luni, 22 mai 2017

CEREREA ÎN CĂSĂTORIE

Mamaia
Ieri, 21 mai 2017, revista eCreator a publicat în paginile sale povestirea inspirată de poveștile mamaiei.

http://www.ecreator.ro/proza/4685-cererea-in-casatorie.html

De data aceasta, mamaia ne povestește despre felul în care tataia a cerut-o în căsătorie. O poveste inedită și... spumoasă, pe alocuri. O puteți lectura accesând link-ul de mai sus sau... rămânând pe blog.

CEREREA ÎN CĂSĂTORIE

Aroma plăcută a cafelei pusese stăpânire pe bucătărie. Invita la tihnă. Bărbatul, trecut de multișor de prima tinerețe, își odihnea picioarele în poala iubitei sale, nevastă de-a doua. Fără acte dar… nevastă. Își uniseră angoasele și tristețile și ajunseseră la concluzia că, decât să se chinuie târându-se singuri spre anii din urmă ai vieții, parcă mai bine ar fi să-i parcurgă de mână, împărțind ceea ce aveau mai de preț: iubirea. Decât trist, mai bine vesel. Decât o săracie, mai bine două. Nu, nu înțelegeți greșit: nu două sărăcii, ci două pensii!
De partea cealaltă, în dreapta bărbatului, mamaia – mama nevestei de-a doua – își savura, tăcut, ceaiul, alăturat unei felii de pâine cu unt și dulceață. Din cauza dinților – câteva cioturi ce-o mai ajutau ca vai de lume – trebuia să fie foarte atentă la fiecare mușcătură din felia de pâine. Când simțea că tăria acesteia depășea pe cea a ruptului dumicatului, se folosea de ceai pentru  o mai bună înmuiere.
Bărbatul, ca în fiecare dimineață, era în vervă. Și, în virtutea bunei sale dispoziții, se întoarse spre bătrână, o învălui cu o privire tandră și-i făcu – nu era prima oară – o mărturisire:
- Mamaie, ești atât de frumoasă!
- Ei, mamă, o babă bătrână! – spuse aceasta cu modestie, dar cu o cochetărie greu mascată.
- Nu mamaie, chiar ești frumoasă! Ești o babă” frumoasă! Și bărbatul continuă, pe același ton admirativ: Uite, îmbrobodită cu baticul ăsta negru ce-ți încadrează fața albă ca laptele, fără sulemeneli și cu sprâncenele dese și bine conturate, parcă ai fi coborâtă dintr-o icoană.
- Ai grijă să nu faci păcate! – îl dojeni bătrâna, cu blândețe.
- Ce păcat mamaie: că ți se citește frumusețea sufletului pe chip? Că ochii matale strălucesc a bunătate? Și apoi, pe un ton șugubăt, o necăji cu o nouă prostioară de-a lui:
- Mamaie, te rog, să nu care cumva să-ți faci vreo operație estetică!...
- Irra, mamă, ce vorbe-s astea la tine?!
- … Să te vedem după aia, seara, pe la Capatos, alături de Drăgușanca!
- Ia nu te mai prosti și nu mai râde de mama! – îl luă femeia la rost pe bărbat. Ce vorbe-s astea?
- Ia lasă omul în pace și nu-l mai certa – glumim și noi! – se rățoi și mama la fiică. Nu sunt convins că știa cine era Capatos, dar cu ultimele evenimente din viața „vedetei” tunate era la curent din emisiunile ei preferate.
În comparație cu bătrâna, nevasta lui (de-a doua) nu prea avea simțul umorului. Dacă octogenara percuta la prima provocare și intra, amuzată, în jocul vorbelor cu mai multe înțelesuri, soția îi tăia imediat elanul. Atunci amuțeau amândoi și-și făceau semnele dinainte știute: treceau cu mâna de la un capăt la celălalt al gurii, în semn de mucles!
- Fermoarul, maică! – concluziona bătrâna și se uitau amândoi înveseliți spre minoritară.
- O să vă arăt eu vouă fermoar, de n-o să-l puteți duce – intervenea, amuzată la rându-i, nevasta (de-a doua) bărbatului și fiica bătrânei.
Bărbatul avea limbariță și se-ntoarse (iar) spre dreapta sa:
- Mamaie!...
- Da, mamă!
- … Te rog, povestește-mi cum l-ai cunoscut pe soțul dumitale, pe tataia!
- Dar ți-am mai povestit o dată, mamă! Ce să-ți mai spun?
- Așa este, mi-ai mai spus, dar… mai spune-o odată, îmi place povestea!
- Bine, dacă vrei tu…
Bătrână își aranjă baticul negru ce-i încadra chipul angelic, își băgă la loc câteva șuvițe rebele și, cu mâinile așezate cuminți în poală, se puse pe povestit.

Povestea:

- Era într-o zi de sărbătoare și mă aflam cu mai multe fete, în centrul satului, la horă. Stăteam deoparte, vreo nouă fete, eu și prietenele mele. De partea cealaltă a drumului, un grup de băieți, flăcăi, dar și vreo două femei măritate ce-i însoțeau. Nu-i luam în seamă. Noi aveam glumele noastre, secretele noastre, iar prietenele mă tot necăjeau cu un gagic de-al meu, care mă curta nevoie-mare.
- De ce-l respingi fa, tu, pe Costăchel? Se usucă aista pe chicioare de dragul tău.
- C-așa vreu eu! – și Paraschiva întoarse spatele, mândră, unui flăcău imaginar, taman bun de respins, dar numai așternuturile patului ei de fecioară îi cunoșteau chinurile nopților lungi de insomnie și dorințe neexprimate. Dacă i-ar cunoaște ele oful inimii! Nu-l plăcea pe Costăchel, era cam botos. Nu, hotărât lucru, nu Costăchel îi era ursitul! Dar, Costăchel, insistent, îi tot aținea calea și nu putea spune că nu-i făcea plăcere că era curtată. Așa se făcuse ea cu un gagic.
- Fa, tu dacă îl mai chinui mult, ți-l fură vruna!
- N-ai hi chiar tu aia? – o luă la zbârnă Paraschiva, fixând-o cu niște ochi oțeloși.
- Nu, fa, ce-ți veni? Am zis și eu așa...
Fetele tăcură și-și îndreptară atenția spre horă, fiecare ascunzându-și cu grijă gândurile și secretele. Lăutarii trăgeau de zor la arcușe și de burdufurile greu încercate în timp ale acordeoanelor. Trompeții se-ntreceau și ei cu toba într-un dialog al zgomotelor cu pretenție de muzică.
Hora era în toi. Feciorii își învârteau mândrele și băteau colbul de pe drum într-un ritm drăcesc, anume întreținut pentru a le zăpăci pe fete și a le convinge de bunele lor intenții, în vreme ce bătrânii își vedeau de ale lor: femeile, vigilente, căscau ochii-n patru la fecioarele din horă, iar bărbații împărțeau țara... cu câte-o țuică-n mână, luată de colea, de peste drum.

