vineri, 30 ianuarie 2009

Loviturile Sistemului



Zilnic primim lovituri sub centură dar – cât de bine antrenaţi suntem! – le suportăm atât de stoic, încât nu le mai dăm importanţă, nici nu le mai sesizăm, măcar!
În clipa aceasta, în care mă găsesc aşezat în faţa tastaturii şi-mi caut ideile şi cele mai potrivite cuvinte a le exprima, îmi vine să fac, fără să vreau, o asociere poate, nepermisă. Risc. Dumnezeirea ni se arată sub atâtea variate forme de manifestare ale iubirii… încât am ajuns să credem că tot ceea ce ni se întâmplă reprezintă meritele noastre şi ni se cuvine prin naştere. Iar noi, oamenii aceştia plăpânzi şi aflaţi la mâna Lui, ne comportăm ca nişte… vieţuitoare inferioare. De prea mult bine, am ales, cei mai mulţi dintre noi, să ne aliem cu… oponentul Puternicului.
Citeam zilele trecute în Monitorul de Brăila o ştire ce nu m-a surprins prea tare, deoarece criza economică în care se găseşte toată suflarea planetei, poate fi o explicaţie, una parţială însă: personalul Spitalului Judeţean Brăila nu şi-a mai primit retribuţiile încă din luna noiembrie 2008. Nu prea mai am nevoie de explicaţii pentru situaţia creată, dacă luăm de bune afirmaţiile noului guvern, conform cărora vistieria ţării este goală. Adică GOALĂ! Luând de bună această constatare a guvernului proaspăt instalat, găsesc scuze cabinetului Boc pentru întârzierea plăţilor. Nici eu nu-mi pot plăti datoriile la timp, dacă nu-mi primesc pensia pe 14 ale lunii. Nici prietena Liliana nu-şi poate onora datoriile faţă de mine, dacă nu-şi primeşte restanţele de pensie din ultimele luni ale anului tocmai încheiat. Ca mine, ca Liliana, ca personalul Spitalului Judeţean, toţi suntem în… faliment financiar! Şi ca noi, o ţară întreagă de oameni obişnuiţi, simpli salariaţi sau pensionari, cetăţenii ce formăm cu mai multă sau mai puţină mândrie naţiunea română. O naţiune de oameni… falimentari! A, nu trebuie să-i omitem pe cei favorizaţi de soartă – şi ei sunt cetăţeni români! – oamenii bogaţi, înstăriţii deţinători ai unor pârghii fericite de putere şi născătoare de mulţi arginţi. Eu nu-i uit. Pentru cei care au acces la putere şi avuţii prin capacitatea lor managerială, prin valoarea lor intrinsecă, am tot respectul! Dar câţi sunt aceştia? Şi mai ales, care sunt? Pentru că eu observ că marea majoritate a românilor trăiesc în sărăcie şi nevoi, iar în fruntea bucatelor, de 20 de ani, sunt cam aceiaşi indivizi lipsiţi de substanţă.
Cu ce măsură a băgat mâna în sacul ţării fostul prim ministru şi după ce criterii de performanţă a cheltuit banii sustraşi? Sunt convins că dacă ţara, România, ar fi reprezentat afacerea lui Tăriceanu, acesta ar fi gândit de 10 ori şi-ar fi tăiat o dată, conform celebrei zicale din popor. Eu nu solicit arestarea şi molestarea celor răspunzători. Eu solicit doar ca toţi aceştia, odată constată lipsa lichidităţilor şi imposibilitatea respectării termenelor de plată, să se explice şi să răspundă pentru acţiunile lor. Aşa cum aş fi şi eu nevoit să răspund dacă nu-mi plătesc la timp întreţinerea, lumina, gazele, telefonul… Eu aş fi somat,
m-aş trezi cu executorul la uşă, nimeni nu mi-ar asculta clamaţiile cum că nu mi-am primit pensia şi sunt muritor de foame şi frig. Din cauza neghioabei gestionări, milioane de oameni ajung în situaţii imposibile, umilitoare, o groază de firme intră în faliment, oricât de bună şi… pozitivă ar fi afacerea lor.
Aceasta eu o consider o lovitură de sistem. Răspunde cineva pentru astfel de lovituri?
De ieri vuieşte media şi sunt convins că nu se va opri prea curând, pe un alt subiect: un om a murit la Slatina, plimbat timp de patru ore cu Salvarea de la un spital la altul, din lipsă de serviciu medical competent. Moartea domnului Lăzărescu, din păcate, nu a fost doar un scenariu scris şi premiat la Cannes ci, iată, unul trăit proaspăt, cât se poate de contemporan! Conform ştirilor urmărite azi dimineaţă, încă de aseară, ministrul sănătăţii s-a deplasat la Slatina şi… a curs cu destituirile. Răcoritor pentru cei ce-l plâng pe decedat, răcoritor pentru noi toţi cei ce ne-am enervat uneori pe la uşile cabinetelor cu orele, pentru cei ce au fost nevoiţi să scoată bani grei pentru un act medical altfel plătit, răcoritor… Bine le-a făcut că i-a dat afară pe nemernici, mama lor!...
Dar eu am mai sesizat ceva, din descrierea împrejurărilor incidentului. La Spitalul de Boli Contagioase, nu au găsit medic de specialitate… la Spitalul Judeţean familia nu a putut să demonstreze că bolnavul avea asigurare socială, iar medicii nu ar fi putut să deconteze actul medical la Casa de Sănătate… Ţinând cont că sistemul nu mai poate să-şi onoreze obligaţiile minime (salariul acela amărât!) faţă de propriul personal, că medicii şi asistentele preferă să plece în ţări din Uniunea Europeană pentru un trai decent, iar la Contagioase nu mai sunt medici… chiar suntem îndrituiţi să-i punem la zid pe lucrătorii în alb? Să nu aibă şi ei nişte scuze valabile, altfel cunoscute de toată lumea, dar neluate în seamă în astfel de împrejurări? Sigur, a murit un om! Dar dincolo de vinovăţiile personale, cu certitudine se dezvoltă un cancer malign! Sistemul a găsit soluţia: a mai desfăcut contractele de muncă câtorva medici şi asistente! Bine le-a făcut! Le va fi mai uşor să de desprindă şi să plece în lume...
În aceeaşi notă de umor amar, am mai recepţionat zilele trecute o ştire tristă: atât de admirata şi iubita formaţiune SMURD din Sibiu a rămas doar cu 3 (trei!) medici! Buni profesionişti, specialiştii formaţi aici să acţioneze în condiţii de stres maxim şi presiune a timpului, au preferat să plece în lume pentru salarii decente, pe măsura profesionalismului şi valorii lor.
Sistemul a înfrânt şi SMURD-ul!
Recent, am recepţionat şi eu o dublă lovitură. Am mai relatat incidentul, doar că între timp, s-a mai derulat un episod. Soldat cu victorii ale Sistemului.
Recapitulez: pe 29 ianuarie 2008, un agent sârguincios al Poliţiei rutiere brăilene, mi-a inventat o infracţiune şi m-a amendat cu 200 lei pentru depăşirea vitezei legale în localitatea Baldovineşti. Eu nu rulam cu mai mult de 55km/h, iar afirmaţia agentului a fost că aş fi avut 71km/h. Am contestat în instanţă şi am câştigat procesul. Judecătoarea ce a analizat faptele a solicitat Poliţiei să-şi susţină cauza aducând trei documente absolut fireşti şi foarte uşor de probat: fotografiile înregistrate de aparatul radar, buletinul de verificare metrologică al acestuia şi atestatul de operator radar al agentului de poliţie. Poliţia rutieră nu şi-a trimis niciun reprezentant la niciuna din înfăţişări, iar din cele trei documente solicitate, nu a trimis decât fotografiile înregistrate de aparatul radar. Nefiind îndeplinite condiţiile susţinerii cauzei proprii, Poliţia, firesc, a pierdut procesul cu mine. Dar…
Dar, în ultima zi a termenului pentru depunerea contestaţiei, agenţii au redevenit vigilenţi şi au depus recursul. Citez motivele: În drept invocăm prevederile art. 304(1) din C. Proc. Civ. potrivit căruia solicităm să examinaţi cauza sub toate aspectele… Ce aspecte au fost, oare, pierdute din vedere la procesul pe fond? Recunosc, eram puţin îngrijorat. Nu eram pregătit să fac faţă subtilităţilor avocăţeşti. Dar ştiam un singur lucru: nu eram vinovat şi nu puteam să accept ca minciuna să fie ridicată la rang de lege! Ştiţi care au fost documentele Poliţiei asupra cărora au solicitat completului de judecată să-şi aplece atenţia şi prin care şi-au motivat solicitarea recursului? Cele două pe care nu au fost în stare sau nu au vrut să le aducă la procesul pe fond! La judecata bunului simţ, în acel moment, în lipsă de alte argumente, recursul ar fi trebuit să fie încheiat. Contribuabilul român suportase deja cheltuielile pentru stabilirea adevărului în această cauză. Poliţia avusese ocazia
să-şi probeze virtuţile într-un proces corect dar ocolise (fentase!) regulile jocului! PAS! – aceasta ar fi trebuit să le fie replica oficială.
Recursul a continuat, totuşi. Nu vedeam cum aş fi putut demonstra lipsa de valabilitate a celor două documente. Cu toate că le suspectez ca fiind fabricate. Altfel, de ce nu au fost probate de la început, iar eu desfiinţat? Când mi-a venit rândul să-mi susţin cauza, am atras atenţia asupra fotografiilor înregistrate de aparatul radar. Acestea mă ajutau pe mine. Prima fotografie reprezintă o pată mare de lumină, fără posibilitatea de a se identifica autoturismul căreia îi aparţine. Doar că în josul fotografiei era trecut numărul de înmatriculare al maşinii mele şi viteza: 71km/h. Dar cine poate garanta că în spatele petei de lumină se afla autoturismul condus de mine? Cine mă poate asigura că nu este surprinsă o altă maşină căreia poliţiştii, din dorinţa de a mă face, i-au înregistrat în partea de jos, numărul de înmatriculare al autoturismului meu? În plus, a treia imagine, surprinde clar autoturismul meu (se vede plăcuţa de înmatriculare) după 20 secunde dar – stupoare! – tot 71km/h era trecut în partea de jos a fotografiei. Cu viteza aceasta, în 20 de secunde aş fi parcurs 394,44m. Imaginea autoturismului este atât de clară, încât este evident că acesta se găsea în imediata apropiere a maşinii poliţiei. Eu am tras concluzia (am afirmat-o şi în faţa judecătorilor) că, probabil, rulam cu viteza de 71km/h în clipa în care le-am înmânat poliţiştilor documentele la control. Şi probabil că am oprit autoturismul mult după ce i-am depăşit! Am mai adăugat că înaintea mea, la intrarea în localitate a rulat permanent o furgonetă Fiat. Maşina poliţiei, furgoneta şi autoturismul meu ne găseam, practic, într-o coliniaritate perfectă, nepermiţând niciun moment aparatului radar posibilitatea de a mă înregistra.
Acestea au fost argumentele mele. Vi le-am descris în detaliu, deoarece doar aşa pot explica o altă lovitură a Sistemului. Completul de judecată mi-a ascultat argumentele, în inocenţa mea am crezut că am desfiinţat Poliţia, reprezentantul lor nu a avut cu ce să mă contreze, trăiam satisfacţia că, totuşi, în România dreptatea triumfă. Cât de naiv puteam fi!
Au venit sărbătorile, au trecut… iar eu aşteptam Decizia Tribunalului. Neprimind nimic mai bine de două luni, zilele trecute m-am dus să mă interesez la Tribunal de documentul de care eram interesat. Surpriza a fost uriaşă, întregul castel de nisip al dreptăţii în ţara românească s-a dărâmat pentru mine: pierdusem recursul!
Dublă lovitură de Sistem. Prima dată m-a făcut Poliţia rutieră, iar acum m-a upercutat zeiţa oarbă, cu balanţa în mână. Am solicitat o copie legalizată a deciziei – nu vă povestesc cât trebuie să alergi prin oraş pentru un timbru judiciar de 15 bani! – pentru că eram curios să cunosc argumentele completului de judecată. Ştiţi de ce am pierdut o decizie ce-mi aparţinea? În documentul dictat şi semnat de complet scrie că eu recunoscusem faptul că în spatele petei de lumină se află autoturismul meu! Adică exact contrariul afirmaţiilor mele! Argumentele mele au fost transformate în argumentele lor! În rest, s-a ţinut cont de cele două certificate probate de poliţişti la debutul recursului. Nu au acceptat nicio logică! Nici tehnică, nici de bun simţ! Încă de la început era hotărât câştigătorul acestei dispute!
Cum o să câştige un pensionar lipsit de pârghii invizibile, în faţa unor indivizi anonimi, dar îmbrăcaţi în uniformele oficiale ale statului? Cum o să fiu eu apărat în faţa greilor zilei de o justiţie dreaptă şi drept aplicată de nişte judecători tineri, cu siguranţă timoraţi, la debutul carierei? Nu vreau să-i suspectez de rea credinţă, eu sunt în continuare un tip ce crede în instituţiile statului. Dar atunci când cineva, un român anonim, se încumetă să lupte cu acestea, ar trebui să i se ofere posibilitatea unei judecăţi drepte, asigurată de un judecător experimentat şi fără temerea că ar leza vreo putere oficială. Mintea mea suspicioasă acum suspectează chiar că special sunt numiţi judecători tineri şi neexperimentaţi, pentru a putea fi manevraţi şi… învăţaţi cum şi cui să împartă dreptatea.
Mă întorc la debutul scrierii mele şi recunosc faptul că am receptat multe lovituri de la Sistem în viaţă şi, în dorinţa de a nu-mi pierde liniştea interioară, le-am depăşit ignorându-le când s-a putut, poate cu o înjurătură în gând alteori… Acum însă, nu mai vreau să mă las înfrânt. De niciun Sistem! Doresc să lupt împotriva lui cu armele legale oferite, bineînţeles, tot de el. Avem norocul, în acest moment, că Sistemul din care făceam parte încă de la naştere, cu toată evoluţia lui, acum se află subordonat unui altuia, superior, cel al Uniunii Europene. Dacă în cel autohton, nu ne găsim dreptatea (mă refer la cea reală, nu la vreo frustrare de-a noastră), putem apela la forurile europene. Acolo nu cred să mai funcţioneze relaţiile şi conexiunile de aici. Sau, mă rog, cele care funcţionează la nivel european, sunt undeva mai sus, nu se întretaie cu cele ce ne otrăvesc nouă zilele.
Şi, Doamne, cât de frumos şi cât de fericiţi am putea convieţui noi, OAMENII, dacă nu ar exista instrumentul acesta universal de schimb: BANUL!

