joi, 7 aprilie 2016

IONUȚ CARAGEA - POETUL

Oradea. 26 iunie 2016. Alături de scriitorul Ionuț Caragea.
http://www.ionutcaragea.ro/poezie_files/umbra%20lucida.htm

L-am descoperit pe poetul, prozatorul, criticul Ionuț Caragea. Bucurie. Să nu mă bucure frumosul? Și intensitatea trăirii spuse decent și cu eleganță?  
Sunt niște ani care ne despart istoriile - el, încă tânăr, eu, deja copt - și realizările literare - el, cu multe titluri în CV (meritate, sunt sigur), eu... modest debutant dar... îl simt aproape de suflet. Omul Ionuț Caragea îmi seamănă la interior și, din acest punct de vedere, îl consider fratele meu mai mic (ca ani). Mă onorează această constatare și sper ca nici Ionuț Caragea să nu invoce vreun anume disconfort.

Vă propun două poezii din ultimul său volum, „Umbră Lucidă”:
  

Dumnezeu şi-a autoimpus să uite


cine poate şti
care a fost cu adevărat motivaţia lui Dumnezeu
atunci când ne-a creat
ştiind dinainte tot ce va urma?
cine poate şti 
care este reacţia lui 
atunci când ne despărţim de persoanele iubite
atunci când suferim de singurătate
atunci când ne îmbolnăvim de boli incurabile
chiar şi la vârste foarte fragede
atunci când murim în burta mamei
atunci când ne ucidem confraţii
atunci când ne sinucidem
atunci când cei dragi îşi dau neputincioşi
sufletul în braţele noastre?
e uşor să dăm vina pe Dumnezeu
pentru toate relele 
e uşor să găsim pe altcineva responsabil
decât pe noi înşine
noi cei care prin toate alegerile noastre
facem orice rău posibil
eu cred că Dumnezeu
ne cunoaşte destinele infinite
ştie ce se va întâmpla în orice moment
ştie cum se schimbă viaţa fiecăruia
ştie totul, dar şi-a autoimpus să uite 
întreaga noastră viaţă sau fragmente din ea
vrea să fie surprins
vrea să treacă prin aceleaşi sentimente 
prin care trecem şi noi
vrea să se bucure sau vrea să fie dezamăgit
toate acestea până la momentul în care
sufletele noastre îşi iau bocceluţa cu amintiri în spate
şi se vor întregi cu el
atunci va dispărea definitiv suferinţa
atunci amintirile noastre se vor contopi
cu ale tuturor oamenilor care au plecat dincolo
cu toate amintirile lui Dumnezeu



Cuvinte nepotrivite


din timp nu lipseşte nicio secundă
toate bătăile inimii îmi sunt numărate
clepsidra se învârte la infinit
amestecând amintirile
sunt o reciclare a trecutului meu
şi o etichetă de expirare
a prezentului 
mi se întâmplă 
să mă trezesc în pârgul viselor
cu un gust amar de viaţă în gură 
şi nişte cuvinte
încearcă să fie gânduri
întorcându-se în lacul de cleştar
al întunericului
tu nu ştiai că nemurirea mea
era ridată de cuvinte
nepotrivite?

duminică, 20 martie 2016

ASOCIAȚIA SCRIITORILOR DE LIMBĂ ROMÂNĂ DIN QUEBEC

Dragi prieteni, tocmai am fost anunțat că a apărut numărul 5 al revistei Asociației Scriitorilor de Limbă Română din Quebec, în care am avut bucuria să mă regăsesc și eu cu un fragment (capitolul 1) din ultima mea carte, „Marea Visăreală”. 

Iată link-ul paginei revistei: http://www.aslrq.ro/ASLRQ_fichiers/revista.htm

Chiar vă sfătuiesc să-l deschideți și să lecturați câte ceva din propunerile revistei. Nu de alta, dar sunt publicați scriitori români și nu este rău deloc să ne cunoaștem valorile, chiar dacă - sau, mai ales - majoritatea locuiesc departe de țara natală.
Lectură plăcută, dragi prieteni!

sâmbătă, 13 februarie 2016

AURUL APUSENILOR



AURUL APUSENILOR

                - Dacă ne dau banii pe care îi vrem noi pe casa aceasta, plecăm imediat! Altfel, NU!

