinii nu înțeleg mai nimic din evenimentul evocat. Sunt confuzi. Mulţi, nici nu știu ce s-a întâmplat în urmă cu aproximativ două mii de ani, totul este o nebuloasă în capul lor. Cine a fost Iisus, cine i-a vrut moartea, de ce l-au trădat chiar iudeii care i-au văzut minunile, care este simbolistica sacrificiului suprem și a învierii Domnului... De un singur lucru sunt ei siguri: că trebuie să meargă la biserică, să facă mătănii și să se roage (fierbinte) pentru sănătate, prosperitate, dezlegarea cununiilor, succes la examene... Domnul Iisus, Mântuitorul este bun cu ei, le iartă păcatele (inclusiv, pe cele ale ignoranței) și le îndeplinește dorințele.

Adevărat: Domnul iartă păcatele – le-a tot iertat!

Dar noi, ne ridicăm – măcar acum, după două mii şaptesprezece ani – la înălțimea Divinului?

Concluzie: oamenii se-ngrijesc de curățenia exterioară (casă, curte, școală, instituție), dar... neglijează exact ceea ce este cel mai important: curățarea interioară, purificarea spiritului și... iertarea. Să-nvețe să ierte și-apoi... să ierte. Pe ei înșiși, în primul rând și pe toată lumea, în același timp.

Pe când așa... toată sărbătoarea se reduce la respectarea unor aparențe: haine noi și curate, vizitarea bisericilor, rugăciuni, mers în genunchi, post... Ei chiar cred că sunt în regulă, că au intrat în conexiune cu Domnul Iisus, că I-au respectat îndemnul la iubire, iertare și toleranță. Vax Populi.

Cristos a înviat!/Adevărat a înviat!

Urmează o masă îmbelșugată cu ouă, miel, cozonac și... vin (sângele Domnului).

Cristos a Înviat!/Adevărat a Înviat!

                                                            Publicat în revista Luceafărul din 17 aprilie 2017