Scurt intermezzo: în acest moment al povestirii, bărbatul zâmbi unei amintiri mai vechi, mai bine spus, a unei vechi snoave populare.
Iată snoava: Ion și Maria se întâlnesc la horă-n sat. Ion, puțin aprins după fată, își făcu curaj și-o abordă:
- Hai, fă Mario, să te joc și eu!
- Joacă-mă bade!
O joacă Ion ce-o joacă pe Maria dar, înfierbântat, îndrăznește mai mult:
- Hai, fă Mario, să te țuc și eu!
Maria, receptivă:
- Țucă-mă bade!
O duce badea mai la o parte de-o țucă pe săturate și, încins de-a binelea, atacă decisiv:
- Hai, fă Mario, să te am și eu o dată!
Maria, cuminte:
- Nu pot, bade! Dacă vrei, mă duci întâi la biserică...
Îndrăgostit de-a binelea și cu inima furată definitiv, Ion face toate cele de cuviință și-i pune cununiile pe cap Mariei. Toate cele rânduite fiind îndeplinite, răbdarea flăcăului având și ea niște limite și cu sângele clocotind în vine, Ion o-ntreabă de-a dreptul pe mireasa sa:
- Fă, Mario, de jucat... te-am jucat, de țucat... te-am țucat, de dus la biserică... te-am dus la biserică, dar acum să-mi spui, fă Mario, măcar ești tu fată mare?
Maria, după câteva clipe de gândire adâncă, îi răspunse dezmierdându-l:
- D-apoi... cum ți-o fi norocul, bade!