                - Aurul acestor munţi a fost exploatat încă de pe  vremea dacilor. Cuceritorii romani au venit pe meleagurile noastre atraşi tocmai de aurul dacic! Timp de o peste o sută cincizeci de ani au cărat cantităţi uriaşe în Imperiu. Construcţiile megalomane, viaţa decadentă a Romei, întreţinerea uriaşului şi bine organizatului aparat de război atât de necesar cuceritorilor – şi pe aurul dacilor s-au bazat!...
                Prezentarea ghidului ne alimenta imaginaţia tuturor cu informaţii mai mult sau mai puţin cunoscute, uneori doar intuite şi adeseori vecine cu legenda. Pentru că vremurile evocate duceau cu aproape două mii de ani în urmă, chiar dacă ne găseam afundaţi la câteva sute de metri adâncime în mină, parcă tot nu ne venea să credem că avem posibilitatea de a ne întoarce atât de mult în timp şi de a călca cu adevărat pe urmele strămoşilor noştri daci şi romani.
                - Chiar acum ne găsim într-o zonă din perioada exploatării romane. Observaţi, vă rog, regularitatea pietrelor ce consolidează tunelul de acces în mină, caracteristică stilului ordonat, roman, în comparaţie cu ceea ce o să vedeţi imediat ce o să mai coborâm când, în perioada post-romană, nu se mai folosea  cioplitul manual, cu dalta şi ciocanul pe culoare, urmat de consolidare, ci se puşca în munte, se curăţa locul şi apoi se amenaja calea de acces printr-o simplă lărgire.
                Dacă tunelul nu ar fi fost dotat cu iluminat electric, strictul necesar unei minime vizibilităţi, în condiţiile în care trebuia să fim atenţi pe unde călcăm şi să ne ferim de bălţile de pe jos sau de scurgerile din plafon şi de pe pereţii laterali, cu siguranţă nu am fi avut curajul să ne avântăm în străfundurile minei, cu toată vechimea şi misterele daco-romane care ne provocau. Totuşi, întunericul persista, becurile de 24 de volţi dând o lumină prea palidă pentru pretenţiile noastre de securitate. Se poate spune că, prin zgârcenia iluminatului, atmosfera în care lucrau primii exploratori ai aurului din Munţii Apuseni era destul de bine redată. Ghidul mergea înaintea noastră şi ne rugase ca întotdeauna în urmă să rămână un bărbat. El lua în considerare, probabil, doza de curaj şi pragmatism tehnic ce ar fi caracteristic masculilor. Ştiu eu...
                Şi, ca să vină în întâmpinarea analizelor mele:
                - Din loc în loc o să observaţi nişte lăcaşuri săpate în pereţii laterali, exact cât să poată fi aşezată o mică lampă de ulei, un opaiţ al cărui replică o vedeţi la mine în mână acum.
                Ghidul scosese dintr-unul din buzunarele salopetei o lampă de pământ ars în cuptor – de genul celor pe care le văzusem deja în Muzeul Minei cu vreo două ore în urmă – şi o aşeză în lăcaşul din imediata noastră apropiere. Lampa se încadra perfect. Dar, dacă nu ni s-ar fi atras atenţia, aş fi considerat că acele mici nişe sunt nişte imperfecţiuni ale prelucrării pietrelor de consolidare. Romanii erau mai ingenioşi decât puterea de pătrundere a minţii mele.
                - Acum două mii de ani căutările se bazau mai mult pe intuiţie, se săpa într-o direcţie şi, când se găsea un filon, el era cel care determina toată acţiunea ulterioară, până la epuizarea lui completă!... – îşi continuă ghidul prezentarea tehnicii de exploatare romane.
                - O să vă arăt când o să urcăm la suprafaţă, o hartă a tuturor galeriilor romane. Munţii au fost, efectiv, ciuruiţi în toate direcţiile! – îşi finaliză el ideea.
                Regretam că nu aveam o cameră de luat vederi. Nu ştiu dacă voi mai avea vreodată şansa de a intra într-o mină. Aşa că m-am mulţumit doar cu cele câteva imagini surprinse cu ajutorul telefonului mobil. Oricum, flash-urile funcţionau din toate părţile, ele adăugând un plus de lumină drumului nostru spre adâncurile muntelui. Membrii grupului vorbeau mai mult în şoaptă, emiteau exclamaţii, mici strigăte de frică feminine, pipăiau pereţii umezi în speranţa descoperirii vreunei pepite mici, micuţe, nedetectate de ochii vigilenţi ai şefilor minei.
                - O lege nescrisă a căutătorilor spune că cine descoperă aur, îl poate lua. Este valabil şi în cazul dumneavoastră! – ne-a informat pe un ton... serios ghidul nostru, după ce a observat atenţia cu care cercetam noi pereţii în zonele care chiar străluceau într-un mod firesc pentru o mină de aur. Şi mie mi-a atras atenţia la un moment dat o dâră strălucitoare (să fie argint?!) dar, când m-am apropiat şi am pipăit, am constatat că era doar un... firişor de apă ce se prelingea pe pereţi! Eram suficient de naiv încât să sper că mai pot găsi ceva metale preţioase într-o mină amenajată special pentru vizitatori ca mine!
                Într-adevăr, în zona de exploatare post-romană, zona puşcatului munţilor, arhitectura tunelului era una neregulată. După apusele ghidului, s-a trecut la explozii controlate cu praf de puşcă şi apoi, după ce se scoteau bolovanii din mină cu ajutorul vagoneţilor, pereţii erau ciopliţi pentru înaintarea pe culoar. Se înainta astfel până se găsea vreun filon...

