luni, 9 ianuarie 2017

Trei cărți politice surprinzătoare



Din start, pentru a nu face loc confuziilor, doresc să fac o afirmație: nu fac parte din niciun partid politic și nici nu (mai) sunt simpatizant al vreunuia.
De la momentul „Decembrie 1989”, când, naiv și plin de speranțe fiind, l-am ridicat pe Ion Iliescu la rangul de salvator al neamului, am cunoscut dezamăgiri după dezamăgiri. Începând cu noul „tătuc” și a sa „emanație” – FSN.
Conservatorii au fost jalnici (exclud din această categorie reperele morale unanim recunoscute: Corneliu Coposu, Ion Rațiu și Ion Diaconescu) când au ajuns la „butoane”. Președintele Constantinescu, dezamăgitor, n-a reușit să stăpânească haita de lupi tineri și mai puțin tineri – foamea și dorința de parvenire era mare! Liberalii – le-au fost alături, dar au stăpânit ceva mai bine arta diplomației și și-au conservat mai bine procentele electorale.
Alternanța la putere, cea care ar fi trebuit să asigure un echilibru politic și social și să-i tempereze pe marii maeștri ai hoției, n-a funcționat. Pentru că, fiecare, la momentul său de exercitare a atribuțiilor executive, și-a asigurat continuitatea controlului puterii prin manevre oculte: șantaj, corupere, calomnie.
Oricât ar părea de curios, au existat – deși multă vreme n-au fost cunoscuți – și oameni politici responsabili. Puțini, dar au fost. Cu surpriză, pe unul l-am descoperit în propria mea familie. Numele lui e Sever Meșca și e fratele meu mai mare.
În mediul acesta atât de... mizerabil, am avut șansa (și bucuria) să constat că, omul Meșca Sever, chiar și atunci când a acces la funcții de partid, politice și de stat importante, s-a detașat net de marea masă gri a politicii românești. Prin inteligență, pregătire profesională, onestitate, verticalitate, prin respectarea normelor de conduită în întreaga sa activitate.
Dar, din onestitate, trebuie să scot în evidență factorul subiectiv: după cum am spus, Sever Meșca este fratele meu mai mare. Vă las dumneavoastră plăcerea de a găsi eventuale nepotriviri între afirmațiile mele și cele cunoscute deja sau descoperite din lectura cărților ce doresc a vă propune.
Precizez că Sever Meșca nu mai face de mult timp politică și a scris cărțile într-o perioadă în care C.V. Tudor era senator, proprietar a două reviste (2002 - 2004). Cărțile nu reprezintă deci, pentru pudibonzi, atacuri asupra unui om care nu se mai poate apăra. Ele sunt istorie!

Cărțile politicianului: 
1. Vadim între Președinție și Ospiciu, Sever Meșca și Ilie Neacșu, Editura Universul, București, 2002
 
La timpul său, Corneliu Vadim Tudor a impresionat (inclusiv pe mine): prin cultură, prin îndrăzneala ideilor enunțate, prin patriotism (l-am crezut!), prin impozanță, eleganță și, mai ales, retorică. Știa să convingă. De altfel, electoratul său a ajuns, dacă nu mă înșel, pe la 28% în primul tur al prezidențialelor din 2000. Partidul, de asemenea, a înregistrat un scor bun: peste 20%.
Cartea ne propune o analiză onestă, ce se dorește a fi și obiectivă (și venită din interior), a evoluției și decăderii Partidului România Mare, a fenomenului C.V. Tudor și a politicii românești în perioada tratată.
Sunt semnificative, pentru cuprinderea în cuvinte puține a unei personalități, ultimele două fraze ale prezentării celor doi autori de pe coperta IV:
Lui Vadim îi trebuia o societate dezorganizată, pentru a tuna și fulgera împotriva celor care nu l-au înțeles. Și lucrul acesta s-a petrecut în decembrie 1989.

