duminică, 5 martie 2017

DESPRE EUROPA CU DOUĂ VITEZE

Jean-Claude Juncker


Principiul „Europei cercurilor concentrice“ prinde contur, după ce ieri Franţa şi Germania au anunţat că susţin proiectul anunţat miercuri de preşedintele Comisiei Europene Jean-Claude Juncker, a cărui linie de forţă este împărţirea Europei în „zone” diferite de integrare - celebrul concept al „Europei cu două viteze”. România va fi pe o orbită marginală, dacă proiectul devine funcţional.
                                                                                             (ZF din 3 martie 2017)

Președintele României, Klaus Iohannis a protestat vehement.

Nu cred că noi, cetățenii României, ar trebui să ne ofuscăm prea tare pentru că Europa intenționează să funcționeze cu două viteze – este evidentă „viteza” în care ne-am încadra noi, românii. Dimpotrivă, cred că această strategie ne-ar ajuta să ne trezim. Dacă dorim să stăm la masa rotundă, ar trebui s-o merităm.
Când, la începutul anului 2007, România a fost declarată membră cu drepturi depline a Uniunii Europene, noi, românii, ne-am bucurat. Am ieșit pe străzi cu sticle de șampanie și am ciocnit pentru un viitor mai bun. Pentru că am fost dintotdeauna deschiși spre lume. Ne-am săturat de constrângeri totalitare.
Nu sunt convins că acceași bucurie (a acceptării României în U.E.) a fost împărtășită și de politicienii dâmbovițeni, adică de cei ce gestionează (aiurea!) destinele țării de la 1989 încoace. Păi ce, să ne spună nouă alții cum să ne conducem țara, să ne stabilească alții legile și strategia de dezvoltare? Cam aceasta intuiesc eu c-ar fi fost judecata „aleșilor” poporului.
Până la istoricul 1 ianuarie 2007, am avut suficient timp să ne dăm seama de „calitatea” „conducătorilor”. Că de onești... nu ne mai ajungeau pușcăriile! După momentul aderării, parcă a fost și mai rău! Trebuie să admit, cu onestitate: atunci m-am gândit că toate derapajele politicii noastre dâmbovițene se vor duce pe apa sâmbetei! Am sperat că U.E., cu impunerile sale contractuale, ne va impune un alt tip de disciplină politică.
Am fost un naiv (n-ar fi prima oară)! Toți cei ce s-au perindat prin politica românească, indiferent de pozițiile avute, și-au suflecat mânecile și și-au băgat mâinile păroase (sau epilate) până dincolo de coate în sacul cu darurile frumoasei (și planturoasei) Românii, pe care noi, fraierii, li l-am oferit. Pohta ce-au pohtit!
Fondurile europene nerambursabile? Să fim serioși: nu erau demne de atenția onorabililor! Ce să facă cu ele, dacă nu se puteau înfrupta în voie? Tot pentru „planturoasa” aveau ochi! Cât despre cei cu spirit antreprenorial veritabil și care chiar voiau să facă ceva cu aceste fonduri... Dai peșcheșul? Semnez actele! Mielul mâncat de lup. Dacă „mielul” punea botul, o făcea pe spuza lui și, oarecum, intra și el în haina lupului. Dacă nu, NU! Salut, fonduri europene! Adio, autostrăzi! Trăiască politica dâmbovițeană!
Geaba li s-a tot dat peste mâini, geaba MCV, geaba CEDO, geaba orice alt mecanism de control – „lupii” rămân stăpâni absoluți la „oi”!
Ne mai mirăm că Europa schimbă strategia?! N-ar trebui. Am dovedit că nu facem față mizei – o Europă modernă, prietenoasă, maleabilă și deschisă provocărilor. O Europă dezvoltată la al cărei motor să tragă toți caii putere în același sens.
Politicienii autohtoni sunt învățați cu altfel de „cai”. Niște „cai” (ce cai – gloabe) pe care să-i strunească cum „cum vrea mușchii lor”.
Și noi suntem vinovați pentru că am ales, repetat, aceleași personaje dubioase care au jucat lamentabil destinele țării pe scena europeană. Noi, românii, i-am pus în vârf pe nevrednici, nu Europa.
Așadar, Europa adoptă cele două viteze. Cine poate să fie în frunte... va fi! Cu strategie economică, cu legi respectate de toți, cu modernitate, cu tot. Cine nu va ține pasul... se va chema că face parte din Europa și-atât. Cam ăsta va rămâne tot câștigul.
N-ar fi rău să mai schimbăm actorii principali – ceilalți... să mai ducă și tava. Avem atâția oameni competenți și, culmea, onești în România! Idealurile lor – idealurile unei Românii moderne. Ale unei Românii căreia nu-i este frică de Europa celor două viteze, ci și-o dorește! Pentru că i se potrivește. Și vrea să devină competitivă.


Președintele României, Klaus Iohannis, a protestat vehement. Cred c-a fost vorba doar de un exercițiu de imagine.