               Cam o oră a durat pionieratul nostru în interiorul muntelui. Coborâsem cu oarecare vioiciune treptele ce ne duseseră spre adâncuri, dar acum trebuia să facem drumul înapoi. Mărturisesc că am gâfâit...
                - De data aceasta eu voi rămâne ultimul, ca să mă asigur că nu va rămâne vreun căutător de aur în urmă! – ne-a anunţat ghidul pe un ton glumeţ, dar care nu lăsa loc contestărilor.

                - Mie, cei de la Roşia Montană Gold Corporation (R.M.G.C.) mi-au oferit acest loc de muncă, m-au trimis la studii în străinătate, împreună cu familia ne-am mutat în casă nouă... Cine mi-ar mai fi oferit mie aici, în Roşia Montană, serviciu şi posibilitatea de a studia şi a mă califica încă de la vârsta de douăzeci de ani? – mi se confesă, cu un aer puţin vinovat, în finalul prezentării, tânăra de la sediul instituţiei.
                Urmărindu-i cu atenţie şi interes atât prezentarea proiectului minier Roşia Montană, cât şi inflexiunile vocii şi transfigurarea chipului în timpul expunerii, nu am putut să nu observ lupta care se dădea în interiorul fetei, determinată de realizările imediate şi palpabile în plan profesional şi material (severitatea vremurilor ce le trăim), pe de o parte şi dragostea şi ataşamentul pentru locurile în care s-a născut, pentru protejarea frumuseţilor lor, atât cât mai era ea posibilă acum, pe de altă parte. Pe chip i-am putut ghici nişte lacrimi greu reţinute, ale unei vinovăţii voluntar însuşite: Dar dacă eu greşesc şi sunt de partea celor răi? – părea a fi dilema fetei.
                Practic, în această dilemă am descoperit cele două atitudini întâlnite în discuţiile cu localnicii din Roşia Montană. Toţi cei cu care am vorbit aveau o poziţie fermă, clară: pro sau contra proiectului. Doar că... mulţi din cei contra erau contra doar pentru că nu le fuseseră îndeplinite în totalitate solicitările materiale!

                - De când cu exploatarea aceasta mulţi au ajuns să se duşmănească între ei! Prietenii şi-au întors spatele unul celuilalt, rudele nu-şi mai vorbesc! Chiar şi eu sunt certat cu rudele mele: ele au acceptat relocarea şi s-au mutat, dar eu nici pentru tot aurul din lume nu o să-mi vând proprietatea! – mi s-a destăinuit domnul Sorin Jurca, vicepreşedintele Fundaţiei Culturale Roşia Montană. Scopul principal al Fundaţiei: promovarea şi includerea Roşiei Montane în patrimoniul UNESCO şi salvarea zonei de la distrugere în urma unei exploatări dezastruoase.
                Poate ca o ironie a sorţii (sau nu?!) sediul fundaţiei este vecin cu cel al R.M.G.C.