2. CORNELIU VADIM TUDOR sau compromiterea naționalismului românesc, Sever Meșca, București, 2004



    Cartea pune în discuție faptul că naționalismul, atitudine onorantă pe care o au numeroși oameni politici, doctrină a patriotismului – după cum este descrisă de dicționare – a ajuns întotdeauna să fie discreditat datorită exceselor și deviațiilor unor personalități malefice precum Hitler, Mussolini, Horty, Istvan Czurka, iar la noi C.Z. Codreanu și Horia Sima. Dacă naționalismul contemporan francez, britanic, american, german, grecesc sunt în general acceptate, naționalismul românesc a fost compromis în ultimele trei decenii de Corneliu Vadim Tudor – care a și derutat patrioții români prin oscilațiile de atitudine și prin grobianismul politic. Sever Meșca s-a opus unui astfel de naționalism atât de la tribuna Parlamentului, cât și prin publicațiile sale.

     
     Redau în continuare un fragment din prefața acestei cărți scrisă de marele scriitor Radu Theodoru:

    <<Cine este Sever Meșca? Când un om la experiența mea de viață, politică, auctorială și gazetărească își pune numele pe o prefață, pe lângă motivația obiectivă, în cazul de față o carte de o necesitate socio-politică urgentă și esențială, intră și câteva motive subiective. O prietenie. Afinități intelectuale și comportamentale. Idealuri comune. Ascendențe cu ecouri similare.
     Sever Meșca este descendentul, pe linie paternă, al unor luptători sub drapel în cele două războaie mondiale ale românilor. Bunicul, Dumitru Meșca, a căzut la Debrețin în iulie 1919. Tatăl, Nicu Meșca, a fost pilot de bombardament, profesie de risc maxim, luptând în al doilea război mondial.
      Autorul, Sever Meșca, inginer de „Nave și Instalații de Bord”, poliglot, ofițer de marină în rezervă, specializat în afaceri și relații internaționale cu o bursă „Shell International” la „London Graduate School of Business Studies”, devenit ofițer de Informații Externe și-a slujit țara în acest foarte important și dificil domeniu al diplomației.
      Intrat în politică, se remarcă prin intervenții substanțiale în organizații internaționale și la tribuna Camerei Deputaților. Curioșii îl pot găsi în documentele Adunării Parlamentare a N.A.T.O., în cele ale Consiliului Europei; a fost trei ani la Strasbourg șeful delegației române în Comisia pentru Cultură a Consiliului Europei și raportor la Adunarea Parlamentară a Uniunii Europei Occidentale.
     În țară a fost Secretar de Stat la Ministerul Culturii. Palmares profesional și politic care îi reflectă personalitatea complexă, integră, responsabilă și demnă – verticalitatea. În momentul când a conștientizat că șeful lui de partid este un impostor periculos, a renunțat la toate privilegiile și beneficiile pe care i le aducea poziția din vârful piramidei peremiste, asumându-și riscul de a intra sub aversele de dejecții ale patronului de gazete și partid.>>
                                                                                                                                  
                                                                                                        Radu Theodoru

    


  3.     Constituția României și democrația etnică,Sever Meșca, București, 2003

 
     Ni se propune o interesantă analiză pertinentă (și lipsită
 de partizanat politic) a primei cărți a unei țări democrate.
     Se pune problema dacă, într-o țară în care toți 
cetățenii aparținând minorităților etnice sunt deplin 
egali cetățenilor de etnie română (România), nu este 
cumva prea mult să existe o discriminare pozitivă 
(nonsens) pentru minoritari? Se pune în discuție logica 
creării unui grup de parlamentari minoritari (alții decât 
cei maghiari) – admiși în Parlament cu un număr minim 
de voturi, mai ales că situația nu se mai întâlnește în altă țară.