25 IANUARIE 2009

Publicat în Monitorul de Brăila din 29 şi 30 ianuarie 2009

luni, 8 decembrie 2008

DE LA TANTI MIŢA FALIMENTARA LA PENSIUNEA DANIELA CLINCIU



Foarte de curând am primit pe net un articol plimbat din căsuţă în căsuţă şi care mă invita să procedez similar în continuare, despre o anume tanti Miţa din Moeciu, care ar fi dat faliment… De regulă, sunt... atenţionat cu mesaje christice sau umanitare dar, întrucât net-ul este agresat în mod repetat şi tupeist de tot felul de hacker-i sau vânători de adrese de e-mail – altfel băieţi deştepţi – coşul este destinaţia lor finală, mai ales dacă inima sau creierul meu nu sunt deloc atinse. Mesajul cu tanti Miţa falimentara se încadra în alt gen: cel al socialului, al unui social pe care mă feresc să-l analizez pentru a nu mă lăsa intoxicat, dar în care, totuşi, trebuie să exist. Vreau-nu vreau, trăiesc printre oameni, mă subordonez unor legi la crearea sau aplicarea cărora eu nu am posibilitatea să particip direct, trebuie să mă adaptez rigorilor dacă doresc să nu ajung un marginalizat, un paria în propria casă.
Dar... care este povestea lui tanti Miţa? Pe scurt, această româncă din zona Moeciu creştea înainte de ’89 – deci, în plin regim totalitar – 20 de vaci producătoare de lapte. Păşunile munţilor din împrejurimi asigurau hrana naturală a acestor vaci, din al căror lapte gras, tanti Miţa producea tot felul de brânzeturi specifice locului. Laptele era vândut la cooperativă sau la piaţă, în Braşov, ca şi brânza dulce, caşul... Acum, în plină expansiune capitalistă, centrele de achiziţionare s-au desfiinţat, deoarece marii producători de lapte şi produse lactate care au intervenit pe piaţa românească (Danone, Milli, Tnuva...) importă materia primă. Credeţi cumva că este vorba de lapte de import? Ar fi bine, totuşi... Nu am curajul să cataloghez produsele folosite de acestea deoarece nu sunt un specialist în această problemă, dar chiar de ar fi vorba de lapte, de ce lapte de afară când îl avem pe al nostru, de la vacile autohtone ce se hrănesc cu iarba grasă a păşunilor munţilor noştri? Adică laptele de afară este mai... lapte decât cel de la tanti Miţa?! Acesta este motivul pentru care tanti Miţa mai creşte acum doar trei vaci din care, în curând, va rămâne doar cu una, pentru necesităţile proprii şi din lipsa dorinţei de a trăi inutil! Aşa a ajuns munteanca tanti Miţa falimentară sub succesivele guvernări postdecembriste, care au avut grijă să promoveze consumul de produse importate, de provenienţă şi calitate îndoielnice, în detrimentul celor naturale, autohtone, desfiinţând premeditat şi interesat sănătoasa producţie ţărănească.
Am profitat de oportunitatea oferită de acest mesaj primit pe net pentru a-mi exprima propriile idei, de data aceasta mult mai... plăcute, legate tot de zona Moeciu.
Tocmai m-am întors dintr-o scurtă (şase zile) vacanţă petrecută în acel decor montan, mai precis, la Moeciu de Sus. Îmi doream o vacanţă într-o zonă cât mai curată (pură, dacă nu vă deranjează termenul şi asociaţia), cât mai departe de civilizaţie, îmi doream o locaţie în care să-mi abandonez necesităţile burţii... bucătăriei locale, în speranţa că mă voi înfrupta cu adevărat din bunătăţile ca la mama de-acasă. Folosind mijloacele moderne de informare, am intrat pe Google, am scris Moeciu-Pensiuni agricole şi... o groază de oferte, care mai de care mai interesante şi mai... pitoreşti mi s-au desfăşurat pe monitor. Aproape imposibil de ales printr-o judecată lucidă şi raţională; trebuia folosită inima şi... intuiţia. Aşa am ales Pensiunea Daniela Clinciu.
Ultimii vreo 20 kilometri i-am parcurs pe nişte serpentine strânse, aşternute asemenea panglicilor ondulate ale fetelor de la gimnastică ritmică, printre munţii bătrâni, dar pe care-i simţeam prietenoşi. Împreună cu prietena, aflată în dreapta mea, parcurgeam traseul într-o muţenie desăvârşită, nedorind să deranjăm cu vorbele care, oricât de alese ar fi fost ele, ar fi vulgarizat prin simplitatea, prin puţinătatea lor măreţia peisajului, a virginităţii, a... Mamei Naturi. Zgomotul monoton şi pe o tonalitate baritonală al motorului acompania discret, ca o muzică de cafe-concert, spiritele noastre înălţate până la limitele sublimului, ale frumosului, ale... absolutului!
Doamna Daniela, gazda noastră, ne aştepta în curtea pensiunii, noi fiind nevoiţi să dăm câteva telefoane repetate, pentru a reuşi să descoperim locaţia. Şi-a cerut scuze pentru că nu putea să dea mâna, deoarece lăsase brânza din frământat pentru a ne întâmpina pe noi.
Brânză frământată?! Mmmmm!
Ne-a condus într-o cameră mare şi luminoasă, aranjată rustic, conform solicitărilor noastre şi ne-a transmis invitaţia la masă. În puţine cuvinte am stabilit meniul: un bulz de mămăligă cu brânză frământată, iar pentru mine, ca un premiu adus conducătorului auto, pastramă de oaie! Promiţător debut culinar pentru vacanţa noastră ! Dar, dacă aţi fi văzut cum ni s-au prezentat platourile !... O mămăligă mare şi aburindă ocupa întreaga suprafaţă a farfuriei, iar pe mijloc trona brânza frământată, aşezată din belşug, fără economia sau calculul meschin al gramajului ; noi să fim în stare să o devorăm în întregime! Temperatura mămăligii influenţase şi consistenţa brânzei, care se întindea cu supleţe până la nivelul gurii noastre flămânde, făcând dificilă acţiunea mâncatului şi fiind nevoiţi, pe furiş, să folosim şi mânile pentru a o desprinde; tot voiam noi să ne întoarcem la origini! Farfuria mea, conform dorinţei exprimate, era garnisită pe marginile mămăligii, cu bucăţi bine rumenite de pastramă de oaie, una lângă cealaltă, pe întreaga circumferinţă, a cărei grăsime se impregnase deja în bulz, iar aromele... Vai, aromele!... Nările îmi erau excitate de izurile de mămăligă, brânză iute şi untoasă, grăsime de oaie, toate într-un amestec fericit video-olfactiv! Aşa, ca garnitură la pastramă, doamna Daniela mi-a aşezat în faţă nişte castraveciori muraţi, doar dacă sunt interesat... Şi când te gândeşti că acesta era doar începutul! Aperitivul adevăratelor mese îmbelşugate, pline de savoare, de calorii şi de... sănătate! Înainte de Ploieşti, trecând prin Valea Călugărească, cumpărasem un bidon de cinci litri cu vin roşu, astfel că acum aveam posibilitatea de a dizolva grăsimile în esenţele lichide ale celebrilor struguri ce amintesc de sobrietatea şi spiritul purtătorilor de sutane negre...
Nu sunt un gurmand, nu sunt un băutor! Cele două acţiuni, ale mâncatului şi băutului, se adresează nu stomacului, ci papilelor gustative şi simţurilor olfactive. Dacă în acţiunea de a mânca şi a bea, te adresezi acestor două simţuri, ai posibilitatea de a trăi senzaţii maxime de plăcere, de bucurie, spirituale; să nu vi se pară vulgară apropierea! Cu cele cinci simţuri am fost dotaţi încă din starea de făt în pântecul mamei... Am fost dotaţi pentru a le folosi în egală măsură pentru perceperea lumii, pentru a ne putea bucura de toate minunile puse la dispoziţia noastră de Creator aici, pe Pământ, ACUM! Din acest motiv am afirmat că cele două acţiuni, ale mâncatului şi băutului ne pot conferi plăceri sublime, spirituale... Cu condiţia să nu devenim sclavii stomacului! În acest regim, el devine un organ inferior, murdar, o moară ce lucrează în condiţii grele de exploatare şi care trebuie să prelucreze de toate, şi bune, şi rele.
Cu o astfel de filosofie înarmat, am tratat fiecare masă servită de ospitalierele noastre gazde (doamna Daniela este ajutată în întreprinderea sa de soţ, de cele două fiice, de o... dulce nepoţică de doi anişori şi de câteva ajutoare discrete, zărite sau doar intuite). Trebuie să mărturisesc că am picat, fără să fi dorit aceasta, în greşeala de a ne fi raportat programul turistic şi de odihnă activă, la cel al servitului meselor. De fiecare dată când terminam de servit micul dejun, doamna Clinciu ne întreba grijulie ce dorim să mâncăm la dejun, făceam împreună meniul şi, în felul acesta, eram tot timpul cu gândul la mâncărurile ce urmau, înainte de a le fi terminat de topit din farfurii pe cele existente. La fel se întâmpla la dejun, la fel la cină... şi cu o astfel de organizare, trăiam permanent într-un viitor... culinar!
Am avut inspiraţia, a doua zi după sosirea noastră să vizităm împrejurimile, mai bine spus principalul obiectiv al locului, adică celebrul şi înfricoşătorul Castel Bran. Într-adevăr, faptul că acesta apare încastrat în stânca cenuşie a muntelui, parcă încercând să evadeze dintr-o strânsoare a timpurilor pentru a-şi reprimi dreptul la măreţie şi respect, îi conferă un aspect sumbru. Atmosfera de gheaţă este întărită şi de sobrietatea încăperilor mici şi modest mobilate de familia regală, ca şi de portretele alb-negru de pe pereţi. Prin gingăşia emanată din portretele lor, regina Maria şi principesa Ileana sunt singurele care dau căldură castelului. Mi-am întărit încă o dată convingerea că legenda contelui Dracula, scrisă şi ecranizată atât de inspirat, au creat un deserviciu aprigului domnitor Vlad Ţepeş, dar a devenit şi o adevărată sursă de venituri pentru localnici. Castelul şi Dracula aduc mulţi turişti în zonă - străini, mai ales – doritori să trăiască... netrăita (?) sete de sânge a vampirilor! Dracula este din plin reprezentat în multe din suvenirurile din târgul de la poalele castelului, kitch-uri, după părerea mea.
Era zi de târg şi nu am rezistat tentaţiei de a-mi cumpăra o căciulă de nutrie, un model ce-mi place şi pe care demult îl doream. Tocmeala a mers în favoarea mea, vânzătoarea lăsând vreo 30 de lei din preţul iniţial. Acasă nu prea mi-a mai plăcut! Se găseau haine de blană foarte frumoase, din astrahan, nutrie, nurcă la preţuri mai mult sau mai puţin accesibile, cu garanţie de fabrică sau fără. O bătrână a insistat să cumpăr ceva şi de la ea şi am achiziţionat astfel o… paletă de lemn pentru bucătărie. Nu ştiu prea bine la ce foloseşte, dar… am încurajat în felul acesta meşteşugul local şi nu regret!...
Ce şi cine se mai găsea prin târg? Se găsea P.N.L.-ul în plină campanie electorală, cu pungi de plastic, pixuri, calendare şi, probabil, şi ceva mititei, dar nu aveam dispoziţia necesară profitului. M-am căpătat cu două pixuri, o pungă şi un calendar. Bune de păstrat în maşină!
Un soare prietenos şi neîncruntat ne mângâia de după zdrenţele de nori şi ne sporea starea de bine în care ne găseam. Era un soare ce ne pregătea pentru surpriza de a doua zi. Căci, ziua următoare...
Ziua următoare când, suficient de târziu, ca într-o binemeritată vacanţă, am coborât din pat şi am privit afară...
Imaginea basmelor copilăriei mele mi se revela înaintea ochilor! Ningea cu fulgi mari şi grei peste un covor de nea deja consistent şi întregul decor, dezgolit de sevă cu o zi înainte, prinsese viaţă. Zâna Iarna se prezenta pe podiumul de nea dezvăluindu-şi întreaga ei frumuseţe şi... virginitatea! Totul era alb, alb, imaculat şi... pur! Totul era neînceput, ca o uriaşă, splendidă şi delicioasă tartă prezentată copiilor pofticioşi şi zgomotoşi în inocenţa lor! În curtea alăturată pensiunii în care locuiam noi, un prichindel trăgea deja de o sanie mare cât el, cu obrajii înroşiţi de ger şi cu zăpada proaspătă trecându-i de glezne. Un căţel alerga vesel primprejur, înotând prin zăpadă şi sărind să prindă fulgii de nea. Pe coşurile caselor ieşea un fum negru ce inducea căldură şi multă iubire în inima mea. Am trezit-o pe Diana şi am chemat-o lângă mine, să ne bucurăm amândoi. Dacă aţi reuşi să vă închipuiţi cele două personaje îmbrăţişate ca fiind la graniţa a două medii, unul alb şi geros, prezentat mai sus şi celălalt, un interior încălzit, cu patul lăsat răvăşit dintr-o neglijenţă premeditată, o măsuţă încărcată cu telefoane mobile, bijuterii, cosmetice, ciocolată, două pahare folosite... aţi reuşi să vă transpuneţi în atmosfera bucolică în care ne cufundasem cu voluptatea celui ce primeşte totul ca pe o regăsire a începuturilor. Spiritele noastre se hârjoneau deja în dansul fulgilor de nea, pe când trupurile se adăposteau în confortul şi căldura dulce a interiorului rustic. Dar maţele chiorăiau! Doamna Daniela ne aştepta cu micul dejun!
Micul dejun: un platou mare pe mijlocul mesei, garnisit select cu cele mai gustoase brânzeturi şi preparate din carne posibile, toate din producţia proprie a familiei Clinciu! Ouă ochiuri sau scrob, fierte tari sau moi (ce gălbenuş aveau!), zacuscă de casă, lapte gras de la vacile din staul, unt şi gem, bineînţeles… tot în gospodărie preparate. Varietatea şi cantitatea depăşeau cu mult posibilităţile noastre de consum, iar gustul… Doamne, ce gust puteau să aibă toate aceste bucate banal de româneşti! Atât ne-am obişnuit cu gustul fad al produselor cumpărate de la supermarket, că am uitat cum este să ne bucurăm de o hrană adevărată, nu mai ştim să apreciem suculenţa, aşa cum am primit-o de la Mama Natură! Chiar şi pâinea ce ne-o aşeza pe masă doamna Daniela, era frământată în casă, din grâu adevărat, fără emulgatori şi alte E-uri! Îmi era ruşine că nu puteam mânca tot, consideram ca un afront la adresa gazdelor noastre faptul că mai rămânea destul în farfurie. Aveam însă grijă să... ne revanşăm la prânz când solicitata şi dorita ciorbă ţărănească ne răcorea de surplusurile alimentare şi făcea loc la noi provocări culinare, la fel de consistente, dar şi suculente...
Să ştiţi că intenţionat vă provoc sucurile gastrice! Luaţi-o ca o invitaţie la ieşirea din letargia în care ne complacem consumând doar surogate şi chimicale în loc de hrană adevărată, de hrana aceea ce o mâncam la bunica atunci când eram mic şi al cărei gust nu-l regăsesc prin galantare, oricât de frumos colorate şi luminate ar fi acestea. Fie că este vorba de ouă, de carne, salamuri şi cârnaţi, de legume şi fructe, lactate… nu mai avem şansa să regăsim gusturile naturale decât dacă ajungem la o pensiune gen Daniela Clinciu. Ah, ştiţi ce se mai putea mânca la doamna Daniela? Varză cu carne, tocăniţă, păstrăv copt în folie de aluminiu (aici am mâncat pentru prima oară aşa ceva!) şi, bineînţeles, celebrele grătare preparate pe cărbuni încinşi. Nimic din toate acestea nu ne-a lipsit în cele şase zile, păstrăvul şi pastrama fiind repetate la solicitarea noastră expresă.