- Auzi, fă Paraschivo, ia vezi tu la flăcăul ăla de vizavi, că te cam soarbe din ochi!
- Ce-mi pasă mie de el? Poa să se uite unde vrea – făcu tânăra pe nepăsătoarea. Îi observase și ea ocheadele și nu putea spune că nu era arătos. Bine făcut și bine îmbrăcat, tânărul stătea țanțos în cizmele sale noi și strălucind de cât lustru suportaseră înaintea evenimentului. Era însoțit de doi tineri și de nevestele lor. Sigur nu erau de la ele din sat, căci nu-i mai văzuse niciodată până atunci. Mândră, ca să dovedească prietenelor că, într-adevăr, îi era indiferent personajul, își aranjă părul de pe cap, mai îndepărtă o scamă invizibilă de pe foaia cea nouă și intră în prăvălia de-alături. Tată-său îi lăsase cartela să mai ia câte ceva pentru casă. Însă, chiar înainte de a deschide gura și a cere cele ce avea de cumpărat, o tânără a apucat-o ușor de braț și i-a șoptit la ureche:
- Fă, e afară un tânăr, cumnatul meu, ce ar vrea să-ți zică vreo două vorbe.
Era una dintre cele două femei ce-i însoțeau pe tinerii de afară.
- Ce treabă am eu cu el? – făcu pe ofensata Paraschiva.
- Du-te fă și vezi ce vrea băietul, că nu te-o mânca! – o încurajă și vânzătoarea să dea curs invitației.
Ca peste tot în satele românești, oamenii se cunoșteau unii pe ceilalți și erau solidari la bucurii și, mai ales, la nevoi. Paraschiva, ca orice fată de măritat, reprezenta o problemă a întregii comunități, nu numai a propriei familii. Prin urmare, în virtutea acestei solidarități, tot satul se bucura (răsufla ușurat) atunci când o fată de măritat părăsea casa părintească așa cum, o fată rămasă bătrână, era o rușine a întregului sat. Ce-o hi cu fata aiasta a lu Cutărică de n-o ia nimerică? O hi bolnavă? O hi având făcute farmece? – obișnuiau să circule bârfele de la un capăt la altul al satului și de la un sat la altul.
- Ce-ai făcut, mamaie? Ai ieșit să vorbești cu băiatul? – grăbi bărbatul povestirea, nerăbdător să afle detalii.
- Am ieșit, maică.
- Și? Ți-a plăcut de el?
- Ce pot să spun? Mi-o plăcut, maică. Era un ăla frumos!...
- Ahaaa! I-ai picat rapid în mreje...
- Ei, nu chiar așa, maică. Nu așa mergeau treburile pe-atunci.
- Păi, cum mergeau, mamaie?
- Ne-om plimbat...
- Așa, mai pe la întuneric?
- Ce întuneric, mamă? Pe uliță, la vedere. Ne vedea toată lumea.
- Doar v-ați plimbat? Doar atât?!
- Păi, ce-ai hi vrut?
- Te-a pupat?
- Văleu, maică – de la prima întâlnire? Nuuu!
- Dar, măcar te-a ținut de mână?
- Ei, de mână m-o mai apucat el...
- Așa, și? Zi mai departe – o îndemnă bărbatul pe bătrână să nu întrerupă șirul povestirii.
- Ne-om plimbat așa, când pe o uliță, când pe alta... – tărăgănă mamaia povestirea, cotrobăind prin cotloanele memoriei.
- Și ce ți-a zis, cu ce te-a vrăjit?
- Ei, maică, de-ale lui. Că-i place de mine...
- Aha!
- Că-i din satul vecin, din Strâmbu, că are armata făcută, că are gânduri serioase... Ce mai, mi-o plăcut de el!
- Recunoști, deci? – făcu bărbatul, triumfător.
- Recunosc, mamă, de ce să nu recunosc? – și mamaia se îmbujoră, toată, la față.
- Mai zi, mai zi, mamaie!
- Nici nu ne-om dat seama când s-o făcut de noapte. Tata mă aștepta cu toroipanul la poartă.
Bătrâna făcu o pauză destul de lungă. Fața i se întunecă puțin, a amintiri neplăcute. Luă o sorbitură din cana de ceai și, aproape pe nerăsuflate, slobozi vorbele ce le voia ține doar pentru ea:
- Am luat o bătaie în seara aia... de nu mi-o mai trebuit măritiș!
- Te-a bătut tare?
- Ce m-au mai bătut!... Și mama, și tata! Dar și eu m-am căcat în gura lui!
- A cui, mamaie, n-o lăsă bărbatul, amuzat, să-și curme cursul gândurilor și să-și ia seama la vorbe.
- A lu Ionel, a cui crezi? Păi ce – el, cu lugu-lugu și eu cu papara?
Iar pauză. Sorbiră toți din cești, îngândurați.
- Am plâns toată noaptea – își continuă bătrâna povestirea. Nu știu de-am pus geană pe geană. Știu doar că mă lecuisem de măritiș.
- Bine, dar cu Ionel când te-ai mai văzut?
- Ei, mamă, a doua zi dimineață cine oprea în fața casei cu doi cai mari și frumoși înhămați la căruță?
- Cine, mamaie? – simulă bărbatul surprinderea.
- Ionel, mamă, cu cei doi frați, cu tată-su și mumă-sa și cu țațica. Veniseră să mă ceară.
- Cine era țațica, mamaie?
- Țațica – n-am spus? – era nevasta fratelui mai mare al lu Ionel, cea care mă chemase cu o zi înainte afară din magazin.
- Aha! Și zi: s-au bucurat mama și tata, mamaie? Vorba ceea: scăpau de pietroi din casă. I-au primit cum se cuvine? I-au cinstit?
- Nu știu dacă s-au bucurat, mamă, dar știu că s-or înțeles. După ce-au vorghit ei, ne-au trimes pe mine și pe Ionel în cealaltă cameră, să vorghim și noi.
- Mamaie, zi sincer: de data asta te-a pupat?
- Nu, mamă! – și bătrâna se îmbujoră din nou. Ne-am strâns în brațe...
- Ardea cămașa pe matale?
- Ardea, mamă, ce să zic, ardea. Eram și eu tânără.
- Și-apoi? Mai zi, că-mi place!
Bărbatul voia să audă detalii ce-i scăpaseră în trecut, inclusiv din cele mai picante, voia să lege evenimentele și să înțeleagă mai bine cutumele vremii.
- Când ne-am întors în cameră, ei cinsteau la țuică. Înțelegerea era făcută. Pe la prânz, Ionel și-ai lui au plecat spre casa lor.
- Și te-au lăsat pe loc? Nu te-au luat cu ei?!
- Nu, mamă, nu așa o fost înțelegerea.
- Dar cum, mamaie?
- Întâi au pregătit ei camera unde aveau să stea mirii. În timpul aista, și la noi mămica și tăticu’ au pregătit zestrea și actele pentru cele câteva pogoane de pământ promise.
- Aha, nu au uitat niciun detaliu.
- Așa era atunci, mamă! Fata trebuia să aibă zestre și ceva pământ, iar băiatul aducea mireasa acasă la părinții lui. După o săptămână m-au luat.
- Cum așa, mamaie, nu ați făcut nunta mai întâi?!
Bărbatul era sincer mirat. Știa că, pe vremuri, se punea mare preț pe feciorie atunci când mireasa pășea în fața altarului pentru a i se pune cununiile pe cap. Se pare că, de astă dată, a contat doar fecioria, nu neapărat fecioria în momentul ducerii la altar.
- Așa s-au înțeles. Când toate sunt pregătite… să vină să mă ia. Ce-am mai plans și-atunci…
- De ce, mamaie? De fericire? Sau că plecai de-acasă?
- Nu mai știu, mamă. Plângeam și eu așa.
- Socrii te-au primit bine? S-au purtat bine cu matale?
- La început a fost bine. Dar apoi… ce m-au mai chinuit! Cât a fost Ionel în concentrare – vreo patru luni – am muncit la pământul lor și mâncam din mâncarea mea. Turte din tărâțe și apă. Am fost chinuită, mamă. Dacă n-ar fi fost Ionel om bun…
Iar se întristă bătrâna și iar căzu pe gânduri. Evocând vremuri triste, retrăia cu intensitate emoții bine pitite în memorie. Continuă tânguiala, uitându-se spre fiică-sa din celălalt capăt al mesei:
- Oameni răi! Tot atunci, cât a fost Ionel în concentrare, eu fiind cu burta la gură cu Didița, voiau să mă ducă acasă la părinți. N-am suportat și le-am zis: - Eu n-am venit de-acasă cu copchilul aista în burtă. Îl fac, vi-l las în bătătură și-abia apoi plec la mama. Noroc cu țațica…
- Ți-a ținut partea?
- A vorbit cu bărbat-su, George, fratele mai mare a lu’ Ionel – ce om bun! Și frumos!... S-a luat el de tat-su și de mă-sa de i-a liniștit. - Ce-aveți cu fata, cu ce v-a greșit? E cuminte, muncitoare, ce mai vreți de la ea? Așa le-o spus.
Bătrâna trebuia smulsă din noianul amintirilor triste:
- Mamaie, tot nu mi-ai zis: te-a luat tataia la el acasă și… ați stat așa, cuminți, până la nuntă?
- Nu, mamă (mamaia iar se rușină), dar cine putea? Ionel avea douășcinci de ani, era bărbat în toată firea.
- Dar mata, câți ani aveai?
- Nouășpe.
- Erai crudă, mamaie.
- Da, mamă. Dar ce-am pățit în seara aia și cu țațica…
- Ce-ai pățit? Se-ntrevedea o nouă și inedită mărturisire.
- A stat cu mine și m-a ajutat la dezbrăcat să vadă… să vadă…
- Ce? Ce să vadă?
Curiozitatea atingea paroxismul.
- Să vadă dacă nu am vreo pungă cu sânge ascunsă la chiele, pe sub cămașă…
- Ce pungă, de ce sânge vorbești mata acolo, mamaie?
- Da, mamă, fetele necinstite obișnuiau ca, în noaptea nunții, să spargă pe furiș o pungă cu sânge de… găină, de cucoș… ce-o hi, să creadă lumea că-i fată mare.
- Așa deci…