duminică, 25 decembrie 2016

MAMAIA A PUPAT ICOANA



Mamaia are 81 de ani
 - Mamaie, uite, eu acum vreau să fac o baie de picioare. Ţi-am mai vorbit de aşa ceva. Vrei să faci şi matale?
             - Da, mamă! Fac şi eu! De ce să nu fac?
             - Să ştii că este excelentă pentru sănătate! O să te simţi foarte bine după aceea! N-o să-ţi pară rău!
             - Te cred, mamă! Te cred!
             - Gata, mamaie! Eu pregătesc totul: ligheanele cu apă, sarea, lumânarea şi… aduc imediat şi poza lui Shri Mataji!
             - Fă, mamă, cum ştii tu că trebuie să faci!
            Mamaia! Mamaia Paraschiva. O femeie bătrână de la ţară, mărunţică şi puţin adusă de spate, îmbrăcată permanent în negru şi îmbrobodită la fel de cernit (conform statutului de vădană respectabilă) şi care mai mult îşi târşâie picioarele prin casă, decât să meargă. Bătrâna nu mai cere nimic de la Dumnezeu pentru sine, căci… chiar nu mai are nevoie de nimic… Poate doar de puţină sănătate, căci o mai dor pe ici, pe colo, oasele, nu mai are măsele să mestece bine, iar de sărbători s-a umflat de la sarea din cârnaţi şi sarmale şi-aşa a ajuns la spital cu Salvarea… Cât despre bucurii… ale ei sunt cele ale omului simplu: să-şi ştie copiii şi nepoţii bine, sănătoşi, cu servicii bune şi sigure şi… să nu uite s-o mai viziteze din când în când, măcar toamna, când se face vinul!... Iar până atunci… câte-un telefon a neuitare. Să aibă şi ea motiv să mai tragă ştergarul frumos brodat de pe aparat, să nu-l biruie praful. De-ar şti ei cum adoarme seara bătrâna fixând cu ochii înlăcrimaţi duşmanul cel încăpăţânat în muţenia-i chinuitoare! Şi se mai plânge c-o dor ochii de la televizor!
           