Covorul alb şi mătăsos aşternut peste împrejurimi ne-a solicitat din plin trupurile îndestulate de buna doamnă Daniela în prelungitele noastre plimbări dintre mese. Nu aveam nevoie de discotecă, nici de magazine sau de strălucirea lor; ne ajungea cea a zăpezii. Căutam liniştea şi am găsit-o pe drumurile localităţii şi dincolo de ea. Oamenii ne salutau. Oamenii ne salutau!!! Aceasta mi-a amintit de copilăria mea şi de vizitele la bunica de la ţară, vara, la Româneşti-Bacău. Când mergeam cu bunica prin sat, aceasta obişnuia să salute pe toţi pe care-i întâlnea în drum, inclusiv pe copiii ce mergeau cu gâştele sau cu vaca la păscut.
- Noroc, mă’ a lu’... încotro, încotro?
- Ia, cu vaca la păscut, ţaţă Leanţo! – răspundea respectuos prichindelul de câţivă anişori, bunicii mele.
Eu, crescut şi educat la oraş, o dojeneam pe bunica:
- De ce saluţi mata, bunico? Tu eşti mai bătrână şi ar trebui să te salute el pe matale.
- Ia mai taci tu, măi Florinel, mamă, că nu ştii tu rosturile noastre de aici, de la ţară! – mă repezea bunica cu dragoste în glas.
Tăceam şi-mi continuam drumul nedumerit şi înciudat, totodată. Consideram că este nedrept ca bunica să nu primească respectul cuvenit de la acei copii de vârsta mea. Orăşeanul din mine nu putea înţelege firescul locului…
- Sara bună!
- Bună seara! – răspundeam mecanic şi grăbit la mesajul de bineţe al omului cu care ni se intersectau drumurile.
Acum, pe drumurile din Moeciu, primeam şi noi un respect, pe care nu-l aşteptam, de la localnici, adulţi sau copii. Doar că de această dată, vedeam altfel lucrurile, îl acceptam nu pentru că ne consideram merituoşi, ci pentru că localnicii, în acest fel, îşi aduceau respectul cuvenit lor însişi! Respectându-i pe străini, se respectau pe ei înşişi! Târziu, după foarte mulţi ani, bunica mi-a trimis din Înalturi răspuns şi explicaţii la nedumerirea mea...
Zăpada se mula ascultătoare sub ghetele noastre, păstrându-le forma până la următorii paşi sau următoarea... zăpadă sau până ce soarele avea să înfrângă voinţa cristalelor efemere. Părăsisem drumul şi înaintam pe nişte cărări doar bănuite, afundându-ne până la genunchi, bulgărindu-ne reţinut şi imortalizând imagini cu ajutorul aparatului de fotografiat şi al telefoanelor mobile. Ne umpleam plămânii de aer tare şi curat, departe de zgomote, de smog, politică şi... isterii citadine! Pârâul pe malul căruia se întinde toată zona Moeciu se unduia limpede şi repezit, formând pe alocuri mici cascade iar cântul cursului său asigura melodia naturii altfel încremenite în acea imagine de basm, cu case purtând căciuli albe de nea şi cu brazi împodobiţi sărbătoreşte în aşteptarea lui Moş Crăciun. Ne amuzam evocându-l pe Moş Martin şi invitându-l la un rendez-vous dar, totodată, ne înfricoşam la ideea că am putea avea parte şi de o astfel de aventură. Ne încurajam singuri spunându-ne că iarna timpurie l-a invitat pe vajnicul urs carpatin la binemeritata hibernare. Dar dacă totuşi?...
Repetam aceste plimbări zilnic, fără să ne plictisim, dimineaţa în susul pensiunii noastre, seara, în josul ei. Vă daţi seama că stomacurile noastre se vidau făcând loc tradiţionalelor şi delicioaselor bucate ale gazdei noastre.
Monotonia liniştii şi calmului am căutat, aceasta am găsit. Natura aparent încremenită în nişte imagini fixe, ca de aparat de fotografiat, dar vie şi într-o permanentă dinamică, nu ne permitea să alunecăm într-o divinaţie pasivă, ci ne invita să ne identificăm cu ea, să devenim parte a decorului în care ne cufundam şi în care ne regăseam, noi şi spiritele noastre.

Tanti Miţa a dat faliment în accepţiunea barbară a cuvântului! Ea, pe moment, a pierdut o luptă măruntă, dar întreaga vale a Moeciului a câştigat o alta, cu siguranţă mai importantă: cea a conservării bunelor tradiţii într-un sistem organizat, ce permite promovarea intereselor locale la nivel naţional şi chiar internaţional. Tanti Miţa a rămas cu cele trei vaci, dar întreaga vale a Moeciului este susţinută de multe pensiuni agro-turistice, de o parte şi de alta a ei, una lângă alta şi toate organizate asemănător cu cea a familiei Clinciu. Multe din ele sunt clasificate cu margarete şi înregistrate ca atare...
Trăiesc cu convingerea că aceste pensiuni agro-turistice, a căror principală atracţie o reprezintă nu vecinătatea lui Dracula, ci calitatea şi gustul natural al produselor şi serviciilor acordate turiştilor într-un decor montan nealterat, reprezintă deja prin ele însele şi nişte micro-ferme zootehnice. Pentru că nu ai cum să asiguri garanţia unei hrane naturale şi sănătoase cu produsele de la supermarket! Necesitatea rezistenţei pe aceste poziţii în care i-a aşezat destinul le este asigurată doar de calitatea serviciilor şi a produselor oferite. Economia de piaţă în acest caz şi-a împlinit menirea!
O deplâng pe tanti Miţa şi sunt alături de ea şi-i înjur sănătos pe cei care au adus-o în această situaţie. Îi şi numesc pe aceşti mari profitori (mă forţez să fiu cuminte la folosirea calificativului): politicienii de tot felul şi guvernanţii postdecembrişti. Toţi o apă şi-un pământ! Nu au niciun merit!
Merituoasă este tanti Miţa!
Merituoasă este întreaga familie Clinciu!
Merituoşi sunt toţi românii simpli de pe valea Moeciului, ca şi toţi ceilalţi români, păstrători demni ai verticalităţii neamului!
Dumnezeu fie cu toţi românii drepţi!

Florin Meşca 01 decembrie 2008

Publicat în Monitorul de Brăila din 4 şi 6 decembrie 2008

duminică, 16 noiembrie 2008

Tanti Dina



Tanti Dina



Colega mea, Liliana, m-a rugat de multe ori să o duc la ţară, la mama ei, în vizită. Întrucât eu nu am… nicio ţară în zonă la care să pot merge, mi-au făcut plăcere aceste plimbări. Nu sunt mulţi kilometri de rulat – cam 20 – (doar vreo două sute de metri de drum pietruit, în apropierea casei mamei ei), iar şoseaua este asfaltată şi destul de bună. Respir şi eu un aer mai puţin poluat, mai discut cu un… cârd de gâşte şi hrănesc vreun căţel hămesit şi legat cu un lanţ nu mai lung de un metru… Vara mănânc corcoduşe direct din pom, pudrate cu praful ridicat de căruţe în drumul lor spre ţarină sau, seara, spre curţile primitoare unde pe cai îi aşteaptă binemeritata odihnă, apa proaspătă şi… lucerna cărată tot de ei. 







Varza cu carne a dispărut repede din farfurii
Recunosc: evit să mă aşez la masă la ţară pentru că nu sunt convins că vasele sunt suficient de bine spălate în apa rece şi tulbure din fântână. Trebuie doar ca simţurile mele să fie prea puternic excitate de mirosurile din bucătărie, aşa cum s-a întâmplat anul trecut, în ajunul Anului Nou, când mama Lilianei m-a îmbiat cu o varză cu carne ai cărei aburi saturaţi de grăsimi condimentate şi afumate se simţeau încă de la poartă. Şi o mămăligă la fel de aburindă clocotea la acelaşi foc cu lemne la care se gătise deja amintita varză cu carne… Nu am mai studiat vesela – râd de unul singur acum! – şi m-am lăsat sedus de farmecele… bucatelor pregătite de mama Lilianei! Nici nu aveam cum altfel, eu fiind deja transpus în anii copilăriei, când bunica mă îmbia cu toate bunătăţile moldoveneşti posibile: mămăliguţă cu lapte, ouăşoare cu jumări de la borcan, sărmăluţe mici, mici de tot, făcute cu varză dulce, borş acrit cu perje şi câte şi mai câte...
Trebuie să vă avertizez că această femeie trăită în spaţiul restrâns al casei şi comunei în care îşi duce existenţa, este destul de greu să o găseşti în toane bune. Nu că ar fi rea de la Mama Natură, nu; dar a trebuit, datorită vicisitudinilor vieţii, să lupte în ultimii ani de una singură cu greutăţile şi să le dovedească. Bărbatul a părăsit-o demult, ducându-se într-o vizită prelungită pe la sfinţii din ceruri şi a lăsat-o singură în bătătură, să aibă grijă de acareturi, de cele două hectare de pământ şi de via întinsă exact cât să-i asigure vinul şi ţuica de la un an la celălalt.
Înafara Lilianei a mai avut un fiu – iubirea ochilor ei! – căsătorit la Braşov şi care – nu se ştie ce motive l-au mânat! – în urmă cu câţiva ani a plecat într-o... vizită definitivă la tatăl său, tot în ceruri! Au rămas în urma lui o soţie plânsă şi total descoperită în faţa problemelor dure ale vieţii şi două fete superbe şi cuminţi: una studentă şi cealaltă elevă.
Aşa că, tanti Dina – cum este cunoscută în sat de toată lumea mama Lilianei – s-a închis în sine, toţi i-au devenit duşmani, nu mai crede în nimeni şi nimic, chiar şi vis-à-vis de bunăvoinţa lui Dumnezeu are unele îndoieli! Mai des îl invocă pe... Necuratul, decât pe Tatăl! O face atât de des!... Mă dor urechile când o aud, o dojenesc, încerc să-i readuc încrederea în Cel de Sus dar în inerţia durerii acumulate şi a trăirii atâtor nedreptăţi în arealul ei de existenţă, a devenit surdă la argumente şi neîncrezătoare în puterea iertării. Nu mai lupt cu relele-i ieşite pe gură pentru că, dacă aş face-o, mai tare s-ar dezvolta demonul ce a pus stăpânire pe tanti Dina!... Îl las (demonul) să se exprime doar la stadiul de vorbe şi să se sufoce singur de tăcerea celorlalţi. Nehrănit, el moare singur!
Pentru că tanti Dina este o femeie bună! Dacă reuşeşti să te menţii detaşat, ai toate motivele să te simţi bine şi să recunoşti pitorescul vieţii la ţară, chiar dacă mult alterat faţă de peisajele surprinse de Nicolae Grigorescu pe pânzele sale.
Averea ei este modestă, chiar judecată la standardele locale, astfel încât pentru apriga tanti Dina, orice pagubă se resimte şi are ecouri de durată în propria sa conştiinţă. Nu-i vorbă, nici ea nu vrea să mai lupte prea mult pentru acumulările agricole, dezamăgită de destinu-i care i se pare cel mai dur din lume. Nu mai crede nevoii altuia, pentru că orizontul ei se opreşte la propriile probleme. Parţial, dacă încerc să-i înţeleg strâmtoarea lumii în care se mişcă, îi acord circumstanţele necesare. Cum ar putea o femeie simplă de la ţară, să-şi deschidă mintea şi inima la nevoile celorlalţi, când ea însăşi nu-şi poate înţelege şi depăşi propriile nevoi?
Deunăzi, când am intrat cu Liliana în bătătura ei, într-o vizită neanunţată, am găsit-o bolind în pat. Nu cred că trecuse de ora 6 seara, dar era deja noapte afară şi tanti Dina, pe întuneric, fără ca măcar să-şi deschidă televizorul ce vede cu purici în plin secol al XXI-lea, se căina singură şi-şi blestema zilişoarele câte i-au mai rămas.
- Dar ce ai, mamă? – a luat-o Liliana cam tare, ştiindu-i metehnele de bătrână căreia greu îi intri în voie.
- Lasă-mă, Licuţo, că numai eu ştiu cum îmi mai târăsc zilele.
- Bine, mamă, dar te doare ceva? – a continuat colega mea cu întrebările fireşti, în scopul de a-şi da seama de natura suferinţei mamei sale.
- Of, of, of, mai bine mor! – a continuat femeia pe un ton tânguitor.
Şi imediat, pe un cu totul alt registru, arţăgos:
- Şi tu de ce ai venit la ora asta? Ţi-am spus de atâtea ori să nu mai vii noaptea! Să ştii că nu-ţi mai deschid poarta, dacă mai vii pe întuneric!
Nici de data aceasta nu ne deschisese ea poarta. Băiatul Lilianei, Cosmin, după ce a sărit gardul, a tras zăvorul şi astfel am reuşit să o surprindem pe bătrână căinându-se pe întuneric.
Oftica lui tanti Dina sau „cadoul” pe care l-a ratat 