Bărbatului îi reveni o amintire veche, de pe vremea bunicii, a singurei bunici pe care o apucase în viață. Copil fiind, când mergea la țară cu părinții, își aminti cum bunica îi punea la curent pe ai săi cu ultimele bârfe de prin sat.
- Auzi, maică – abia aștepta bunica să le împărtășească cele mai proaspete noutăți – putoarea aia a lu’ Niculăeș, aia de s-ontins cu tăt satul, s-o măritat!
- Foarte bine a făcut, mămucă – aproba tata – trebuia să se mărite și fata aia!
- Cine?! Curviștina satului?! – riposta bunica contrariată. Dar știi ce-o făcut? – relua ea firul delator – s-o dus la Bacău și s-o cusut! Și-o fost fată mare la nuntă! O jucat și cămeșa!

Bărbatul se smulse din noianul amintirilor. Un zâmbet, poate de amuzament, poate ironic, i se întipări pe chip.
- Matale ți-au jucat „cămeșa”, mamaie? Au băut rachiul?
- Da, mamă, au băut! Și cămașa era!... – se semeți fosta fecioară.
- Fără sânge de cocoș? – o mai tachină puțin.
- Au, mamă, ce vorbe-s astea la tine? – se oțărî bătrâna. Am fost fată cuminte! S-o petrecut până la ziuă!
- Ia hai, te-ai cam întrecut măsura! – îl tamponă și soția.
- Hai măi și tu, nu mai sări așa în sus! Nu vezi câte lucruri minunate are mamaia de povestit? Apoi, întorcându-se spre bătrână:
- Mamaie, după cât timp ați făcut nunta?
- Ei, gata pe ziua de azi. Vrei totul deodată? Mai vorghim și mâine, dar doar dacă… mai dai un ceai.
- Mai dau, mamaie!

Mai zicea mamaia:
1: O fost la noi în sat o fată, una bogată de s-o măritat în satul vecin. N-o fost fată mare și, a doua zi dimineață, bărbat-su a pus-o pe o grapă din spini și a dus-o înapoi, acasă la tat-su. Bietul om o fost nevoit să mai dea vreo două pogoane de pământ ca să spele rușinea fie-sii și pentru ca mirele să accepte să-și ia înapoi nevasta.
Concluzie: fecioria putea fi cumpărată cu două pogoane de pământ.

2. Era odată un moș ce abia reușea să se aplece să-și lege șireturile. Baba lui, văzându-l neputincios, îi sărea în ajutor de fiecare dată. Dar moșul, tot morocănos. – Ce-ai moșule, ce ești așa morocănos? – se luă baba de el. – De câte ori te-apleci să-mi legi șireturile, mi-amintesc că nu te-am luat de fată mare! – se oțărî moșul și-i dădu un brânci bătrânei.

Concluzie: nici la bătrânețe unele păcate nu pot fi șterse din memorie.