                - Dacă ajungeţi la Sibiu în această vacanţă, trageţi neapărat o fugă şi până la Roşia Montană! Sunt splendide locurile şi cine ştie dacă la anul sau peste doi ani o să mai avem posibilitatea să admirăm natura aşa cum a fost ea creată acolo?
                Aşa m-a sfătuit prietenul meu, cunoscutul caricaturist Costel Pătrăşcan înainte de a pleca în vacanţă. Aveam proiectat Transfăgărăşanul cu punct terminus Sibiu. Să merg oare şi mai sus? Băiatul acesta are sensibilitate! – mi-am spus. Cred c-ar trebui să ţin cont de intuiţia lui.
                Într-adevăr, locurile sunt superbe! Natura, frumoasa Mama Natură şi-a dezvăluit virginitatea şi şi-a oferit... nurii privirilor mele flămânde şi dornice de împărtăşania voluptăţii vinovate! M-am înfruptat din carnea ei tot drumul de la Sibiu până la Roşia Montană când admirând-o, când concentrându-mă asupra G.P.S.-ului ori a... familiarelor gropi din asfaltul atât de românesc...
                Un prim şoc am resimţit la Abrud. Un munte de steril mi s-a înfăţişat în faţa ochilor. Munte... MUNTE! Pământ gol, fără vegetaţie, ce-şi merita, cu adevărat, calificativul de steril! Doamne, aşa o să se întâmple şi cu Roşia Montană? O să fie transformată într-un munte... amorf?
                 Atunci am luat hotărârea: dacă tot ajung în zonă, trebuie neapărat să mă documentez asupra controversatului proiect al exploatării aurifere din zonă. La momentul respectiv eu aveam deja o opinie – una, recunosc! – mai mult sentimentală. Chiar semnasem pe net o listă a celor ce se împotrivesc transformării zonei într-o uriaşă groapă de gunoi. Unii (ăia) rămân cu aurul, alţii (noi) cu... otrava!

                - Ei spun că un accident la un astfel de dig (digul de la groapa de steril) poate avea loc o dată la 1000 de ani! Dar cine îmi garantează mie că nu acum se împlinesc cei 1000 de ani? – fu una dintre ideile contra enunţate de domnul Jurca.

                - Roşia Montană Gold Corporation a alocat deja unsprezece milioane de dolari pentru cercetarea patrimoniului Roşiei Montane şi, odată cu demararea proiectului minier va mai investi treizeci şi cinci de milioane pentru restaurarea, funcţionalizarea şi punerea în valoare a caselor din zona protejată - Centrul istoricne-a explicat, cu indicatorul pe o planşă mare, tânăra ce ne conducea prin expoziţia de istorie a mineritului din Roşia Montană. (Cu litere boldate am redat fidel  formularea de pe biletul de intrare în expoziţie.)
                Trebuie să recunosc, planşa ne prezenta o situaţie ce părea premeditat idealizată dar care, cu o simplă desfăşurare de... forţe verzi (dolarii!) şi cu ceva voinţă... politică (?) putea deveni realitate. În faţa ochilor mi se prezenta întreaga zonă centrală a Roşiei Montane (Piaţa – cum mi-au definit-o din prima zi localnicii), în care am recunoscut toate clădirile aflate într-o stare avansată de degradare (în fapt), dar... parcă pregătite pentru Ziua Regelui (în desen). Pe biletul – carte poştală primit la intrarea (gratuită!) în expoziţie scrie:
ZONĂ PROTEJATĂ CENTRUL ISTORIC:
·         Suprafaţă: 137 ha;
·         Peste 300 de clădiri;
·         35 de clădiri monument istoric;
·         3 biserici
                Nu mi se pare puţin! Şi, ca o confirmare a bunelor intenţii ale celor de la R.M.G.D., clădirea în care era găzduită expoziţia era deja complet reabilitată şi prezenta un contrast evident ochiului turistului neavizat, dar şi o atenţionare subtilă adresată localnicilor, ceva de genul: Vedeţi, puteţi rămâne în clădirile acestea scorojite ce stau să cadă sau vă puteţi mândri cu un centru istoric complet reabilitat, o adevărată atracţie turistică. Voi alegeţi! În ce mă priveşte, nu aveam cum să nu fiu impresionat de o aşa perspectivă arhitecturală...