Nu ne-a trebuit mult să aflăm motivul bolii lui tanti Dina: în timpul zilei, la primărie, reprezentanţii unuia din partidele aflate în cursa electorală împărţiseră alimente pensionarilor din sat: câteva kilograme de zahăr, câteva de ulei, făină, orez...
- Nu puteai să vii mai devreme, fă Licuţo? – o interogă iar aprig tanti Dina. Nu am avut pe nimeni cu căruţa să meargă cu mine la primărie să iau şi eu alimente! – îşi continuă căinarea bătrâna.
Îmi era milă de ea. Boala era cam fără leac, căci ţinea de... oftică! Iar această oftică este, de fapt, un virus puternic şi fără rezolvare, adus şi întreţinut de politicienii aflaţi în campanie electorală şi revine la fiecare... patru ani. Aş putea compara acest flagel, fără riscul de a exagera prea mult, cu cel al gripei aviare din anii trecuţi. Atunci au fost sacrificate – sărmanele – milioane de păsări; ce-ar fi acum oare de sacrificat?!
Ca şi tanti Dina, şi eu am alergie la politică şi, mai ales, la politicieni. În comparaţie însă, cu dumneaei, eu bănuiesc că ştiu pe cine trebuie să înjur şi nu mai aştept demult salvarea de la clasa politică! Sunt conştient că marea majoritate a politicienilor (or fi doar unul, doi oneşti, rătăciţi pe-acolo!) se ocupă de propriile interese şi, doar întâmplător – dacă aceasta face parte din jocul intereselor – românul poate spera la vreo îndulcire a vieţii sale simple. Doar întâmplător şi doar dacă politicianul are ceva gras de câştigat! Pe mine nu mă mai pot înşela nici cu făină, nici cu ulei, nici...
Cât pot fi de ipocriţi! Patru ani ne strigăm în surdină necazurile şi problemele! Patru ani clamăm de-a surda nedreptăţile, fărădelegile, abuzurile, hoţiile... Şi, după aceşti patru ani, când avem şi noi luna noastră de glorie, când politicienii se umilesc (am folosit corect cuvântul!) cu uleiul şi făina şi orezul şi... şi atunci tanti Dina nu are căruţă să meargă la primărie!
Pe tanti Dina o înţeleg şi o scuz!
Acestor indivizi născuţi parcă doar să câştige, nu le găsesc decât acuze! Îmi este ruşine cu ei în fruntea ţării şi când le analizez reuşitele, mi se face dor de preşedintele celor 25 de ani-lumină! Cel puţin Ceauşescu era onest în felul său, doar că o luase razna!... Nu mai era sănătos la cap şi o ştiam cu toţii! Dar în toată această adunare (alt cuvânt voiam a folosi) de... politicieni, o fi vreunul în toate minţile? Sănătos, poate da, dar onest, ba!
Am consolat-o cum am ştiut şi noi mai bine pe tanti Dina. Regretam alături de dumneaiei că nu am fost pe fază să profităm de momentul de slăbiciune al puternicilor efemeri ai zilei şi să le înşfăcăm oferta de ulei, făină, orez, zahăr... Zahăr? Se dădea şi zahăr? Îl putea pune tanti Dina la ţuică!
Căci de votat... nu ştie nici bătrâna pe cine să pună ştampila şi nici noi nu am fost capabili a-i da un sfat! Singurul ei interes este să pună mâna pe... pomana electorală. Am asigurat-o că, dacă se repetă oferta şi ne dă un telefon, tragem o fugă şi-i rezolvăm dilema politică.
Am lăsat-o puţin mai împăcată, dar sunt convins că virusul ofticii de care suferă bătrâna răspunde la un singur şi, din păcate, doar din patru în patru ani gratuit, vaccin.
Dacă am reuşi şi noi, poporul, să descoperim un vaccin eficient cu ocazia acestui vot sau – şi mai bine – să eradicăm definitiv specia, nu chiar ca în cazul zburătoarelor, dar ceva radical tot am putea face! Când mă gândesc că Dumnezeu a lăsat iniţial pe Pământ doar doi locuitori şi niciunul nu era şef!... Să fie aşa de imposibil să devenim la fel de inocenţi (şi egali!) ca primii oameni? Nu am mai avea nevoie de Parlament, nici de Guvern, nici de Preşedinte… Doar de oameni. OAMENI!
Să fie ireversibil procesul acestei evoluţii a rasei umane ?!

12 noiembrie 2008 


                          (Publicat în volumul de proză scură Am fost și eu revoluționar!)

Blestemul prostiei, incompetentei, relei credinte si-al bunului plac


La police est idiote!
Aceasta a fost observaţia pe care a făcut-o o cunoştinţă de-a mea din Tunisia, atunci când i-am spus că sunt într-un proces cu Poliţia Română. M-a frapat afirmaţia, mai ales că, până de curând, eu am fost un tip care avea respect şi înţelegere pentru purtătorii de uniformă albastră, îi consideram un rău necesar: trebuie să supravegheze cineva ordinea şi liniştea în comunitate şi pe şosele! Cu ce-o fi deranjat-o şi pe ea aşa de tare poliţia de a fost atât de tranşantă în caracterizarea făcută acestora? Deci există şi alţi locuitori ai planetei care au o părere proastă despre această breaslă! Dacă ar fi să-mi amintesc numai de filmele americane care, destul de subtil, îi ironizează ca fiind nişte mâncători de gogoşi... Dar poliţiştii americani mai fac şi lucruri bune; prin filme cel puţin! Să fie oare o racilă generală sau eu şi cunoştinţa mea suntem nişte excepţii? Mai bine vă povestesc păţania mea...
Era într-o seară de sfârşit de ianuarie şi mă întorceam dintr-o vizită făcută unor prieteni din altă localitate. Eram bine dispus, conduceam maşina calm, mă bucuram de rulaj ca de fiecare dată când sunt la volan, drumul era uscat, nu foarte aglomerat. La radio ascultam blues, totul era în armonie, în interiorul meu şi în habitaclul maşinii. Trecusem podul peste Siret şi mă apropiam deja de Baldovineşti, ultima localitate dinainte de Brăila; practic, ajunsesem acasă. Din partea opusă, camioanele din coloană îmi făceau semne – solidaritatea şoferească - că, pe undeva, prin apropiere, voi întâlni radarul. Le-am mulţumit în gândul meu camionagiilor amabili; semnalele lor nu făceau decât să-mi sporească starea de confort şi iubirea pentru semenii mei. Nu exista niciun pericol pentru mine, rulam deja cu viteză redusă, în virtutea stării de linişte şi calm în care mă aflam. Dar... ca întotdeauna cele ce trebuie să se întâmple, se întâmplă:
- Sunt agentul... Actele dumneavoastră la control! – a sunat imperativ solicitarea lucrătorului ce tocmai mă trăsese pe dreapta.
Considerându-l un control de rutină şi din dorinţa sinceră (dintotdeauna!) de a fi cooperant cu poliţiştii pentru asigurarea unui trafic normal pe şosele, am înmânat toate documentele necesare, după ce, în prealabil, redusesem volumul la muzică. Oprisem maşina într-o parcare stradală, în spatele unei furgonete Fiat ce rulase înaintea mea, oprită şi ea de către aceiaşi agenţi. Autoturismul poliţiştilor era staţionat în dreptul unei cârciumi din localitate, aflată chiar la stradă. Casele, în comparaţie cu locanta, se găsesc la distanţă mare de şosea, pe o singură parte a acesteia, locuitorii neavând niciun motiv real de a efectua o traversare. De câte ori am trecut prin zonă nu am avut cum să nu constat că poliţia rutieră ar putea, fără nicio reţinere, să mărească limita vitezei legale permise măcar la 60km/oră. Dar... aceasta era părerea mea!
Aşteptam cuminte în habitaclul autoturismului şi lăsam gândurile de felul celor enunţate mai sus să zburde liber: în fond, nu aveam ce face! Poliţiştii dăduseră drumul furgonetei şi acum scriau de zor ceva, în maşina lor. Muzica curgea lin, acordurile chitării lui B.B.King mă transpuneau într-o lume perfectă, a liniştii şi armoniei. În fine, agentul care-mi luase documentele se îndreaptă spre maşina mea:
- Poftiţi actele dumneavoastră! Aţi fost amendat cu 100 de lei pentru depăşirea vitezei legale în localitate şi 3 puncte de penalizare. Semnaţi, vă rog, procesul verbal!
Am rămas blocat! În primul moment nu am înţeles logica propoziţiilor formulate. Cum adică: am depăşit viteza legală? Dar nu aveam mai mult de 55km/oră! Starea de confort în care mă găseam simţeam cum se diluează, se scurge din mine alunecând pe covoraşele din cauciuc ale maşinii, pentru ca apoi să se împrăştie în afară, în noaptea tot mai rece şi mai densă. Din cauza emoţiei ce mă cuprinsese, am început să mă bâlbâi:
- Sunteţi sigur că despre mine este vorba?... Cu siguranţă sunteţi în eroare! Nu se poate! Eu nu aveam mai mult de 55km/oră!...
- Aţi fost înregistrat de aparatul radar cu 71km/oră. Dacă doriţi, poftiţi să vă uitaţi la aparat! – sună invitaţia rece şi neutră a agentului.
- Sigur că vreau să văd!
Eram deja surescitat. Mi-am uitat şi ochelarii de vedere în maşină. Astfel încât, atunci când am introdus capul pe geamul autoturismului poliţiştilor, fără ochelari şi într-o stare emoţională accentuată fiind, nu am putut vedea nimic din imaginile de pe ecran, totul pentru mine se cufundase într-o ceaţă mare, densă, ce-mi interzicea înţelegerea.
- Nu văd nimic acum, dar voi contesta amenda dumneavoastră! Nu aveam mai mult de 55 km/oră!
- Este dreptul dumneavoastră să contestaţi. Semnaţi, vă rog, procesul verbal! – au rămas fermi pe poziţie agenţii.
Nervos, cu seara stricată iremediabil de excesul de zel al celor doi, am semnat procesul verbal, neomiţând să-mi clamez dezacordul cu minciuna ajunsă la rang de lege. Le-am urat, totuşi, sănătate multă celor doi slujbaşi – nu am făcut-o ironic, recunosc, poate puţin a lehamite – şi am părăsit complet indispus locul acela nefast pentru mine. Eram hotărât să purced la acea contestaţie de care îI avertizasem, simţeam cum în mine se naşte un spirit de frondă, adormit multă vreme de dragostea mea pentru oameni şi respectul pentru lege. Doar că acum nu mai era vorba de respectul pentru lege, ci o încălcare flagrantă a ei, din prostie, incompetenţă, rea credinţă sau bunul plac! Sau toate la un loc. Era necesar să-mi părăsesc pentru moment starea de calm interior şi să trezesc războinicul din mine, să fac un gest legal pentru a îndrepta o nedreptate, să devin o frână în calea transformării acestui fel de practici într-o regulă bolnavă.

CITAŢIE
Către
Meşca Florin, adresa...