marți, 16 mai 2017

CĂLĂTORI PRIN RÂNDUIALA DIVINĂ - CRONICĂ


 Călători prin rânduiala divină – o carte necesară, o carte dorită, așteptată și, din fericire, ieșită bine!
Ziarista Maria Timuc, autoarea volumului, a avut privilegiul (și inspirația) de a le fi aproape marilor realizatori de transplanturi din România, încă din perioada de pionierat: dr. Mihai Lucan, dr. Radu Deac, dr. Șerban Brădișteanu, dr. Irinel Popescu și, ținând foarte aproape și în tandem cu ei, dr. Dan Tulbure. Se poate spune despre autoare că a fost atinsă de aceeași lumină, căci nu-mi explic altfel spiritul de observație, perseverența, tenacitatea, cunoașterea și recunoașterea în timp real a valorilor și obiectivismul relatării faptelor de care a dat dovadă încă de la început. Și dacă mai era nevoie de o ultimă dovadă, iată și fructul suprem, volumul Călători prin rânduiala divină.
După propriile mărturisiri din primele pagini, într-un debut de primăvară (2 martie 2001), însuși profesorul Irinel Popescu, a lansat provocarea: Ar trebui să scriem o istorie a transplantului. Era doar o idee de moment a maestrului, o sugestie ce merita a fi luată în seamă. A stat ceva timp la dospit. De fapt, mai era loc de fapte, de certitudini și statistici – istoria transplantului chiar atunci se scria. Maria Timuc s-a dovedit a fi o bună înregistratoare a timpului în care fusese invitată să fie parte.
De ce am afirmat că este o carte necesară? Pentru că orice națiune își înregistrează marile fapte, marile realizări, într-o istorie. Iar istoria transplantului în România este una frumoasă din marea istorie a neamului și trebuie să fie cunoscută. Nimic nu iese din nimic.
Doresc să fac o precizare pe care o consider necesară: sunt unul dintre fericiții beneficiari ai unui transplant hepatic. Reușit. Perfect reușit, forțând un pleonasm. Trăiesc și, în acest moment, aștern aceste rânduri de aici, de sus, de pe pământ. Văd soarele, cerul, copacii și calc, calc pământul, nu sunt ascuns de el. Nu sunt oale și ulcele, ci umblu, respir, gândesc și iubesc. Veți fi tentați să spuneți că sunt subiectiv. Da, din punctul meu de vedere se poate spune că sunt subiectiv și nici nu doresc să fiu altfel.
Din această perspectivă (cea mărturisită mai sus), pentru mine, profesorul Irinel Popescu este salvatorul meu, îngerul meu... zeul meu. Însăși mama mea l-a ridicat la acest rang, pentru că i-a salvat puiul! Îl iubesc și-l respect enorm. Pentru ceea ce a făcut ca om de știință pentru medicina românească, în general, pentru ceea ce a făcut pentru mine, ca medic, în special. Din acest motiv, abia îndrăznesc să ridic ochii când ne intersectăm pașii pe holurile Clinicii de Transplant Hepatic Fundeni. Fiți sinceri: câți dintre dumneavoastră ar îndrăzni să-l privească în ochi pe zeu?
Primul mare merit ce i-am găsit cărții Mariei Timuc: ni i-a umanizat pe zei, ni i-a apropiat. Fac o similitudine ce mi-o asum: Domnul Iisus, pentru a fi acceptat, ascultat și urmat, ni S-a prezentat nouă, oamenilor, ca OM. Meditați un pic: ce s-ar fi întâmplat dacă Fiul lui Dumnezeu S-ar fi manifestat sub forma unui fulger, sau foc, sau?... Toți ar fi fugit îngroziți.
Datorită subiectivismului firesc al nostru, al celor transplantați, i-am ridicat pe acești salvatori la rang de zei, iar Maria Timuc a avut meritul de a ni-i fi redat ca oameni. I-a coborât de pe piedestal, fără a le diminua din aură. Oameni ca toți oamenii, cu dorințele (și ambițiile) lor de a performa, cu eșecurile înregistrate, cu suferințele și trădările proprii tagmei.
Mereu am fost conștient că viața mea continuă datorită dorinței de a cunoaște și a se autodepăși a profesorului Irinel Popescu, dar niciun moment nu am bănuit la câte încercări a fost supus înainte de a fi încoronat. Mulțumesc, Maria Timuc, că mi l-ai revelat pe omul Irinel Popescu, cel ce avea să devină, alături de Profesorul Dan Tulbure, ultima icoană recunoscută de către mama mea!
Toți acești mari slujitori ai medicinei românești și ai oamenilor sunt eroii cărții: Prof. Dr. Mihai Lucan, Prof. Dr. Șerban Brădișteanu, Prof. Dr. Radu Deac, Prof. Dr. Irinel Popescu și Prof. Dr. Dan Tulbure. (De asemenea, autoarea a acordat spațiul necesar scoaterii în evidență a meritelor doctorului Alexandru Bucur, fostul director al Spitalului de Urgență Floreasca, minte luminată, cel care a asigurat cadrul necesar efectuării primului transplant de inimă de către doctorul Brădișteanu și a creat primele condiții de prelevare de organe din România.) Se plimbă prin carte și-și spun poveștile. Toți au fost supuși unor încercări grele și au avut evoluții similare. Toți au performat la cele mai înalte standarde. Păi, ce standard mai clar decât redarea vieții s-ar putea concepe pentru un medic? Acești eroi sunt veritabile exemple prin dorința lor de cunoaștere și autodepășire, prin perseverență și tenacitate, prin inteligență, prin rezistență la grelele încercări, prin faptul că nu s-au umflat în pene, ci și-au recunoscut limitele și au rămas umili în fața Celui ce i-a hărăzit. Aici văd al doilea mare merit al cărții: prin pana Mariei Timuc ne-au fost prezentate niște caractere, adevărate modele de urmat.
Al treilea merit al autoarei: nu a prezentat (cu surle și trâmbițe) doar reușitele, omițând, cu bună știință, eșecurile. Era atât de simplu să arate doar partea frumoasă a istoriei – în definitiv, la ora actuală trăiesc aproximativ 700 de oameni, doar în urma transplanturilor de ficat! Peste 2000 trăiesc datorită transplanturilor de rinichi, alte câteva zeci au primit o nouă șansă la viață datorită unei noi inimi primite la momentul potrivit. Ce tablou idilic!
Dar: foarte mulți oameni s-au pierdut în așteptarea unui organ compatibil și care, pentru ei... n-a apărut niciodată! Alții – și aceasta este cea mai mare tragedie a medicilor-eroi – au decedat pe masa de operație sau la puțin timp după ce s-au trezit. Da, au fost și morți. Eșecuri ale căror cauze au fost prezentate detaliat în carte. Niciun început nu este ușor, nicio luptă nu se câștigă fără sacrificii.
Romanul (putem să-i spunem și așa) urmărește, în paralel, destinele medicilor sus numiți, pe de o parte și a lui Marius Maxim, unul dintre transplantați, folosit ca simbol al personajului colectiv, mulțimea beneficiarilor de transplant din România, pe de alta. Și Marius Maxim, ca și renumiții medici, pornesc în viață cu dorințe și ambiții asemănătoare: aceea de a performa la cele mai înalte standarde în meseriile lor. Visul lui Marius, ofițer de carieră, era acela de a ajunge general. Doar astfel, considera el că se poate împlini profesional. Patriot, îi plăcea disciplina militară, era riguros în tot ceea ce făcea și pretențios atât cu sine însuși, cât și cu subalternii săi. A urcat, pe merit, treptele ierarhiei militare și a ajuns foarte aproape de împlinirea visului său: obținerea treselor de general. Doar că la el... destinul a vrut altfel.
Fragment din testamentul lui Marius Maxim, scris în momentul în care a aflat că aripile i-au fost frânte de o boală necruțătoare și reprodus în carte: În filozofia mea de viață, ce trebuie să dăinuie de la un om e memoria sa. Oamenii puternici intră în istorie. ...când, din copilărie dorești a-ți sluji nația în chip aparte, nu aceasta e singura filozofie? Am avut neșansa să nu fiu geniu. Mi-ar fi plăcut să trăiesc mizer, trudind la idealuri a căror noimă s-ar fi arătat mulțimii în secole. Căci, ce e geniul, dacă nu UN CĂLĂTOR PRIN RÂNDUIALA SUBLIMĂ, or un ghimpe în coasta regulii comune?
Călător prin rânduiala divină – inspirat titlu sugerat autoarei de filozofia lui Marius Maxim.
Marius Maxim – durerea unui suflet convins de potențialul său creator, dar, din păcate, rămas neîmplinit.
Maria Timuc i-a înțeles perfect destinul și l-a alăturat, într-un mod fericit, celorlalte. În definitiv, până la un punct, evoluțiile profesionale au coincis. De fapt, dacă observăm mai în detaliu faptele relatate, și eroii-medici au cunoscut momente de grea cumpănă. Pentru ei, însă, Creatorul a avut sarcini concrete aici, pe Pământ, în acest timp și... le-a acordat un surplus de șansă. Cu siguranță, nici Marius nu o duce rău Acolo, Sus, ținând cont de calitățile și de frumusețea sufletului său.
În partea a doua a cărții personajul colectiv devine ceva mai... concret, mai palpabil, prin mesajele transmise de câțiva dintre cei transplantați sau prin scurte interviuri acordate autoarei. Luăm astfel cunoștință de dramele trăite de cealaltă parte, cea a celor condamnți la moarte înainte de vreme. Câți pacienți aflați în stadiul final al bolii, tot atâtea familii distruse de perspectiva pierderii unei ființe dragi. Din fericire, toți aceștia au depășit de multă vreme pragul disperării și acum se bucură de o viață normală alături de cei dragi. Muncesc, nasc copii, îi cresc... TRĂIESC!
Mai apare un personaj important în carte: autoarea însăși, prin fragmentele de jurnal incluse între capitole. Trăitoare sensibilă și martoră implicată a marilor evenimente descrise, a așternut, de fiecare dată, în jurnalul propriu, simțirile momentului.
Fragment din jurnalul autoarei: Nu oricând și nu oriunde s-a născut și a trăit Hristos. Tot așa, nu oricând și nu în orice timpuri se nasc doctori geniali, inventatori și oameni care se jerfesc pentru ceilalți. Ei ne fac cu adevărat bogați, căci ne transmit, fără să știm și fără să avem habar de aceasta, lumina lui Dumnezeu și calea către aflarea și înțelegerea divinității.
Și încă: Eroii nu devin niciodată, căci ei sunt eroi. În tăcere, în turnurile lor de fildeș, construiesc cea mai frumoasă operă a lui Dumnezeu, iubirea. Eroii sunt tăcuți și, în tăcerea lor, primesc crucea suferinței cu râvna și cu puterea lui Hristos. În acest amestec de uman și de divin, în bucurie și-n suferință este viața exemplară, modelul și victoria omului.
Un volum necesar, un volum reparator, un volum ce poate naște emulații.