S.O.S. ROŞIA MONTANĂ
SALVAŢI IDENTITATEA NAŢIONALĂ
A POPORULUI ROMÂN!
Proiectul Roşia Montană este un caz de atentare la identitatea poporului român!
CIANURA UCIDE!
(apeluri şi atenţionări cuprinse în pliantele primite de la
Fundaţia Culturală Roşia Montană)

                La sediul R.M.G.D. – vă amintiţi de domnişoara ale cărei probleme de conştiinţă m-au impresionat – primisem mai multe pliante, broşuri, un CD cu Proiectul Roşia Montană - Formular pentru prezentarea soluţiilor de rezolvare a problemelor semnalate de public şi un D.V.D. – ROŞIA MONTANĂ, UN DESTIN DE SISIF – film documentar realizat de Dan Chişu. Ajuns acasă, am studiat cu atenţie partea tehnică a proiectului şi am urmărit de câteva ori documentarul.
                Trebuie să recunosc: îmi este foarte greu să rămân obiectiv! Şi să nu devin partizanul uneia sau a alteia dintre părţile aflate în conflict de interese sau de... conştiinţă. Mă dusesem în Munţii Apuseni convins că cei de la Gabriel Resources sunt nişte hoţi şi profitori, iar guvernanţii noştri nişte... nenorociţi de hoţi şi mai mari! Nu intenţionez să schimb vreun epitet şi nici să-mi cer eventuale scuze guvernanţilor. Vă interesează opinia mea la plecarea din Roşia Montană?
                Proiectul este perfect din punct de vedere tehnic, rezolvă toate problemele sociale, culturale, de mediu, de sit arheologic şi de recuperare, conservare şi prezentare a artefactelor istorice. Este benefic pentru localnici, aducător de prosperitate şi linişte în zonă pe termen mediu şi lung.
                Am părăsit Roşia Montană cu această convingere şi chiar am avut câteva dispute cu unii dintre prietenii mei la întoarcerea acasă. Eu marşam acum pe acurateţea proiectului şi pe faptul că nu era lăsată la voia întâmplării niciuna dintre marile probleme legate de o astfel de exploatare, că se ţinuse cont de absolut toate obiecţiile ridicate de opozanţii de diferite culori. Ei (prietenii mei) puneau în continuare problema din punct de vedere al protecţiei mediului, al păstrării virginităţii Naturii (Mama Natură – v-am vorbit deja de ea) şi, bineînţeles, nu-i uitau nici pe... bandiţii ce fură tot din ţărişoara asta numită România şi acum şi-au pus în cap să distrugă şi munţii pentru un pumn de dolari în plus!
                - Tu chiar crezi, Florine, că o să intre vreun bănuţ în vistieria ţării? Iau canadienii totul, iar noi n-o să rămânem decât cu muntele de steril! A, să nu-i uităm pe aleşii noştri care îşi vor rotunji şi ei frumuşel conturile!
                Unde să fie adevărul, acel adevăr universal valabil? Îmi scapă mie ceva la proiectul acesta? În ce-i priveşte pe cei ce ne conduc, le dădeam deplină dreptate prietenilor mei. În ce-i priveşte pe canadieni... proiectul lor îmi pare bine pus la punct, complet şi transparent.
                Am realizat la un moment dat că problema, pentru a a-mi deveni clară, trebuie privită şi analizată din două perspective diferite: una apropiată, cea de la nivelul comunităţii şi una depărtată şi... detaşată, cea de la nivelul lui Dumnezeu. Între ele... ca între ape: totul devine tulbure!
                La nivelul comunităţii:
·         localnicii (la ora actuală 80% sunt şomeri) primesc slujbe;
·         tinerii merg la şcoli şi se specializează în minerit şi tot ce ţine de industria turismului;
·         cei care au fost de acord să-şi cedeze proprietatea firmei concesionare au primit compensaţii substanţiale şi case noi în imediata apropiere a Roşiei Montane sau în Alba Iulia (situată la aproximativ 75 de kilometri de Roşia Montană);
·         centrul istoric al localităţii va fi restaurat în întregime de către R.M.G.C. şi introdus în circuitul turistic;