A venit înştiinţarea oficială. Asta e. Pe 31 martie 2008 va fi înfăţişarea la Judecătorie pentru susţinerea contestaţiei. O depusesem în termenul legal şi acum trebuia, cu arma adevărului şi onestităţii în mână, să-mi susţin cauza. Dar ce doream, de fapt, să obţin? Ce speram de la acest proces? În acelaşi timp eram îngrijorat de eventualele repercusiuni ale obrăzniciei mele de a ataca frontal instituţia poliţiei: dacă mă vor urmări cu obstinaţie? Este imposibil să nu greşesc vreodată! – dar simţeam că nu am dreptul să mai permit acestora să practice abuzul ridicat la rang de lege! Nu era prima oară când mă simţeam nedreptăţit, nu era prima oară când îi simţeam rigizi şi închistaţi în aplicarea literei legii. Îmi reveneau în minte toate umilinţele suportate de la aceşti funcţionari publici care nu aveau niciun alt merit real înafara funcţiei oficiale deţinute vremelnic. Îmi revenea în minte sadismul cu care îţi înmânează procesul verbal de contravenţie, înainte de a-ţi explica culpa de care te-ai făcut vinovat şi de a-ţi asculta justificările. În mulţii ani de conducere pe şoselele României am trăit suficiente experienţe în care am relaţionat într-un mod nefericit cu poliţiştii rutieri.
Îmi amintesc, în urmă cu vreo cinci ani, plecând din Craiova spre Arad, am luat în maşină o tânără zgribulită de frig, ce voia să meargă acasă, la Băile Herculane. Drumul era foarte frumos, simţeam nevoia să conversez cu cineva şi-apoi... de ce să mă bucur numai eu de confortul din habitaclul maşinii? În apropiere de Băile Herculane, ploaia măruntă a acoperit şoseaua cu o mâzgă nedorită şi şi-au făcut apariţia şi bălţile. Fata m-a rugat să o las chiar în gară, ea locuind în zonă. Căutând din ochi un loc, am avut grijă să nu opresc în vreo baltă, pentru ca fata să poată coborî fără să se ude la picioare. În faţa mea, la aproximativ 30m, un echipaj de poliţie care nu-mi trezea motive de îngrijorare. Repet: dintotdeauna am considerat că aceste echipaje sunt necesare, că ar fi oportun să fie cât mai multe pentru reglementarea traficului şi pentru reducerea drastică a evenimentelor rutiere. Tânăra a coborât, nu i-am luat bani (nu obişnuiesc să o fac, nu acesta este motivul pentru care mai iau pe cineva alături de mine în maşină!), iar eu am demarat uşor. Imediat ce maşina s-a urnit, unul din agenţi mi-a făcut semn să trag pe dreapta. În virtutea disciplinei în care credeam şi încă mai cred, nu am fost contrariat, am oprit şi am prezentat actele la control. Mare mi-a fost surpriza când am fost anunţat că voi fi amendat pentru că am oprit maşina pe zebră! Argumentele mele uşor de verificat cum că nu se observa desenul zebrei pe asfalt din cauza stratului de mâzgă sau că am căutat din ochi un loc fără bălţi pentru a coborî pasagera din dreapta, nu au avut ecou în raţiunea poliţiştilor. Aceştia vedeau doar culpa mea şi erau programaţi să mă amendeze. S-au folosit de legea bunului plac şi de ce tari sunt muşchii lor ! Ce gust amar îţi poate lăsa o decizie aplicată atât de rigid de nişte puternici cu trese pe umăr!... Şi pe care eu îi respectam şi îi stimam!
O altă experienţă nefericită am avut exact la o lună după incidentul pe care l-am descris la începutul relatării mele şi care a fost hotărâtor în decizia mea de a mă lupta până la capăt cu sistemul.
Veneam dinspre Tecuci. Undeva, înainte de intersecţia cu drumul ce duce spre comuna Pechea, pe şosea se formase o coloană lungă de maşini din cauza unui Wolskwagen ce rula cu aproximativ 40km/oră într-o zonă în care ar fi putut uşor să zburde cu 70. Eram în prima maşină după Wolskwagen şi simţeam cum mă apasă nervozitatea tuturor celor din spatele meu. La un moment dat, aflându-mă într-o zonă înaltă a şoselei, aceasta mi se arăta ca în palmă cât vedeai cu ochii şi niciun vehicul nu apărea în faţă. Cu toate că trebuia să calc linia continuă, am considerat că se impunea să depăşesc Wolskwagen-ul pentru fluidizarea traficului. Am făcut-o cu inima strânsă, ştiam că am încălcat regulile de trafic, dar am executat manevra şi apoi am accelerat lejer, îndepărtându-mă. Nu a trecut mult şi, în spatele meu, s-a făcut auzită acustica maşinii poliţiei ce mă invita să trag pe dreapta. Ştiam motivul, eram supărat pe mine însumi că nervii îmi cedaseră, am întins documentele fără să cer explicaţii. Şi ei fuseseră în coloană, sesizaseră cu siguranţă cauza manevrei mele, speram în înţelegere şi o pedeapsă mai uşoară. Am aşteptat liniştit reacţia acestora, care nu a fost deloc una plăcută: 100 lei amendă plătibili în patruzecişiopt de ore şi o luna carnetul suspendat!
- De ce şi carnetul suspendat? Dar nu aţi observat că autoturismul din faţă crea, practic, un blocaj în trafic? – am reacţionat contrariat.
- Aţi călcat linia continuă pe pod! – a fost replica seacă a agentului.
- Dar manevra mea nu a periclitat deloc siguranţa circulaţiei!...
Recunosc, am încercat apoi să impresionez şi să înmoi hotărârea discursului agentului.
- Domnule agent, dar pentru mine permisul este vital! Eu am suportat în urma cu şapte ani un transplant hepatic şi am nevoie de maşină să mă deplasez. Nu am voie să fac eforturi fizice mari! Nu mă lăsaţi fără carnet, vă rog!
Se pare că pledoaria mea a avut ecou în conştiinţa agentului, dar unul întârziat.
- De ce nu aţi spus de la început? Dacă ştiam vă dădeam doar un Avertisment ; acum nu mai pot să schimb procesul verbal!
Deci agentul are dreptul şi lejeritatea de interpretare şi aplicare a legii în funcţie de condiţiile obiective şi umane! Sunt convins că aşa şi sunt instruiţi! Doar că - aceasta este presupunerea mea - eu ar fi trebuit de la început să mă duc să mă milogesc – cum am şi făcut-o, de altfel! – pentru iertare şi eventual... Oare ar mai fi trebuit să fac ceva? E bine, ca agenţii să ştie că nu am făcut-o niciodată şi nici nu am de gând să o fac!

Cu astfel de gânduri belicoase, pe data de 31 martie 2008 m-am prezentat la procesul meu cu Poliţia Română. Pentru mine cauza era simplă: rulasem în localitate cu cel mult 55km/oră şi fusesem acuzat că aveam 71km/oră. Lucrurile s-au prezentat la fel de clar şi pentru completul de judecată care, în virtutea adevărului căruia îi este subordonat a solicitat Poliţiei, în lipsa reprezentanţilor acesteia, trei documente esenţiale şi foarte uşor de probat: fotografiile înregistrate de aparatul radar, fişa metrologică de bună funcţionare a acestuia şi atestatul de calificare al agentului pentru lucrul cu un astfel de dispozitiv. Absolut firesc, nu era necesar să fii specialist ca să-ţi dai seama de utilitatea şi suficienţa acestor documente.
Ca să nu lungesc inutil relatarea, la următoarea înfăţişare, la dosarul cauzei nu au apărut decât trei fotografii înregistrate de aparatul radar în care apărea un autoturism cu o viteză de 71km/oră. Atât! Nici la această şedinţă, ca de altfel la nicio alta din procesul de fond, partea inculpată nu şi-a trimis reprezentanţi, astfel încât decizia favorabilă mie a fost justificată şi firească. Am solicitat să-mi fie anulat procesul verbal de contravenţie, să-mi fie returnată suma de 100 de lei plătită ca amendă şi 100 de lei cheltuieli de judecată. Puteam spune că am primit satisfacţie, dar faptul că din partea Poliţiei nu se prezentase nimeni, niciodată pentru susţinerea cauzei lor, îmi lăsase un gust amar, îmi lăsa impresia că acestei instituţii nu-i pasă deloc de noi, cei care îi susţinem de fapt (datorită nouă există ei!), că suntem trataţi de sus şi cu dispreţ, exact aşa cum un stăpân de sclavi poate dispune după bunul plac de supusul său!
Ce am mai observat în cele câteva şedinţe la care am participat în mod forţat? Sunt foarte, foarte multe contestaţii pe rol împotriva poliţiei! Eram atent la toate şi am avut numai de învăţat din aceasta. Timorarea mea determinată de aceste drumuri nebătute până acum în justiţie s-a diluat treptat datorită vizitelor dese la Palatul de Justiţie. Adversarii mei au avut de pierdut prin faptul că mi-au pus la încercare răbdarea şi tenacitatea! Am devenit tot mai sigur şi mai hotărât în acţiunea mea.
M-a amuzat mult un caz. Un tânăr de vreo 20 de ani, după înfăţişare şi după vorbă făcând parte din grupul celor de care eu mă feresc pe şosele datorită obrăzniciei lor în trafic, a făcut contestaţie împotriva poliţiştilor care l-au amendat şi i-au suspendat permisul pentru trecere pe roşu într-o intersecţie, noaptea pe la ora 3. Tânărul afirma sus şi tare că semafoarele nu funcţionau când el a trecut prin intersecţie, iar agentul, bineînţeles, o ţinuse pe a lui: autoturismul tânărului trecuse pe roşu! Nici în acest caz ca, de altfel, în niciunul din procesele de fond, Poliţia Română nu-şi trimisese reprezentanţii însă, la citarea completului de judecată, se prezentase martorul acestora, cel care semnase din această poziţie procesul verbal de constatare.
- Dumneata ştii de ce ai fost chemat în instanţă? – l-a întrebat preşedinta completului pe martor.
Acesta, un om simplu, înclin să spun – fără dorinţa de a-l jigni – un... boschetar, răspunse uitându-se speriat şi căutând un sprijin într-o mulţime pe care, cu siguranţă, nu o vedea:
- Nu ştiu, doamnă judecător! Habar n-am de ce am fost chemat aici!
- Dar apare semnătura dumitale ca martor pe acest proces verbal emis de poliţişti! – îl somă judecătoarea, încercând să fie fermă şi clară, dar fără a-l speria şi mai mult.
- Spune, ce ai văzut dumneata? – a continuat aceasta, pe un ton coborât, încurajator pentru om.
- Eu nu am văzut nimic, doamna judecător! Treceam şi eu pe-acolo şi poliţistul m-a pus să semnez nişte hârtii, că nu o să păţesc nimic!
Într-una, oricare din piesele celebre ale lui Caragiale, ar fi apărut următoarea indicaţie: rumoare generală! Aceasta a fost şi în sala de judecată: rumoare generală! Râdea lumea de poliţişti!

După cum mă aşteptam, în ultima zi prevăzută de legislaţie, Poliţia Română a înaintat recursul. Motive: În drept invocăm prevederile art. 304(1) din Codul de Procedură Civilă potrivit căruia solicităm să examinaţi cauză sub toate aspectele.
Recunosc, acest sub toate aspectele mi-a creat frisoane, când am citit în dosar motivaţia. Ce-o fi ascunzând în spatele lui acest articol? Oare nu îmi scapă nimic din aspectele tehnice?
M-am documentat pe net asupra principiului de funcţionare al aparatelor radar şi m-am prezentat la proces. De data aceasta poliţia era reprezentată de un consilier juridic. Acesta m-a lămurit imediat asupra acelor toate aspectele care mă îngrijoraseră pe mine. Cu un aer de siguranţă calculat, consilierul a prezentat două înscrisuri: fişa de verificare metrologică a aparatului radar şi atestatul ce susţinea pregătirea agentului pentru exploatarea instalaţiei rutiere. Dar acestea fuseseră solicitate încă din timpul procesului pe fond! Unde sunt acele toate aspectele evocate? În fine, păreau în regulă documentele produse. Nu aveam latitudinea şi nici cunoştinţele tehnice necesare pentru a le putea contesta. Mi-au fost suficiente fotografiile prezentate de ei în proces pentru a le desfiinţa argumentele: în prima dintre ele apare o pată mare de lumină de faruri şi viteza în josul imaginii: 71km/oră. Dar cine poate garanta că în spatele acelei lumini se află autoturismul condus de mine? A treia imagine, efectuată după 20 secunde, după cum apare tot în josul imaginii, prezintă cu claritate maşina mea oprită, numărul este lizibil, dar – stupoare – tot 71km/oră! Adică, în clipa în care eu am înmânat documentele la control, rulam cu 71km/oră?!
Jalnici reprezentanţi ai acestei bresle! Cu siguranţă, nu am dreptul să generalizez. Cu siguranţă, există mulţi agenţi inteligenţi, pregătiţi, demni (am subliniat cu plăcere!)! Cu siguranţă, blestemul prostiei, incompetenţei, relei credinţe şi-al bunului plac va fi eradicat mai devreme sau mai târziu!
Eu sunt optimist!

Odată cu acest articol, eu mi-am încheiat - îmi place să cred – misiunea ce mi-am impus de a atrage atenţia asupra unei racile ce tinde să se perpetueze şi să ne intoxice viaţa. Este şi aşa suficient de greu de circulat pe şoselele ţării, neadecvate intensităţii traficului.
Nu încerc să-mi pregătesc terenul pentru viitor, dar poliţiştii, în accepţiunea mea, au două variante de reacţie:
1. cea inteligentă şi normală: să ia atitudine asupra manierei de înţelegere şi interpretare a regulamentelor şi aplicare a lor în respectul pentru toţi participanţii la trafic, nu numai al favorizaţilor zilei;
2. cea negativă şi mai puţin inteligentă: să-şi pună ambiţia şi să mă urmărească cu obstinaţie, până voi cădea în plasa lor. Este imposibil să nu greşesc vreodată!