Lansarea cărții Mariei Timuc a avut loc pe 12 mai 2017, la Biblioteca Academiei Române, cu ocazia sărbătoririi Zilei Naționale a Transplantului.

A fost o întâlnire intimă (putem s-o numim și astfel) între oamenii salvați prin intermediul unui transplant și salvatorii lor, minunații și inimoșii medici: Prof. Dr. Irinel Popescu de la Spitalul Clinic Fundeni, Prof. Dr. Mihai Lucan de la Institutul Clinic de Urologie și Transplant Renal din Cluj, Prof. Dr. Radu Deac de la Clinica de Chirurgie Vasculară din Cluj și Dr. Victor Zota, coordonator al Programului Național de Transplant. De asemenea, a fost prezent și Ministrul Sănătății, Florian Bodog, care și-a declarat sprijinul total activității de transplant în România. 

P.S. O nouă lansare a cărții (pentru publicul larg) va avea loc pe data de 29 mai 2017, ora 18.30, la librăria Luceafărul din București. Prof. Dr. Irinel Popescu și-a anunțat intenția de a participa la eveniment.

luni, 17 aprilie 2017

VAX POPULI

Imagine captată pe net


Paștele: (cea mai) mare sărbătoare creștinească. Învierea Domnului.

Creștinii țin post și merg la biserică. Pe cei mai riguroși în această întreprindere, postul îi slăbește și-i epuizează. Mulți leșină în timpul slujbelor. Un fel de aport sacrificial.

Cum se pregătesc creștinii pentru sărbătoare? Fac curățenie generală.

Ce mai fac creștinii? Fierb ouă și le vopsesc în roșu. Simbolic: sângele Domnului care a înroșit ouăle așezate la baza crucii martiriului. Dar... și în alte culori, pentru design-ul mesei de Paște.

Ce mai fac creștinii? Taie mielul. Ofrandă simbolică, asiguratoare de satisfacții culinare. După atâta post...

Ce mai fac creștinii? În mult așteptata noapte de Înviere merg la biserică să ia lumină. Nu, nu lumină, ci Lumină! Cântă, pătrunși de evlavie, alături de preoții oficianți: Cristos a înviat din morți/Din moarte pre moarte călcând...
Moment înălțător. De unde știu? Este singura etapă la care particip cu plăcere. Observ oamenii și mă bucur. Mă bucur pentru că, probabil, sunt singurele clipe ale anului când, pe chipurile multora apare curățenia de sărbătoare a sufletului, care, în mod tainic, mă face să Îl recunosc pe Cel care i-a inspirat și i-a adus laolaltă: pe Mântuitor! Cam așa cred eu că arăta Domnul Iisus pe vremea viețuirii Sale aici, jos, pe Pământ:  cum arată credincioșii când primesc Lumina. Din păcate, din ce în ce mai vizibil, doar atunci. În rest...

Asta să fie tot?