·         se vor conserva principalele sit-uri arheologice; se va înfiinţa Muzeul Mineritului ce va cuprinde trei secţiuni principale pentru geologie, arheologie şi etnografie;
·         la finele celor douăzeci şi cinci de ani de investiţii şi exploatare minieră de suprafaţă, vor rămâne trei zone ce vor fi copertate (din care una va deveni un modern şi performant teren de golf) şi o a patra în care se va amenaja un lac de agrement.
                Mie mi-a atras atenţia în mod deosebit un anumit aspect: în primii doi ani (anii de investiţii) R.M.G.C. va rezolva şi poluarea istorică de două mii de ani a zonei. Datorită scurgerilor din galeriile milenare, în pârâul Roşia se scurg, în fiecare secundă, circa 20 litri de ape acide, care apoi ajung în râul Abrud, apoi în Arieş... Apa, pânza freatică din Roşia Montană sunt afectate, solul, de asemenea. În anumite zone apa este roşie din cauza acidităţii mari şi a elementelor poluante. De aici şi denumirea localităţii de Roşia Montană. Dacă ar fi să mă raportez la autorităţile române, la aceşti vremelnici şi nemerituoşi conducători, pe ei nu-i poate impresiona nimic: nici istoria de aproape două mii de ani a localităţii, nici lipsa de perspectivă economică a zonei, nici sărăcia oamenilor, nici poluarea survenită în urma exploatării milenare a bogăţiilor Apusenilor. Ei au preferat să închidă în anul 2006 şi ultima mină de cupru decât să se supună exigenţelor europene de a ecologiza zona. Pe ei – DA! – pe ei i-aş arăta cu degetul. Nu pe canadienii de la Gabriel Resources. Canadienii au declarat clar că îi interesează aurul Apusenilor. Ei sunt afacerişti şi vor să facă bani. Şi, pentru a-şi atinge scopul, sunt dispuşi să rezolve şi problemele care, de altfel, sunt în sarcina politicienilor români.
                Concluzie: în ce mă priveşte, nu mă interesează cât aur scot din ţară canadienii, dacă oferă zonei o perspectivă de prosperitate şi ieşire din anonimat. Degeaba suntem bogaţi, cu aurul strălucind sub fundul nostru, dacă nu ne este accesibil şi nu ne putem bucura şi noi de o viaţă tihnită pe Pământ acum şi aici! Prefer să mă bucur de bogăţia materială pe Pământ, nu să o admir din Ceruri!
                La nivelul Creaţiei: dacă reuşesc să privesc din această perspectivă, atunci tot entuziasmul meu vis-a-vis de proiect se diluează. Orice intervenţie a omului asupra naturii nu a făcut decât să distrugă echilibrul, să facă să dispară specii, să piară plante, forme de relief, atmosfera să-şi piardă din puritate. Munţii Apuseni îşi vor pierde din semeţia şi naturaleţea lor. Soarele nu va mai răsări la fel de vesel deasupra Roşiei Montane pentru că prelua ceva din tristeţea lui Dumnezeu.
                Dacă ar fi după mine aş renunţa la confortul de la bloc, la autoturism şi avion, aş renunţa la preparatele culinare sofisticate şi la serviciul bine plătit, aş renunţa la democraţie şi m-aş întoarce la starea primordială a omului cavernelor, cea în care ucizi doar ca să mănânci şi să rămâi în viaţă. Dar... semenii mei sunt de acord să renunţe şi ei la toate acestea? Consideră cineva că atitudinea aceasta ar reprezenta o întoarcere în timp, o renunţare gratuită la cuceririle civilizaţiei? Civilizaţie să fie toate gunoaiele şi relele lăsate de oameni în urma trecerii lor efemere pe Pământ?!
                Nu, de la înălţimea acestui nivel (al Creatorului) mă opun ferm oricărei intervenţii asupra virginităţii! Ar fi exact ca în filmele cu mafioţi în care un bandit îi desfigurează faţa eroinei principale, cea mai frumoasă femeie de pe ecran. La fel, intervenţia civilizaţiei oamenilor nu face decât să desfigureze mereu şi mereu obrazul virginei Naturi.