6 noiembrie 2008
Publicat în Monitorul de Brăila din 8 şi 10 noiembrie 2008

Secvente din viata unui boschetar



SECVENŢE DIN VIAŢA UNUI BOSCHETAR

- Bună dimineaţa, domnu’ Florin!
Era întotdeauna însoţit de maidanezii – câini şi pisici – ce-şi fac veacul pe lângă blocuri, stăpâni absoluţi ai gunoaielor şi vecini acceptaţi dar şi nedoriţi de cei mai mulţi dintre locatari. Câinii şi pisicile i se încurcau printre picioarele leneşe, dar o făceau înadins, deoarece îi lega o frăţie a... castei de boschetari, ceea ce îi punea pe picior de egalitate.
Omul nu avea o înfăţişare atrăgătoare, de cele mai multe ori era cu barba mare şi neîngrijită, iar hainele de pe el erau întotdeauna de căpătat şi, bănuiesc eu, destul de rar spălate. Cu toate acestea, nu emana mirosuri neplăcute. Locuinţa-i nu era dotată nici cu apă, nici nu avea curent electric, nici încălzire şi... era situată acolo, în groapa amenajată pe lângă ţevile de la vechea termoficare a uzinei... Din câte am aflat, mai făcea uneori câte o baie la centrala blocului, iar vara... ca vara...
Oamenii îl acceptau ca fiind vecinul boschetar, deoarece era paşnic şi căuta întotdeauna să se facă util. Îl mai solicitau la câte o treabă pe lângă casă, îl mai trimiteau unii după o pâine, un pachet de ţigări sau băutură... Vecinele, ca femeile, mai realiste dar şi mai miloase: îi ofereau o farfurie de mâncare caldă sau o haină de îmbrăcat. Întotdeauna recunoscător, primea cu umilinţă darul de mâncare sau îmbrăcăminte şi pleca la bârlogul lui tăcut, fericit si discret. Dacă mai primea şi câte ceva de băut!... Fericirea o împărţea cu animalele care-l însoţeau permanent şi peste tot, pentru că niciodată nu putea să ducă ceva la gura lui fără să le arunce porţia cuvenită şi... confraţilor...
Din păcate, nu în fiecare zi era sărbătoare creştinească pentru a putea primi hrană îndestulătoate pentru sufletul său şi al jivinelor. Chiar îmi era ciudă constatând că românul crede că face o faptă bună doar atunci când este cu roşu în calendar, de parcă maţele omului şi vecinului din boscheţi ascultă de slujbele cântate în zi de sărbătoare şi doar atunci se răscoală şi fac cunoscuta gălăgie a chiorăitului de foame! Dar, inventivitatea determinată de limita existenţei l-a învăţat să depăşească şi această lacună a calendarului creştin şi o regla de prin gunoaie. Adeseori, când ieşeam cu Maxi – căţelul meu – la plimbare, îl găseam scotocind prin tomberoane. Atunci, jenat, se scuza şi-mi spunea că este în căutare de mâncare pentru protejaţii săi, câinii şi pisicile.
- Am şapte câini şi vreo doişpe pisoi, domnu’ Florin!
Îi mai fătase o pisică... Dar oare o mai şti câte pisici şi câţi câini mai are pe lângă el? Întotdeauna ştia! Dumnezeu i-a hărăzit o viaţă grea, urâtă, degradantă, aş îndrăzni să constat eu, dar i-a umplut cupa inimii de om simplu cu multă iubire. Am curajul să afirm că, în cazul acesta, putem vorbi de iubirea pură! Pentru că iubirea lui nu se manifesta pentru o femeie anume, pentru copilul propriu, o rubedenie apropiată sau strălucitoarea limuzină din faţa scării. Iubirea el şi-o împărtăşea sufletelor alungate de oameni cu şuturi în coaste sau pietre sau suduielile bine agrementate de gesturi şi mimici ale unor feţe dezumanizate. El aduna vieţuitoarele alungate de oameni, împărţea cu ele hrana, dar şi culcuşul şi căldura trupurilor în geroasele zile şi nopţi de iarnă.
- Eu, să fiţi liniştit, am grijă de maşina dumneavoastră! Dacă văd pe cineva străin că se apropie, îl şi întreb de... sănătate!...
Avea grijă, în felul lui, de avutul meu. Ştia că îmi iubesc maşina, mă ajutase în trecut de multe ori când mă chinuiam cu vechea Dacie şi îl rugam să mă împingă la pornire... Nu prea mai avea putere, săracul... Viaţa grea, lipsa hranei consistente, băutura şi ţigările îi diminuau pe zi ce trecea, puterile. Împinsul lui era mai mult de decor. În orice stare s-ar fi aflat - sănătos sau nu, vară sau iarnă - când mă duceam la groapa lui şi-l strigam pentru ajutor, ieşea întotdeauna îndatoritor. Îmi amintesc, într-o zi geroasă de iarnă, l-am rugat să mă ajute să scot maşina din nămeţii de zăpadă în care mă împotmolisem. Era evident că suferea de frig, era vânăt la faţă, nasul îi era roşu şi îi curgea ca la canal. Nu avea mănuşi în mâini. Nu ştia cum să procedeze ca să fie mai bine: să împingă maşina sau să-şi şteargă nasul care curgea consistent şi fără oprire... Voia să fie util dar se şi jena de supărătoarele scurgeri. Aveam compasiune pentru el dar interesul meu imediat era să scot maşina din nămeţi... Frigul de care suferea omul şi disconfortul lui le-am constatat doar...
- Azi o să curăţ verdeaţa de aici, din parcare. Credeţi că or să-mi dea şi mie ceva vecinii?
Se referea la toţi cei care obişnuiau să-şi ţină autoturismele în parcarea de lângă bloc. Aceasta era strâmtorată de nişte tufe mari de cânepă indiană ce puteau să afecteze luciul cailor putere. Eram interesat şi eu de această iniţiativă şi l-am încurajat. Era, într-adevăr, o acţiune benefică obştei noastre de conducători auto. În plus, cânepa respectivă făcuse în anii din urmă obiectul investigaţei Poliţiei Române, aşa de deasă şi bine crescută era. Prietenul meu chiar fusese cercetat în mod deosebit: nu care cumva se ocupă de producerea de marijuana? Sărmanul om! Tocmai el, cel mai neajutorat şi mai lipsit de mijloace tehnice şi financiare, să se apuce de chimie şi să producă stupefiante! S-a ocupat de cânepa indiană cum a ştiut el mai bine: a retezat-o de la rădăcină şi a dus-o la container. Apoi a măturat locul şi ne-a oferit nouă locuri de parcare curate şi, chiar unul în plus!
- Mai dau şi eu cu mătura prin jurul blocului! Mă mai capăt şi eu cu câte un ban...
Era înţelegerea lui cu femeia de serviciu. Un contract de colaborare doar de ei ştiut! El făcea treaba mai greu vizibilă, dar necesară, de igienizare în jurul blocului şi pentru aceasta femeia îi mai scăpa câte un ban pentru ţigări. Cu certitudine, nu era mare afacere pentru el, dar mai scăpa de fumat doar chiştocurile de pe jos, părăsite dezinvolt de tinerii care flecăreau seara pe scările de la intrările în bloc. Bineînţeles, în aceste tururi de bloc matinale era însoţit permanent de puzderia de câini şi pisici, mai puţin în perioadele de călduri, când vieţuitoarele prietene îşi vedeau mai intens de ale lor. Mai avea un câştig din această muncă: îşi procura mai uşor chiştocurile salvatoare, dar mai găsea şi câte o fierătanie, tocmai bună de valorificat. Fierul vechi reprezenta o altă sursă de venituri, ca pentru orice amărât, de altfel. L-am suspectat chiar, într-o anumită perioadă, că nu era străin de dispariţia capacelor de fontă de la gurile de canalizare. O fi fost, n-o fi fost vinovat, la viaţa lui plină de privaţiuni... eu l-am scuzat, dacă el o fi fost făptaşul.
- Nu vreţi să facem schimb, domnu’ Florin? Vi-l dau pe ăsta bercul în schimb. E prietenos, să ştiţi!
Era forma lui de a glumi şi de a mă reţine la puţină vorbă ori de câte ori ieşeam cu Maxi la plimbarea necesară şi nu întotdeauna agreată de mine. Mereu nerăbdător să termin mai repede cu necesităţile animalului, îl grăbeam la acţiunile lui principale şi ultimele vorbe ale omului le percepeam vag, de la distanţă şi lansam un mecanic - Da, da, fără sens, doar a scăpare de la un dialog nedorit în acel moment. Cu toate că voiam să discut odată şi odată serios cu el, să-i ascult povestea vieţii, nu găseam nicicând timpul necesar. Într-o seară calmă, petrecută recent, întorcându-mă de la supermarket, l-am găsit pe scările de la fabrica părăsită, odihnindu-se. În groapa lui erau prea mulţi ţânţari. Cumpărasem pentru el ceva de mâncare, dar şi o cutie cu bere. I le-am oferit şi, ca de obicei, mi-a mulţumit, în stilu-i simplu, caracteristic. El, simţea nevoia să vorbească, să-şi amintească de respectul de sine.
- Ştiţi, domnu’ Florin, eu am fost mecanic de locomotivă prin Tulcea. Am avut familie... Pe vremea aia nu beam! Dar am produs un accident de muncă şi am fost condamnat la 12 ani de puşcărie... Am făcut doar 8… Dar după un an nevasta nu a mai venit cu pachet şi a divorţat. Şi-a găsit alt bărbat… Eu, când am ieşit, ce era să fac? Să mă duc peste ea? Am renunţat şi la casă şi la tot şi… aşa am ajuns pe aici, prin boscheţi…
Mai avea un frate care rămăsese la casa bătrânească şi care avusese grijă să se preocupe doar de sine şi de propria-i familie, trăgându-şi toate drepturile în urma decesului părinţilor. Cine ar fi putut să i se opună? Un boschetar? Nu mai ştia nimic nici de el... Acum, singurele lui rude şi prieteni erau câinii şi pisicile maidaneze, vagaboande ca şi el. A relatat cu simplitate şi demnitate întreaga-i poveste tristă, neîncercând să mă impresioneze, ci doar dintr-o dorinţă pornită de undeva din interiorul lui cel mai ascuns, de a-mi atrage atenţia asupra vremelniciei timpurilor şi a schimbărilor ce pot determina viaţa unui om. Şi, dacă stau şi mă gândesc, alţii asemenea lui, nu mai merituoşi, au ajuns în poziţii sociale cheie sau pe grămezi de bani, doar pentru că aveau şi alte calităţi, mai puţin ortodoxe, dar şi foarte mult tupeu. Şi nici puşcăriile nu le-au vizitat...
- Bună dimineaţa, nea Ion! – îi răspundeam cu îngăduinţa celui ce a coborât dintr-un apartament luminos şi curat.

Ieri dimineaţă, când am coborât la maşină, erau mai multe persoane agitate în parcare şi un echipaj al poliţiei. M-am speriat: m-am temut că au dat hoţii vreun raid peste noapte pe la autoturismele parcate.
- Ştiţi, a murit nea Ion!
Săracul, nea Ion! A trăit discret şi s-a dus, la fel de discret. A avut părinţi şi i-a pierdut. A avut o familie şi a pierdut-o. A avut o casă şi a pierdut-o. Dar a avut şi o demnitate şi o inimă frumoasă ce le-a purtat permanent cu sine şi şi le-a luat cu el, acolo, unde-o fi plecat. Dacă a avut păcate pământeşti, cu siguranţă a pătimit pentru ele tot pe pământ. În urma lui a rămas amintirea unui suflet bun, singuratic şi chinuit, dar şi puzderia de câini şi pisici, fraţii lui de castă, singurii care-l vor plânge cu sinceritate până ce creierul lor limitat la cât le-a permis Creatorul, îl vor da uitării. Dar oare vor uita ei vreodată pe cel ce le-a fost părinte, frate şi protector?
- Nu pot să-i alung sau să-i omor, cum mi-au cerut unii, domnu’ Florin!

- Dumnezeu să te odihnească în pace, nea Ion!