Vinerea trecută am avut o dispută de sezon cu nevasta. Voia să respectăm postul. N-am obiectat, dar nici plăcere nu mi-a făcut. Dar... am acceptat, din respect pentru ea și din considerente de sănătate: o detoxifiere parțială a organismului din când în când nu are cum să facă rău. Marea problemă era ce mâncăm sau, altfel spus, ce avem voie să mâncăm, conform canoanelor bisericești?
- Uite – i-am zis soției – eu o să-mi fac un sandwich cu somon, ce părere ai?
- Pește? Cum să mănânci pește în săptămâna mare?! – mi-a reproșat soția.
- Dar ce are peștele, dragă? Eu știu că peștele este simbolul creștinilor, că mulți dintre ucenicii Domnului au fost pescari ba, mai mult: de minunea cu peștii îți amintești când, cu doi pești și cinci pâini Mântuitorul a hrănit un întreg sobor? Deci, peștele a primit binecuvântarea Domnului Însuși!
- Așa o fi, dar... nu, pește nu!
- Dar la pâine am dezlegare? – mi-am consultat, ironic, soția.
- Dacă e de post... – a picat replica ei, intrând, amuzată, în jocul ironiilor și îndulcindu-mi cazna cu o mângâiere fugară pe obraz. Așa te face femeia.
Toată ziua am mâncat cartofi, orez și legume, în diferite combinații. Am cam făcut foamea.

Seara, în pat, am meditat la sărbătoarea Paștelui și la semnificația ei. M-am întristat: creștinii nu înțeleg mai nimic din evenimentul evocat. Sunt confuzi. Mulţi, nici nu știu ce s-a întâmplat în urmă cu aproximativ două mii de ani, totul este o nebuloasă în capul lor. Cine a fost Iisus, cine i-a vrut moartea, de ce l-au trădat chiar iudeii care i-au văzut minunile, care este simbolistica sacrificiului suprem și a învierii Domnului... De un singur lucru sunt ei siguri: că trebuie să meargă la biserică, să facă mătănii și să se roage (fierbinte) pentru sănătate, prosperitate, dezlegarea cununiilor, succes la examene... Domnul Iisus, Mântuitorul este bun cu ei, le iartă păcatele (inclusiv, pe cele ale ignoranței) și le îndeplinește dorințele.

Adevărat: Domnul iartă păcatele – le-a tot iertat!

Dar noi, ne ridicăm – măcar acum, după două mii şaptesprezece ani – la înălțimea Divinului?

Concluzie: oamenii se-ngrijesc de curățenia exterioară (casă, curte, școală, instituție), dar... neglijează exact ceea ce este cel mai important: curățarea interioară, purificarea spiritului și... iertarea. Să-nvețe să ierte și-apoi... să ierte. Pe ei înșiși, în primul rând și pe toată lumea, în același timp.

Pe când așa... toată sărbătoarea se reduce la respectarea unor aparențe: haine noi și curate, vizitarea bisericilor, rugăciuni, mers în genunchi, post... Ei chiar cred că sunt în regulă, că au intrat în conexiune cu Domnul Iisus, că I-au respectat îndemnul la iubire, iertare și toleranță. Vax Populi.

Cristos a înviat!/Adevărat a înviat!

Urmează o masă îmbelșugată cu ouă, miel, cozonac și... vin (sângele Domnului).

Cristos a Înviat!/Adevărat a Înviat!


                                                            Publicat în revista Luceafărul din 17 aprilie 2017                                    

joi, 9 martie 2017

DESPRE FEMEI

Imagine luată de pe net. Lucrare semnată: Pino
Fiecare dintre noi, specia aceasta a oamenilor ce ne credem puternici, deștepți, frumoși  și... nemuritori (când atingem apogeul acestor calități, pe la tinerețe), suntem născuți de o femeie, de mama noastră, în dureri neîncercate vreodată de vreun bărbat. Din toată treaba asta, cea a creației, bărbatul (soțul, iubitul, amantul) se alege doar cu plăcerea (nu insist cu descrierea, nu face parte din tema zilei).
Credeți cumva că, vreodată, vreo mamă responsabilă și-a urât bebelușul, după ce i-a dat viață, din cauza chinurilor suferite la naștere? N-am auzit niciodată de un astfel de caz. De ce? Pentru că, în gena mamei stă scris (cine, unde a scris?! Sunt ceva supoziții și demonstrații pe tema aceasta) să dea naștere vieții și s-o ocrotească, să îngrijească, să sufere, să plângă, să iubească, până la sacrificiul suprem, dacă este necesar dar... niciodată să urască! Doar iubirea îi este specifică mamei responsabile.

Fac ce fac și revin la tagma noastră, a bărbaților: din fericire, după dificilul moment al nașterii, ne revin și nouă sarcini – cele de tați, bunici, frați, unchi – de care ne dăm silința să ne achităm cu o vioiciune masculină caracteristică – ce să-i faci: ego-ul celor „tari”!

Femeia-mamă este ofertantă și capabilă de multe sacrificii personale. Lăsând deoparte momentul actului creator, după ce devine conștientă de maternitate, viitoarea mamă își intră treptat în rol, renunțând la unele plăceri, mai mult sau mai puțin vinovate, de dragul ființei căreia urmează să-i dea viață. Nu doar trupul i se modifică, ci, fără să-și dea seama, și conștiința-i urmează o cale ascendentă căci... va deveni MAMĂ!
Unei femei însărcinate îi crește burta – ohhh! Și când ajunge prin luna a opta sau a noua... e chiar caraghioasă cu umflătura aia de dinainte. Ce mi-e nasul lui Tănase, ce mi-e burta femeii gravide! E urâtă, e dizgrațioasă!...
Oare? Chiar credeți că maternitatea urâțește? Oh, nu! Nu gândiți cu suficiență, luându-vă după niște aparențe ce țin, de fapt, de legile naturii! Și mamele noastre au fost însărcinate cu noi și... îndrăzniți să gândiți că au fost urâte, dizgrațioase?
Nu, maternitatea înnobilează femeia ce-și împlinește destinul. Uitați-vă la lumina din ochii femeii însărcinate, viitoarea mamă. Cu câtă mândrie își poartă ea burtica prin lume și se fălește: Vedeți, oameni buni, aici, în trupul acesta al meu se află iubitul copilaș ce atât mi l-am dorit, odorul meu, viitorul cetățean al planetei Pământ! El ne va duce mai departe stirpea: a mea, a neamului, a nației și a speciei noastre. Ei, nu chiar ăstea ar fi laudele mămicii – sentimentele ei sunt mult mai prozaice – dar mai fabulez și eu, de dragul scrisului și dintr-un impuls sentimental pentru planetă și populația sa gânditoare.