                Mergem înainte cu civilizaţia sau ne întoarcem la începuturi?

                Fiecare din cele două răspunsuri posibile ne obligă la o atitudine de care nu ne putem ascunde. Mai ales dacă am fi obligaţi să decidem de aici, de pe Pământ, viitorul Roşiei Montane. Al muntelui cu toate ale lui, al localităţii, al oamenilor.

Brăila, 20 august 2010                  

(Povestire publicată în volumul „Am fost și eu revoluționar!”, editura Olimpiada, Brăila, 2011)

miercuri, 3 februarie 2016

Cristian Piron - Sonata K1 L366 (Domenico Scarlatti)




Cristian Piron - un tânăr brăilean talentat, student în anul I la
Conservatorul ”Gheorghe Dima” din Cluj. Merită urmărită evoluția acestui
tânăr. Vă sfătuiesc să intrați pe pagina lui de ”You Tube și să vă
convingeți singuri de sensibilitatea lui Cristian.

luni, 14 decembrie 2015

Lansare de carte - MAREA VISĂREALĂ


Au început emoțiile prezentării.


Unii sunt atenți la vorbitori, alții la... fotograf.



Fiecare dorește să vadă și altceva.


Gata, mi-am dat drumul - la povești!


Mă desființează Stela. Sau... nu?


Ce bine mă simțeam dând acele autografe!


Violeta și soțul ei (care nu apare în poză), doi prieteni dragi.


Scriitori, pictori și profesori - e bine!


Vedeta serii: MAREA VISĂREALĂ!

       În fine, după alți doi ani de muncă, inspirație și... îndoieli, am îndrăznit să cred că am finalizat și această carte. Ce a rezultat? Aș spune că un roman autobiografic. Adică, o introspecție asupra principalelor evenimente ce mi-au jalonat existența, având ca instrument de bază, înțelepciunea acumulată în cei șaizeci și ceva de ani. Vă propun câteva povești/povestiri, unele cu tente lirice, altele presărate și cu ceva umor, aparent cu caracter personal, dar în care, foarte ușor, se poate regăsi orice cititor acaparat de lectură. Dar... mai bine vă las în compania poetei Adelina Pop, cea care a și scris prefața acestei cărți.