Publicat în Monitorul de Brăila din 15 octombrie 2008


Florin Meşca

MIRODENIA INDIEI

Cum se curăță ananasul în piața de fructe
Este dificil să rezişti tentaţiei, într-o ţară ca India, situată de cealaltă parte a globului, ca, odată aflat acolo, să nu te răspândeşti prin oraş, după cumpărături. Înainte de toate, înafară de faptul că traversezi Pământul, India este o ţară exotică pentru noi, cu alte izuri prin atmosferă, cu mirodenii complet necunoscute simţurilor noastre, cu cocotieri uriaşi din care te aştepţi oricând să-ţi pice un proiectil în cap, cu vară permanentă susţinută de un soare proteguitor, cu o invazie de culori stradale determinată de varietatea sari-urilor purtate pe nişte corpuri aproape negre, aglomeraţie de ricşe, oameni, animale, maşini. Venit pentru prima oară în India ar fi - cred - o mare eroare de orientare dacă nu ai încerca să te afunzi, să te înfrupţi din acest parfumat şi zemos fruct ce ţi se oferă ţie, turistule speriat, ca o virgină mirelui multvisat.
Spitalul-ashram de la Belapur
În primele zile petrecute la Belapur, mi-am dedicat timpul în exclusivitate programului de purific
ări; era musai, era strict necesar, acesta era de altfel unul din principalele motive ale sosirii mele aici şi-apoi... doar aşa puteam îmbrăca curta curăţeniei şi mă puteam prezenta în faţa miresei India. Dorinţa de curăţire era o tendinţă interioară puternică şi a fost respectată. În primele zile. Au venit însă următoarele şi o altă tendinţă, tot interioară, dar mai veche şi mai pământeană, mă îndemna spre exterior, spre lume, spre schimb de vibraţii, spre aventură. Era necesară şi o verificare a aurei mele: eram eu suficient de puternic încât să rezist atacurilor subtile venite din lumea eterogenă a celor ce formau masa de vânzători şi clienţi ce mişunau prin marile aglomerări de pe vadurile comerciale? Cum aş fi putut rezista să nu văd eu în direct multitudinea de ţesături şi culori din multele magazine ce te îmbiau ca, odată intrat în zona lor, să nu mă tocmesc pentru fiecare rupie, măcar de amorul artei conversaţiei într-o engleză stâlcită, să nu mă bucur că sunt acolo, în viermuială? Pipăiam ţesături, admiram imprimeuri, desfăceam sari-uri, alegeam, în fine, mă răzgândeam apoi, alte culori îmi impresionau retina; ieşeam din prăvălie, căci altele mă aşteptau, alţi vânzători răbdători în şiretenia lor de comercianţi versaţi în relaţia cu turiştii străini, se întrevedeau doar vânzări substanţiale la preţuri duble sau triple sau mai mult, oare? N-aveai cum să rezişti până la urmă: tentaţiile şi priceperea celor de după tejghea îţi frângeau încăpăţânarea şi te convingeau. Erai mulţumit că ai cumpărat la un preţ bun, dar n-aveai cum şti dacă nu cumva te-ai păcălit. Ajuns acasă, în România şi împărţind cadouri, nu mai eram sigur de calitate, începeam să suspectez că adevărata afacere a rămas în urmă. De altfel, dilema aceasta funcţionează în toate mediile: de fiecare dată după ce ai achiziţionat un lucru, descoperi imediat un altul, mai bun şi mai ieftin, dar răul era făcut... În cazul meu, cel puţin, întotdeauna roşiile rămase pe tarabă, la piaţă, au fost mai frumoase decât cele cu care ajungeam acasă. Acum însă, aş dori, cu permisiunea voastră, să mă întorc în India.
Atracţia mulţimii e formidabilă. Aceasta şi din cauza proiectelor ce le faci încă de acasă, când te vezi cu biletul de avion în mână: ce să vizitezi, ce să vezi de alţii trecut cu vederea, cum să te comporţi, ce temple sau monumente să nu ratezi, în cine să te încrezi şi cui să ceri sfatul, ce să cumperi şi de ce să te fereşti? Urma să mă confrunt cu o civilizaţie complet diferită de cea europeană, o civilizaţie îmbibată de izuri asiatice, urma să descopăr lucruri obişnuite pentru alţii, dar inedite pentru mine, urma aventura provincialului plecat pentru prima oară cu trenul la oraş. Voiam să văd totul şi chiar mai mult. Dinainte ştiam că nimic nu-mi va satura dorinţele de informare turistică, timpul şi banii nu-mi vor permite, singură doar acţiunea subtilă putea fi dusă la desăvârşire şi pe ea trebuia să marşez. A fost sfatul interior ce l-am ascultat şi pe care acum nu regret că l-am urmat.
Cu astfel de gânduri am aterizat pe pământul roşu al Indiei. Şi, bineînţeles, mi-am curăţat spiritul, dar mi-am eliberat şi toate simţurile flămânde şi, cu ele perfect deschise, m-am avântat, aidoma unui leu asupra prăzii, în marea indiană de oameni văzând, auzind, pipăind, mirosind, gustând. Nu vreau să vă şochez, dar pot să compar senzaţia trăită cu amrut-ul. Amrut-ul este ceva interzis muritorilor, iar eu atunci eram un muritor ajuns în Sfânta Indie doar prin graţia Nemuritorului. Eram deci cufundat într-un amrut din care eram invitat să mă hrănesc pe săturate.
Pamela alegând o curtă la solicitarea mea
Să vă conduc, totuşi, în piaţă. Comercianţi experimentaţi te invitau să intri în prăvăliile lor care, de multe ori, se reduceau la nişte simple barăci, dar, drapate prin interior cu ţesături multicolore, reuşeau să-ţi îndrepte atenţia spre obiectul comerţului indian: sari-uri, curte, şaluri, metraje, bijuterii, fără să mai observi dincolo de ele. Ochii mei făceau ca la Pluto, căruia îi ieşeau ochii din orbite la vederea osului uriaş: credeţi-mă, nu ştiai ce să alegi tocmai datorită diversităţii ofertelor, a culorilor şi a preţurilor ce se schimbau rapid la fiecare nemulţumire sau pretenţie a mea. Omul de după tejghea era dispus la orice compromis, el avea orice, pentru oricine, numai să nu-i plece clientul din magazin, ştia că alături aşteaptă concurenţa să profite de cea mai mică stângăcie a sa, pentru el nici un produs nu era ultimul, nici un preţ nu era prea mic, el voia să vândă, el trebuia să vândă. Mi s-au confirmat informaţiile din ţară: să mă tocmesc la maximum, dacă doresc să obţin preţuri de două-trei ori mai mici. Mi s-a atras chiar atenţia că, în caz contrar, eşti categorisit ca naiv, cel puţin. Prima şi poate cea mai ispititoare ofertă venea din chiar spitalul-ashram de la Belapur unde, în micuţul magazin amenajat în interior, puteai găsi articole de farmacie, C.D.-uri şi casete cu muzică sahaj, medalioane cu SHRI MATAJI şi altele. A fost poate cea mai ispititoare ofertă, deoarece era în imediata noastră apropiere, aveam acces la ea şi era prima. Mărturisesc că am făcut cu greutate faţă ispitei de a mă lansa în primele cumpărături programate şi obligatorii. A trebuit să fac apel la raţiunea care-mi spunea să nu mă grăbesc, aceleaşi produse le voi găsi afară, la concurenţa pieţei şi la preţuri mult diminuate. Aşa a fost, mai puţin medalioanele şi înregistrările sahaj, pe care nu le-am regăsit la Pune, acolo unde mă aşteptam la o diversitate a ofertei. Legat de magazinul din spital, să vă descriu două tipuri de atitudini: a mea şi a Dianei. Cu toate sfaturile mele, Diana s-a lansat în cumpărături şi şi-a cheltuit foarte repede mare parte din bani cumpărând tot ce se găsea, în cantităţi considerabile. Invitaţiile mele la cumpătare şi argumentele legate de economia de piaţă nu aveau ecou în faţa entuziasmului inocent al fetei: -Domnu’ Florin, banii aceştia merg la sahaja yoga... Nu o pot contrazice pe Diana, dar dacă aş fi procedat la fel, aş fi cumpărat multe lucruri de două ori mai scump. Chiar dacă banii sunt pentru sahaja yoga, eu nu am dreptul moral să cheltuiesc fără discernământ economic, nu-mi permite conştiinţa de soţ, de tată pământean. Aşa am gândit atunci şi nu cred că am greşit. Ca amuzament, după un timp, Diana, strâmtorată şi aglomerată de prea multe, a început să vândă din ceea ce, totuşi, îi prisosea. A rămas cu bucuria cumpărăturilor: este şi aceasta o bucurie!
Revenim în piaţă. În Bombay, Pamela m-a condus într-un centru comercial în care nu aveai cum să scapi fără să cumperi. Efectiv eşti învăluit de un parfum greu de definit, pe care nu-l poţi regăsi în nici o altă parte, decât în India. Iar acest parfum te pătrunde atât de bine, încât devine parte din fiinţa ta şi te cheamă mereu să-l regăseşti în aceleaşi locuri. Vorbind de mine, a devenit ca o dulce dependenţă, acea dependenţă ce te îndeamnă să-ţi doreşti mereu acel ceva, acel nedefinit, mai prozaic spus, să-mi cumpăr mereu curta pentru puja direct din magazinul din India. Relaţionându-mă din nou la Diana, ea s-a lipsit de această plăcere, compensând cu o alta, una subtilă, şi nu a greşit deloc. În timp ce eu eram atras de cumpărături, la Bombay sau Pune, Diana rămânea în incinta ashram-ului sau prefera o vizită la casa lui SHRI MATAJI. Recunosc că nu am observat nici un moment vreun regret pe faţa fetei, din contră, entuziasmul de după vizita amintită mi-a trezit mie regrete. La Bombay, în piaţă, m-am tocmit pentru două sari-uri, două curte, două şaluri, butoni pentru curte. Să vă spun preţuri: sari-uri: 6-10$, sau mai scump, până în 15$; curte: 7-9$; şaluri: 3,5-6$; butoni pentru curtă: 0,4-2$, chiar mai mult în cazul celor mai pretenţioşi. Mă învăţasem să gândesc calculând în rupii, astfel încât mi-am refuzat, fără să realizez, articolele de calitate. Tocmitul acesta la sânge, m-a lipsit de ceea ce era mai bun. -Cum, 400 de rupii? Mult prea scump! Nici o problemă pentru comerciant, el îmi scotea şi arăta un sari de 250 de rupii, eram satisfăcut, dar m-am lipsit poate, fără să-mi dau seama, de calitate. Vedeţi, am spus poate, căci nu mai sunt sigur de nimic. Un sari cu adevărat bun, se duce, aveam să aflu, undeva pe la 3000-4000 de rupii. Aceasta înseamnă 70-100$. Ce înseamnă 100$ când cumperi pentru puritate, în sensul absolut? Încă o dată, de mare ajutor mi-a fost Pamela, care a negociat de multe ori pentru mine, mi-a îndepărtat atenţia de la lucrurile îndoielnice, m-a sfătuit. Dacă am avut succes la această primă ieşire la cumpărături, ei i-o datorez. Rămânând în temă, am ajuns la concluzia că eu nici măcar nu ştiam ce să doresc. De exemplu, în capul meu, acelaşi articol de vestimentaţie feminin, trebuia să fie neapărat lucios, plin, cu imprimeu auriu. Orice altă ofertă nu avea loc în mintea mea, nu era inclus în canoanele mele de cunoaştere, refuzând astfel multe frumuseţi adevărate. Întâmplător am cumpărat de la Pune un sari din voal, vaporos, cu un desen în culori mai închise, dar contrastând cu un fir auriu discret înserat prin ţesătură. După negocieri îndelungate l-am scos la 400 de rupii (aproape 10 dolari). Abia acasă mi-am dat seama de frumuseţea pânzei şi succesul unei afaceri.

Î
n ultima zi a şederii mele în Bombay am fost neascultător: am lipsit de la ultima şedinţă cu dr. Katia, pentru o ultimă partidă de cumpărături. M-am deplasat deci într-o piaţă din apropierea ashram-ului. Dorinţa mea curată era de a le rezolva pe amândouă: şi cumpărăturile, şi şedinţa de tratament sahaj. Dar, odată lansat în cheltuirea rupiilor, greu mai era să realizezi trecerea timpului. Am întârziat şi apoi... am abandonat problema. Am rămas cu un sentiment de vinovăţie, ce nu mi-a dispărut complet nici până acum; mi-am cerut scuze a doua zi, dar nivelul meu subtil bănuiesc că avusese de pierdut. Și de data aceasta am căutat lucruri deosebite: aşadar m-am uitat după suveniruri, cadouri, curiozităţi. M-am oprit pe la magazinele de bijuterii, voiam să cumpăr ceva drăguţ pentru fiică şi soţie. Am constatat că aurul era la preţuri asemănătoare celor din România, dar argintul reprezenta o adevărată afacere.
Ana, la cumpărături
Fiind cu colega mea Ana, de la Br
ăila, am cumpărat mai multe şi am obţinut în final preţuri ce nouă ni s-au părut bune. Nu mai sunt foarte sigur de costuri, dar pot să vă asigur că erau cel puţin la jumătate de preţ faţă de România. Am cumpărat câte o brăţară pentru cele două fiinţe dragi ce formează nucleul familiei mele pământene şi un suport de beţişoare în formă de elefănţel. Din argint, bineînţeles! Ana, având o familie mai numeroasă şi mai mulţi bani disponibili, a făcut o cifră de afaceri mai bună. Negustorul, fiind foarte mulţumit, a trimis băiatul de prăvălie şi ne-a cinstit cu două băuturi răcoritoare, un fel de iaurt îndulcit şi aromat, foarte gustos. Cât despre bijuterii, soţia şi fiica mea s-au bucurat de ele, le-am oferit cu toată dragostea, mie însă nu mi s-a părut a fi de o fineţe prea grozavă prelucrarea metalului. Sunt sigur că există şi lucruri mai pretențioase dar eu, uitându-mă după ce e mai ieftin... Am mai cumpărat de la un alt magazin un C.D. cu muzică indiană. Încă înainte de plecarea din ţară îmi planificasem să cumpăr o astfel de muzică, reprezentativă pentru poporul indian, un popor muzical şi sensibil. Aşadar, am cerut muzică din filmele lor în vogă. Vânzătorul mi-a prezentat trei discuri. Necunoscând numele de pe copertă, vă mărturisesc că am ales după poze, la inspiraţia ochilor. Mai trebuie să vă dezvălui un criteriu al alegerii: poza trebuia să fie cât mai decentă. Îmi făceam probleme: cum o să prezint eu C.D.-ul unui sahaja yoghin? Încă o dată, slăbiciunile mă trădează: de ce nu sunt eu propriul meu stăpân, de cine mă tem, de judecata omului? Am aplicat un criteriu subiectiv, deoarece mă temeam. Oricum, muzica este foarte frumoasă, o pot oferi doritorilor. Pe C.D. eu am plătit 100 de rupii, asta face cam 2,5$. Nu cer nimic pentru oferta mea! De la acelaşi magazin am ales mai multe seturi de brăţări. Foarte frumoase, din sticlă sau metalice, între 20 şi 30 de rupii, deci foarte puţin peste jumătate de dolar. Bineînţeles, totul negociat la sânge, cât am ştiut eu. Fiind în ajunul Crăciunului, se găseau de cumpărat globuleţe, beteală, jucării. Nu erau foarte frumoase, cel puţin pentru gustul meu, deci nu m-au interesat preţurile. Mai erau pline magazinele de ganesh-uţi, de diferite dimensiuni, metalici sau din materiale pe care nu sunt sigur că le recunosc pentru a le numi, variat împodobiţi cu pietricele sau fire aurii, pictaţi în culori vii, foarte frumoşi. Preţurile variau. Am cumpărat unul metalic, auriu, pentru care am plătit 100 de rupii.
În piața de legume și fructe s-a lăsat seara
Înainte de a părăsi Bombay-ul, doresc să vă conduc şi în piaţa de legume şi fructe. Nu există tarabe. Toate sunt înşirate pe jos. Te acaparează verdele, culoarea predominantă a legumelor, pătat de auriul citricelor sau al bananelor. Am recunoscut unele din cele ce se găsesc și pe la noi. De exemplu, salate şi nişte ridichi albe şi mai lungi ca la noi, roşii... Asta îmi amintesc acum, dar sunt singur că mai erau şi altele, însă, nefiind interesat, nu le-am dat atenţie. În schimb fructele... Banane, citrice, rodii, struguri albi şi negri, ananas, papaya, nuci de cocos, mere - acestea din urmă, scumpe pe acolo, se vindeau la bucată - şi altele, ale căror nume nu le ştiu, unele le-am gustat, mi-au plăcut şi nu prea. Despre banane trebuie să vă spun că ei mai au un soi cu fructul mai scurt şi coaja galben intens şi subţire. Mie nu mi-au plăcut, mi s-au părut mai fade, mai puţin dulci. Când cumpărai ananas, vânzătorul ştia că în preţul de vânzare intra obligatoriu şi curăţatul acestuia. Prima oară când mi s-a adus fructul în această formă, nici nu l-am recunoscut. Am crezut chiar că vânzătorul a făcut o mică şmecherie cu mine. Era, de fapt, necunoaşterea mea.