Mamaia și tanti Voica
          Femeie cu frica lui Dumnezeu, n-am auzit-o niciodată hulind sau bârfind, cât despre înjurături… ferească Sfântul! Vieţuieşte, alături de cumnata ei – tanti Voica – vecină gard în gard şi la fel de vădană, în respect pentru biserica şi preotul din sat. Acuma, nu c-ar bate toată ziua ştiutul drum al lăcaşului de închinăciune dar, pentru obligatoriile pomeniri pentru răposatul, tot la popă apelează. – Cine să-mi citească colivele, mamă, dacă nu popa? Mai trage câte-o fugă scurtă de Paşti şi o alta de Crăciun, dar nu pentru toată noaptea, căci nici puterile nu o mai lasă, şi nici prea… bisericoasă din cale-afară nu se declară. – Mă duc şi eu, mamă, pentru împărtăşanie şi s-ascult oleacă din Sfânta Evanghelie. Mult mai des ia calea cimitirului, situat la o aruncătură de băţ de casă (mai la-ndemână decât biserica), unde îşi vizitează omul şi pe toţi ceilalţi morţi ai săi. Mai curăţă mormintele, mai aprinde câte-o lumânare... aşa se mai pregăteşte şi pe sine pentru cele veşnice. În rest, viaţa mamaiei se împarte între creşterea celor câtorva găinuşe ouătoare ce scurmă după râme şi grăuncioare minuscule prin ograda modestă şi aşteptarea copiilor pentru o zi-două vara, la un grătar şi-un pahar de vin curat, de butuc, din propria gospodărie.
            Sufrageria era pregătită pentru baia de picioare. Dar şi vârstnica elevă. Închisese televizorul la care obişnuia să-şi urmărească emisiunea preferată de pe Kanal D, iar acum se instalase cuminte pe canapea, în dreptul ligheanului cu apă cu sare, cu picioarele dezgolite de şosetele călduroase şi privea la chipul lui Shri Mataji şi la flacăra lumânării aprinse din dreptul fotografiei.
            - Gata, mamaie! Începem?
            - Începem, mamă.
            - Mamaie, întâi va trebui să ne ridicăm energia. Energia Kundalini de care ţi-am povestit.
            - O ridicăm, mamă, dar să-mi arăţi tu cum. Căci mama e bătrână şi nu ştie.
            - Sigur că da, mamaie! Uite, ridici mâna stângă pe lângă corp, aşa…
            Mamaia repeta stângaci, dar conştiincios, mişcările pe care i le arăta ginerele ei. Nu înţelegea rostul gimnasticii mâinilor la care era supusă, dar nici nu-şi punea şi nu punea întrebări. Ea avea încredere. Toată încrederea din lume! Ce i s-ar fi putut întâmpla rău?! Când bunul Dumnezeu şi cu Măicuţa Domnului o protejau?
            - Foarte bine, mamaie! Acum, vom sta cu picioarele în apă timp de zece minute! Atât! Şi cu mâinile pe genunchi, cu palmele în sus şi îndreptate spre fotografia lui Shri Mataji.
Shri Mataji Nirmala Devi
            - Da, mamă! O să ţin mâinile îndreptate spre icoană, aşa cum spui tu!   
            Bătrâna era plină de surprize! În mintea ei, în conştiinţa ei, în sufletul ei, fotografia lui Shri Mataji se identifica cu icoanele de la capul patului de la ea de-acasă, la care se ruga, cu evlavie, în fiecare seară, înainte de culcare!
            - Bine, mamaie! Ţine mâinile îndreptate spre icoană!
            Au urmat câteva minute de linişte. De linişte în încăpere, dar şi una interioară. Se auzeau doar respiraţia greoaie şi uşor şuierătoare a bătrânei şi clipocitul apei la mişcarea picioarelor prin ligheane.
            - Mamaie – o apelă ginerele în şoaptă – simţi ceva în palme? În degete? Pe corp?
            - Ce să simt, mamă? Nu ştiu… ia, ca nişte furnicături prin degete!
            - Sigur, mamaie?
         - Da, mamă! – răspunse bătrâna, de data aceasta mai sigură pe ea. Nişte înţepături… nişte… furnicături…
            - Prin care degete, mamaie?
            - Cam prin toate, mamă! Dar, mai ales, la mâna asta…
            Mamaia indica mâna stângă, mână la care suferise cândva o semipareză, survenită în urma unui preinfarct, după cum îi povestise mai deunăzi.
            - E bine, mamaie! Este grozav! Înseamnă că energia Kundalini s-a trezit, a urcat prin corpul matale şi acum lucrează pe-acolo, pe unde a descoperit probleme.
            - Bine, mamă! Dacă aşa spui tu…
           - Aşa este, mamaie! Nu sunt minciuni! Energia Kundalini este de natură divină, este benefică, dăruită oamenilor de către Însuşi Dumnezeu, dar a fost mii de ani ţinută în secret pentru cei mulţi. Preoţii nu au considerat necesar ca noi, muritorii de rând, să aflăm de existenţa ei.
            - Tu ştii mai bine, mamă, că eşti mai citit!
          Bătrâna nu punea defel la îndoială spusele ginerelui despre existenţa acestei energii divine, binefăcătoare şi secrete şi accepta, în acelaşi timp, că preoţii nu sunt tocmai oneşti. Nu-i vorbă, că – la fel ca toţi cei mulţi – accepta cu seninătate impostura multora dintre ei, dar, în acelaşi timp, se lăsa condusă de cunoscutul sfat-remediu: - Să faci, mamă, ce spune popa, nu ce face popa! 
            - Mamaie, să mai facem o verificare! Uite, ţine mâna stângă la locul ei pe genunchi, iar dreapta ridic-o aşa, deasupra, acolo unde se găseşte moalele capului la copii.
            Bărbatul îi conduse cu delicateţe mâna dreaptă spre zona indicată dar bătrâna ce se lăsa condusă în acest joc nu de judecată, ci de acel instinct caracteristic inocenţei vârstei înaintate, reacţiona puţin mai rigid.
            - Aici, mamă? – întrebă bătrâna ce coopera la fel de inocent.
            - Da, mamaie! Pe-aici. Simţi ceva deasupra capului?
            Bărbatul nu dorea să-i forţeze bătrânei o recunoaştere mincinoasă a percepţiilor, doar de dragul de a-i face lui pe plac. Doar că… mamaia nu era învăţată cu minciuna şi nici de scorneli nu era capabilă.
            - Tot furnicături simt, mamă! – răspunse femeia. Dar – se-ntrerupse ea pentru un moment, căutând din priviri aprobarea bărbatului – parcă mai simt şi… căldură?
            Ca o confirmare a experimentului, bătrâna folosise un cuvânt ce putea fi considerat magic: căldură. Aceasta însemna că energia Kundalini chiar fusese trezită şi urcase prin corpul bătrânei, iar acum lucra de zor în întregul sistem subtil şi curăţa.
            - Da, mamaie, căldură simţi! Şi nu trebuie să te îndoieşti sau să te temi! Aşa se manifestă această energie: prin degajare de căldură atunci când întâlneşte obstacole în calea ei.
            Mamaia se dovedi în continuare docilă. După ce ginerele său aruncă apa la WC (- Dă-o-ncolo, mamă! – îl îndemnase şi ea atunci când a aflat că apa aceea nu mai este bună de nimic), acceptă ca acesta să lucreze pe ea şi cu lumânarea. S-a aşezat cuminte pe un scaun din imediata apropiere a fotografiei cu Shri Mataji, şi-a întins palmele pe dinainte, aşa cum fusese instruită puţin mai devreme şi… a aşteptat. A aşteptat până ce bărbatul a suflat în lumânare şi i-a spus că este gata, că se poate ridica.
            Îmbrobodită aşa cum era ea, cu faţa-i curată şi senină, era aidoma unui… înger! A unui înger ce, după terminarea purificărilor, a rămas într-o meditaţie necomandată de nimeni, decât de Spiritul propriu.
            - JAI SHRI MATAJI! – îndrăzni bărbatul în şoaptă, impresionat de profunzimea trăirii religioase a bătrânei.
            - Mulţumesc Ţie, Doamne sfinte! – replică mamaia într-un dialog cu propria conştiinţă – şi, făcându-şi Sfânta Cruce de trei ori, sărută tot de atâtea ori, cu evlavie, icoana Maicii Domnului, icoana lui SHRI MATAJI.