                                                                   (Publicat în Luceafărul de Botoșani din 5 martie 2017)

joi, 23 februarie 2017

NIRMAL DHAM - NEW DELHI

Nirmal Dham - New Delhi

Încercând să fiu sintetic, în puține cuvinte, pentru mine, SHRI MATAJI NIRMALA DEVI reprezintă reperul principal al existenței pe această planetă, în această viață (despre celelalte, cele trecute, nu-mi amintesc nimic). Și, dacă depășesc faza egocentrismului, reperul este valabil pentru întreaga suflare omenească, chiar dacă majoritatea semenilor noștri, atât de dezorientați, nu sunt conștienți de epoca ce traversează și, când O privesc, văd doar omul.  

Am mai spus-o: în ce mă privește, Sahaja Yoga este revelația vieții. Și da, m-am agățat de „punctul de sprijin” numit SHRI MATAJI, exact ca un copil neajutorat (și, de multe ori, răzgâiat) de rochia mamei sale. La cine plânge copilul când îi este foame? Sau când îi este frig? Dar când se simte neglijat? La mama sa, cea care îi asigură hrana, căldura trupului și a sufletului. Cea care, seara, pentru a-i face trecerea mai ușoară spre lumea viselor, îi cântă un cântec de leagăn.

Paranteză: De ce m-am agățat eu de Mama, de ce ne-am agățat noi toți, sahaja yoghinii lumii, de Mama Divină? Pentru că ADI SHAKTY ne-a dislocat conștiința, a smuls-o din fundătura gri în care ni se... irosea (sunteți de acord?) viața. Nu aveam niciun orizont clar – ni l-a arătat SHRI MATAJI, ni l-a trasat fără echivoc și, mai mult de-atât, ne-a indicat fiecăruia dintre noi propria stea de pe cer și scara de aur pe care trebuie să urcăm. 

                                                              (Fragmente din „Anaglife sahaj”, volum în pregătire)


TESTAMENTUL

O
chii Zeiţei îl fixau pătrunzători, scrutându-i străfundurile. Stătea ascultător în faţa Ei şi aştepta comanda. Nu era înfricoşat. Din contră! Privirea Zeiţei era, pe cât de autoritară în mesajul ce-i transmitea, pe atât de caldă. Se simţea învăluit în marea de iubire a Mamei Sfinte şi era pregătit să treacă examenul. Calmul şi liniştea se instalaseră în trupul lui, mintea i se odihnea – îşi găsise şi ea repaosul.
 - Uită-te în ochii mei! – a venit comanda.
        Nici nu se putea altfel. Magnetismul privirii Zeiţei nu-i permitea o altă direcţie. Lumina copilului se prinsese de lumina Ei până la identificare. Se cufunda tot mai mult în adâncul necuprinsului, încercând să atingă infinitul. Intuia deja nemărginirile.
 - Întinde mâinile spre mine!
           Auzea comenzile, le înţelegea logica, dar toate treceau prin el, deveniseră una cu el, astfel încât executarea lor nu mai ţinea nici de logică şi nici de conştient. Mâinile i s-au întins spre înainte nu datorită comenzii, ci a identificării cu sursa ce le-a emis. Executa în acelaşi moment în care porunca era emisă.
            - Simte energia!
            Tonul Zeiţei devenise imperativ.
            - Absoarbe-Mi-O pe toată!
            Acum comanda chiar suna a poruncă.
        - Ia-Mi energia! Simte-O cum te pătrunde! Simte-O cum curge în tine ca un fluid viu ce-ţi pătrunde în toate celulele trupului! Simte fluidul! Identifică-te cu el!
         Nici n-ar fi putut să se opună. Între el şi Zeiţă se instalase un circuit de energie asemenea sângelui pulsat cu putere de inimă prin corp. Întreruperea circuitului ar fi  echivalat cu moartea.
             - Foarte bine! Menţine contactul! Acum, întinde mâinile în lateral!
          Atunci s-a petrecut minunea pentru care trebuise să fie atât de docil. Cu mâinile întinse în lateral, a simţit cum îşi pierde greutatea pământeană şi cum, asemenea Domnului Iisus, urcă vertiginos la ceruri. La toate cerurile! Nu era levitaţie! Era... Înălţare!
          Nu avea frică de înălţime! A privit chiar în jos, să vadă cum arată lumea de la înălţimea zeilor. Dar... lumea nu arăta în niciun fel! Nu a văzut nimic! Sau... nu a înţeles nimic!
            Apoi, cu aceeaşi viteză a gândului a coborât pe pământ. A simţit aterizarea lină şi a căutat-O să-I mulţumească.
 ZEIŢA... plecase!

            A fost visul din noaptea de 21 spre 22 februarie 2011.

Brăila, 23 februarie 2011

                                  (Din volumul „Nevăzutele cărări”, Florin Meșca, Editura PIM, Iași, 2013)