Memoriile trecutelor visări

La şablonul retoric: ce ne rezervă cartea lui „x“?, în cazul de faţă, se poate răspunde rapid: parfumul unei vieţi, interogate la nivelurile principalelor etape ale devenirii, pe care semnatarul volumului le consideră de actualitate pentru bagajul său memorialistic.
Florin Meşca are exerciţiul scrisului, este atent să şi-l eleveze, dar acestă chestiune, cu siguranţă, va fi lăsată în urmă de cititor.
Lucrarea îşi extrage principala substanţă din sinceritatea bine adaptată climatului deschis al operei, într-o formulă perfect accesibilă – proprie, mai ales, literaturii de frontieră, cum este numită, în linii mari, proza autobiografică.
Această calitate rară, a descifrabilităţii imediate, nu este proprie oricui.
Ţine de structura comunicatorului.
Scriitorul ni se „dăruieşte“ cu un zâmbet larg, cu emoţie şi o anume timiditate, care permite respectarea distanţei, prestabilite faţă de text, de mai toţi membii antrenaţi în convenţia lecturii.
Fiecare parcurs al lui Florin, este împărtăşit cu noi, într-o atmosferă de transfer emoţional, intermediată de permisiva autodiegeză.
Substratul autobiografic este şi cel care figurează imaginea artistică a personajului literar, iar contextul formării lui se desfăşoară într-un „veritas“ genuin,  susţinător al întregului demers.
Această dinamică eşapată din biografism este, însă, convertită, surprinzător, la o stază senină – cu accente de spiritualitate orientală, dovada unei reale nevoi de a-şi descoperi cea mai potrivită stabilizare pentru sinele său, accidentat de incompletitudini.
Cu alte cuvinte, autorul creează un alt plan, să-i zicem, psihotropic, care, probabil, îi interpelează fiecare secvenţă descrisă, dintr-un impuls de renovare a statusului său învins de năzuinţe nefructificate, aşa cum socotise, la finalul fiecărui stadiu.
Masca autobiograficului este insignifiantă, chiar şi atunci când, prin acest plan, se introduce un dialog al perspectivării: autorul faţă de personaj – în „timpi“ diferiţi, realizând astfel, o dublă viziune, prin resuscitarea celor două euri, care gestionează conştientizarea. Cea de-a treia instanţă identitară – subconştientul, vinovat de pulverizarea  pozitivului  este lăsată, deocamdată, într-o nişă incertă, în ciuda înseninărilor dobândite, prin practici de relaxare şi autocunoaştere; această sfială „analitică“, îl salvează pe autor de capcanele omniscienţei.
Schemele de alternanţă subiectivă sunt, însă, anticipate conspirativ, încă de la debutul cărţii.
Se creează, în acest fel, o altă posibilitate de a-şi comunica sieşi, dar şi nouă, povestea; mai întâi, în orizontul standard de aşteptare al unei zile, se declară cutuma „speculară“: imaginea din oglindă – la primele ore diurne – cu impresiile despre starea curentă – tabietul bărbieritului, adică, prelucrarea fiinţei, care va ieşi în lume cu povara unor înfrângeri, dizolvate în autoironia impusă de acea imagine, acea etapă şi acel nivel de înţelegere.
Primordiul narativ, gândit astfel, este dovada subînţeleasă că procesul particular al evoluţiei este nesfârşit, indiferent de certitudinile pe care le avem, la un moment dat, despre propria complinire.
Planul conştiinţei, prelucrate – ca abordare spirituală neconvenţională, este tratat separat, ca personalia, dar în relaţie cu mediul crezului originar, acesta din urmă fiind prins între schelele unor construcţii ideologice ipocrite şi restrictive – ai cărei captivi erau, chiar Florin şi congenerii săi.
 „Oglinda“ din prima secvenţă a scriiturii pare să rămână transportatorul identificării, pe o scenă populată de memoria fiinţei.
Aşa s-ar explica şi „epilogul“, care plasează toată aventura de a fi, în zona teatrului.
Teoretizarea formulei literare autobiografice (Phillipe Lejeune, în: Pactul autobiografic) permite încadrarea acestei „singrafii“, în  categoria romanului personal. Nu este nicio forţare.
Florin Meşca a scris povestea sa cu degajare şi umor nostalgic, reuşind împăcarea: scopul titrat al oricărei mărturisiri.
Vieţile visărilor sale, şi nu invers (visările vieţii), sunt la dispoziţia oricui, pentru că oricine poate intra în spaţiul lor desecretizat cu generozitate: teritoriul romanului personal este cel mai uşor de cucerit.
…Şi asta îmi pare o imensă dificultate.

                                                                               Adelina Pop

       
       Dându-mi ghes inspirația, mi-am permis și câteva epigrame. Iată-le:

MAREA VISĂREALĂ 1
Cică-i despre visăreală
Cartea scris-a dumnealui.
Este... marea lui vrăjeală - 
Ca s-o vândă orișicui!

MAREA VISĂREALĂ 2 
Se vorbește prin tot târgul
Despre Marea Visăreală.
Cum să înțeleagă vulgul
Astă mare abureală?!

De la NEVĂZUTELE CĂRĂRI la MAREA VISĂREALĂ 1
Ieri cu vorba... pe cărări.
Cică-s nevăzute!
Basme! Astea sunt visări
Poate pentru... tute! 

De la NEVĂZUTELE CĂRĂRI la MAREA VISĂREALĂ 2
Ieri cu vorba pe... cărări - 
Astea-s pe văzute.
Azi, cu marile visări!
Șova, copy/paste și... du-te! 

       Nici Stela nu s-a lăsat: 

D-lui Florin Meșca la lansarea volumului „Marea Visăreală”

Unui capricorn 
Serios, gentil, cu fler,
Diplomat, nu face fițe - 
Un bărbat de caracter!
Oare... o să-i dea cornițe?

Titlu
Îi tot vin idei în minte,
Le preface în cuvinte 
Și le-așterne cu mult dor -
Se visează scriitor?! 

A zis domnul Meșca:
La revoluție, mai știți,
Eram cu toți nepregătiți.
Așa e când surpriza vine:
Aveam prezervativ la mine!