Îmi amintesc de ziua în care mi s-a născut fetița. M-am dus într-un suflet la maternitate, imediat după ce am fost anunțat că am devenit tată, înarmat cu o sticlă de suc natural din portocale, proaspăt stoarse, cu propriile mâini. Și, când a apărut soția la fereastră... parcă mi-a s-a prezentat Însăși Maica Domnului din icoană, așa lumină avea pe chip, iar aura ce-i încadra fața... era de o frumusețe angelică!
Această imagine-minune m-a urmărit (în sensul cel mai bun, bineînțeles) toată viața și am fost atent, de câte ori am avut posibilitatea, la frumusețea tinerelor mame. Am putut să-mi dau seama că aceasta este o caracteristică a maternității.
Da, Creatorul le-a hărăzit pe femei să asigure perpetuarea speciei, le-a înarmat cu răbdare, tenacitate și spirit de sacrificiu, noblețe sufletească și iubire, multă, foarte multă iubire.

Femeile nu sunt numai mame. Înainte de toate ele sunt fiice, apoi soții și mai apoi, urmând ordinea firească a lucrurilor, devin mame. Într-un final (partea ultimă a vieții), pot trăi și bucuria de a se juca cu nepoții. Femeia-bunică nu pierde nimic din calitățile mămicii de odinioară ci, din contră, atenția pentru nepoți, iubirea și grija parcă sunt amplificate de înțelepciunea vârstei.

În India este cunoscută o foarte frumoasă epopee, Ramayana. (Ramayana a fost tradusă și în limba română dar, din păcate, a fost acceptată doar ca o poveste frumoasă, exotică și cu persoane fabuloase, nereținându-se subtilul învățăturilor transmise pe această cale.) Personajele principale ale epopeii sunt prințul Shri Rama și soția sa, prințesa Shri Sita. Cu toate greutățile unei vieți pline de privațiuni, Shri Sita dă dovadă, pe parcursul întregii narațiuni, de ceea ce înseamnă să fii fiică perfectă, soție perfectă, soră perfectă, cumnată perfectă și, nu în ultimul rând, regină perfectă (spre final, prințesa ajunge regină, alături de regele Shri Rama). Aceleași calități le demonstrează și Shri Rama, la care se adaugă curajul, vitejia, lupta cu demonii și nedreptățile... dar nu despre bărbați este vorba aici. Doar că cei doi sunt adevărate modele de ceea ce trebuie să fie un bărbat și ceea ce trebuie să fie o femeie, atât în viața de cuplu, cât și în relația cu societatea.

De ce am adus vorba depre epopeea Ramayana? Deoarece, cu oarecari regrete am observat că, în ziua de azi, femeile au tendința de a se îndepărta de modelul fixat de Creator, atunci când a creat femeia și i-a oferit miracolul nașterii unei noi vieți, iar bărbatului i-a stabilit, ca primă sarcină, protecția și întreținerea familiei.
Femeia de azi nu mai este satisfăcută de statutul ei primordial, acela de soție și mamă, dezvoltând o tendință tot mai periculoasă de îndepărtare de la matricea universală. În virtutea interpretării strâmbe a politicii de egalitate a femeii cu bărbatul, femeia vrea să fie constructor, vrea economist, director de mari consorții, ascensionează culmile munților, explorează adâncurile și cosmosul... Nu doresc să insinuez că femeia ar fi inferioară, din vreun punct de vedere, bărbatului, nu, Doamne ferește! Doar că, preluând din atribuțiile bărbatului, ea își neglijează rolul primordial: acela de a da viață, de a deveni mamă!

Nu neg: societatea asta nebună care, parcă, involuează de la o epocă la alta, a îndepărtat-o pe femeie de la menirea-i primordială. Constrângerile vieții au forțat-o să-și caute și ea un loc de muncă, uneori dând din coate (exprimare eufemistică – s-ar putea formula și mai rău de atât) și ocupând locurile, altădată, rezervate bărbaților. Așa, femeia-mamă a devenit și femeie-eroină deoarece, atribuțiilor standard – cele legate de casă, masă, îngrijire bărbat, creștere copii... – a adăugat altele noi – asigurarea resurselor financiare necesare familiei –  știrbind din apanajul masculin. Și dacă tot a ajuns pe post, de ce să nu și performeze? Doar sunt egale bărbaților! Astfel, pornind de la o cerință de asigurare a minimei subzistențe pentru propria familie, a ajuns la dorința (chiar ambiția – ce, ea este mai proastă?!)  de a performa în noua activitate și mai apoi... a ajuns să acorde prioritate noii ocupații. Familia, copiii pot să mai aștepte – cariera, înainte de toate! – gândește și-și planifică viața femeia modernă.

Eu rămân la ideea că societatea este bolnavă și ar trebui tratată. Iar femeia – care, da, este egală bărbaților din punct de vedere al inteligenței (uneori chiar îi depășește, datorită intuiției proprie doar ei)! – să acorde prioritate menirii ei primordiale: maternitatea. Și să nu-și neglijeze calitățile caracteristice: să rămână caldă, iubitoare, tandră, iertătoare, bună soție, bună mamă, bună gospodină, să asigure armonia căminului conjugal... Ar fi pace în lume, căci pacea căminului i-ar cuminți și bărbatului pornirile războinice.
Cine să se mai războiască cu cine, dacă toți bărbații sunt învăluiți de pacea și iubirea căminelor lor? Eh, sunt și eu un visător!...

Mama mea a fost femeie, soția mea este femeie, fiica mea este femeie – Doamne, îți mulțumesc pentru această minune: FEMEIA!   
La mulți ani, dragi femei!


                                              (Publicat în revista „Boema”, nr. 97 (martie, 2017)