Ploieşti, februarie 2013

           
Note de jurnal: niciodată nu este prea târziu!
            Cine ar fi crezut că mamaia – o femeie bătrână, simplă, de la ţară, născută şi crescută în respect faţă de biserica şi preotul din sat – poate manifesta o aşa de mare deschidere şi lipsă de prejudecăţi atunci când i se deschid noi uşi către înţelegerea lui Dumnezeu? Mamaia niciun moment nu a considerat că şi-a trădat credinţa în care s-a născut! Nu s-a temut niciun moment că pică în vreun păcat.
 Cum aşa?! Cum s-ar explica aceasta?
 Pentru că în ea s-a manifestat inocenţa! Inocenţa de care ne-a vorbit Domnul Iisus. Lăsaţi copiii să vină la Mine! – a spus Domnul.
Se spune, adeseori, despre bătrâni că au dat în... mintea copiilor. Aparent, o afirmaţie îngrijorătoare, în realitate – cel mai mare compliment! Căci, un bătrân ce a dat în mintea copiilor este omul împovărat de ani ce nu mai are dorinţe pământene, nu mai este posedat de ambiţii de devenire. El îşi dă seama că nu mai are mult de staţionat printre cei vii şi că îi va părăsi exact aşa cum a şi venit: adică despuiat de orice bunuri materiale, oricât de scumpe i s-au părut la un moment dat. Înţelegând toate acestea, un astfel de bătrân a devenit un înţelept. Un înţelept neînţeles de cei din jur, stăpâniţi în continuare de demonii posesiunilor şi ai puterii nemăsurate. Cât despre bătrânul înţelept... el, cel care a uitat să preţuiască bogăţiile... a dat în mintea copiilor!
Lăsaţi copiii să vină la Mine! – a spus Domnul Iisus.

(Povestire publicată în volumul Nevăzutele cărări, apărut la Editura PIM, Iași, 2013.)