Acum, în pia
ţă, în cunoştinţă de cauză fiind, am comandat trei fructe de ananas. E de admirat îndemânarea vânzătorului. Înarmat cu un cuţit cu lama lungă şi subţire, îşi execută cu oarecare mândrie profesională, ştiind că este urmărit cu atenţie şi admiraţie, actul de măiestrie. Întâi ascute partea cu frunze, de care apoi ţine fructul ca de un mâner. Urmează celălalt capăt, căruia îi taie capacul, ca la un pepene. Apoi, fructul este curăţit de coajă, asemenea unui cartof. Şi, la urmă, partea cea mai delicată, miezul gălbui, plin de muguri fiind, este eliberat de aceştia cu ajutorul vârfului cuţitului care, pornind din capătul cu capac, coboară pe un meridian curb până la mânerul verde. Aceeaşi mişcare este făcută de ambele părţi ale mugurilor, după care urmează îndepărtarea coloanei tot cu vârful cuţitului. Operaţia aceasta se face până la îndepărtarea tuturor mugurilor inestetici şi, cred eu, necomestibili şi durează cam zece minute. La final, miezul arată ca o roată dinţată tronconică, cu canelura înclinată. Cam tehnic, dar frumos. Fructul îţi este înmânat într-o pungă de plastic. În timpul acestei operaţii vânzătorul pune de mai multe ori - de neevitat - mâna pe fruct. Astfel încât, înainte de consum, am considerat obligatorie clătirea acestuia. Nu vă povestesc cum am consumat primele exemplare până să urmăresc acest spectacol. În piaţa de fructe fiind, până să se finalizeze cele trei fructe de ananas comandate, a început să se întunece. În India, în decembrie, începe să se însereze pe la 5 după amiaza, ca la noi, de altfel. Foarte repede coboară întunericul. Am observat atunci cum vânzătorul de banane, vecin cu cel cu ananasul, scoate o lampă clasică cu gaz, o amorsează şi o aprinde. Entuziasmat de ceea ce văd şi trăiesc, am deschis aparatul de fotografiat şi am făcut o poză. În câteva minute, întreaga piaţă era inundată de lumină de la zeci de astfel de lămpi. Am regretat că mi se terminase filmul şi n-am putut să înregistrez şi acest clişeu indian. Închipuiţi-vă, totuşi, un şir lung de vânzători şezând direct pe pământ, în faţa grămezilor de legume şi fructe, sursa existenţei lor, strigându-şi clienţii şi lăudându-şi marfa, cu feţele negre luminate de nişte lămpi cu gaz, din care flăcările jucăuşe îţi încălzesc inimile. Cum să nu fiu marcat de această frumuseţe şi puritate, cum să nu fiu pătruns de mirodenia Indiei! Cu mai multe sacoşe cu fructe atârnând de mâinile mele, m-am întors la fetele ce mă aşteptau cu oarecare nerăbdare şi îngrijorare, obosite de alergătura prin magazine şi de negocierile obligatorii. Am luat două ricşe pentru un drum pe care la venire îl făcusem cu vioiciune, pe jos. Şi poate îmi veţi acorda şi înţelegerea voastră pentru lipsa de la ultima şedinţă cu dr. Katia.
Cea mai impresionantă mi s-a părut însă aventura de pe Lakshmi Road din Pune. Fiind artera comercială principală, vă daţi seama că vă voi vorbi tot despre cumpărături. Aici ai de-a face cu un vad comercial în adevăratul sens al cuvântului. Foarte lung, cu magazine de o parte şi de alta a arterei rutiere, îţi trebuie o mare hotărâre în alegerea prăvăliei în care intri, dacă vrei să-l treci în revistă, căci tentaţiile sunt mari, iar priceperea şi insistenţa vânzătorilor te fac să-ţi pierzi luciditatea. Însă aici poţi găsi tot ce doreşti şi chiar mai mult, căci descoperi multe alte lucruri neplanificate, dar dorite, altele de care nici măcar nu ştii că există, dar te atrag. Aşa am dat peste trestie de zahăr umblând după şaluri sau ochelari de soare şi ceasuri căutând punjabi. Să vă spun cum e cu trestia de zahăr. Un băiat era aşezat cu o mică platformă pe rotile, pe trotuar, iar în primul moment nu mi-am dat seama despre ce e vorba. Văzând însă beţele pe care acesta le curăţa de coajă, intuiţia m-a îndemnat să mă gândesc la trestia de zahăr. Şi nu m-am înşelat. După ce le elibera de partea lemnoasă, rămânea miezul gălbui, pe care apoi îl porţiona în fragmente cam de trei centimentri. Foarte ieftin, o punguliţă cu aproximativ douăzeci de bucăţi, 10 rupii. Cam 6000 lei. Se muşcă câte puţin, în lung de fibră, se mestecă până la epuizarea dulceții şi se scuipă partea fibroasă. E foarte bun, am regăsit gustul zahărului aşa cum îl ştiam din copilărie.

O altă întâlnire inedită pe Lakshmi Road, am avut-o cu sfânta vacă indiană. Prinsă la o mică teleguţă, în aşteptarea stăpânului, animalul se prezenta cu o demnitate, ce rezulta, cred, din acel interior sfânt şi secret muritorilor. Am fotografiat-o. Comparând-o cu animalul familiar nouă, se deosebeşte printr-un început de cocoaşă şi prin coarnele lungi, lăsate pe spate. Văzând acum fotografia, observ privirea cu care mă fixa, vrând parcă să-mi transmită ceva mie, ignorantului turist, vânător de suveniruri şi imagini. Cât de aproape am fost oare de SHRI SHIVA şi ce mesaj mi-o fi transmis Dumnezeu?
Altarul dedicat lui Shri Ganesha
Parcurgând aceeaşi arteră comercială, am ajuns la un templu închinat lui SHRI GANESHA. Nu am fost surprins de mulţimea care se descălţa pentru a saluta şi venera Inocenţa. Am intrat. Ajuns înăuntru, privirea îţi era atrasă de altarul auriu de pe peretele frontal, o reprezentare a lui SHRI GANESHA, foarte frumoasă, o adevărată operă de artă, de dimensiuni medii, scăldată într-o lumină concentrată pe zeul aşezat pe un tron, de asemenea auriu. Multe flori. Până la altar lumea se deplasa de o parte şi de alta a unei platforme lungi şi înguste, pe care trona o statuie micuţă şi mai modestă a Şoricelului. În trecere spre altar, toată lumea atingea micuţul transportor al nobilului rege-copil. În stânga şi dreapta acestui drum ce te ducea spre curăţenie, pe jos, oameni în meditaţie. La altar oficia un om - nu ştiu cum să-l numesc ca să nu greşesc - despuiat până la brâu. Acesta primea din mâinile credinciosilor florile şi dulciurile aduse drept ofrandă. Atunci am realizat că noi intrasem cu mâinile goale. Stânjenit, m-am uitat în jur şi am observat că toată lumea avea câte ceva de oferit. L-am întrebat pe vecinul din spatele meu dacă e obligatoriu să ofer ceva. Plin de bunăvoinţă, cu un zâmbet cald şi îngăduitor pe faţă, mi-a confirmat şi mi-a oferit o floare din ghirlanda lui, de asemenea încă două pentru fetele cu care intrasem. Mi-a spus că nu are importanţă dacă le oferă el sau noi, acestea vor ajunge la destinaţia Puritate oricum şi din partea lui. Mi-a plăcut acest spirit indian. Având două aparate de fotografiat la gât şi voind să imortalizez momentul, l-am întrebat pe oficiant prin semne dacă-mi permite aceasta, mi-a permis şi astfel am adus cu mine în România şi templul lui SHRI GANESHA din Pune, India. Am ajuns în faţa altarului şi am oferit floarea. În acel moment oficiantul m-a întrebat din ce ţară sunt, 
-Din România - i-am răspuns, după care a urmat un fapt care pe mine m-a luat complet pe nepregătite: slujitorul lui SHRI GANESHA mi-a pus în mâini o nucă de cocos şi nişte floricele, 
-Prasad - mi-a spus, după care mi-a aşezat buricele degetului mare pe Agnya centru. 
Luat prin surprindere şi înciudat de aceasta, m-am grăbit spre ieşire cu prasadul în mână, -Uite, domnule, eu fac purificări intense pentru a-mi curăţa corpul subtil şi cine ştie ce pot recepta pe aici! Ajuns afară, m-am grăbit să scap de prasad oferindu-l la rândul meu conducătorului ricşei. Cert este că în interior am simţit vibraţii bune, nimic nu m-a alertat. Şi nici nu-mi amintesc să mi se fi întâmplat ceva rău.


După vizita la zeul Înţelepciune, ni s-a făcut foame şi sete, aşa că vă voi introduce în atmosfera unui restaurant indian. Însoţiţi tot timpul în alergătura noastră turistico-comercială de conducătorul ricşei, l-am invitat să ne însoţească şi la masă. Eram deci patru, Ariana de la Timişoara, Ana de la Brăila, conducătorul ricşei şi subsemnatul. După epuizarea datorată şi celor treizeci de grade de afară, ne-au întâmpinat răcoarea din restaurant şi paharele de apă ce au venit imediat, din partea casei. Am fost poftiţi într-un mic separeu şi ni s-a prezentat lista de bucate. Doritori şi de altceva decât mâncarea indiană, noi am ales un meniu chinezesc, dar indianul ce ne însoţea a rămas fidel bucătăriei naţionale. Interesant ni s-a părut că, de îndată ce am făcut comanda, ni s-au schimbat paharele metalice cu altele de sticlă. Mâncarea a fost delicioasă şi foarte condimentată. Apoi, câte o îngheţată mare şi câte o cafea, în total, puţin peste 4$. Pentru tot! Puteţi face comparaţia cu preţurile de la noi, acesta este de altfel şi motivul pentru care vă agasez cu amănunte poate fără importanţă, la prima vedere. Mi-a plăcut felul în care ni s-a adus nota de plată: aceasta aşezată într-un mic castronel peste nişte seminţe mici şi verzi. Aveam să aflu că sunt bune pentru digestie. Indianul a apucat cu vârful degetelor o porţie, le-a pus în palmă şi apoi le-a frecat cu podul celeilalte până i-a rămas pleava lipită pe pod. Zona Muladharei. A introdus seminţele în gură, le-a mestecat şi le-a înghiţit. La fel am procedat şi noi. Satisfăcuţi şi sătui, am ieşit pentru alintul lui SHRI SURYA, dragul nostru soare indian de decembrie.
Ana și Ariana cu ricșa la cumpărături

V
ă povestesc aceste multe mici amănunte, nu din dorinţa de a epata prin scris sau a vă plictisi în loc să vă vorbesc despre puja, purificări, despre corpul subtil... Nu, acum scopul naraţiunii mele este de a vă introduce în atmosfera indiană, de a vă regăsi în magazinele umblate de noi, de a vă pătrunde de mirodenia Indiei... Nu ai cum înţelege un popor dacă nu te amesteci cu el, dacă nu devii una cu el, dacă nu gândeşti la fel ca el. Aceasta doresc să vă transmit. Dacă nu aş fi încercat acest lucru, singur m-aş fi pedepsit să rămân doar la stadiul de simplu turist într-o ţară îndepărtată şi exotică. Iar vouă v-aş fi transmis doar nişte simple poze scrise.
Voi continua, deci. O bună echipă comercială am făcut cu Flori de la Bucureşti. Înainte însă de a porni din nou prin magazine împreună cu voi, să vă relatez altceva şi să vă invit la meditaţie. Eram după havan. Eu nu mai aveam bani de cheltuit, Diana insista să mergem la casa lui SHRI MATAJI, eu îi promisesem Anei că o voi însoţi la cumpărături, în final am plecat în oraş cu Flori, iar Ana cu Diana. Aşa au fost jocurile. Cum v-am mai spus, eram fără bani, dar Flori a spus că plăteşte ea transportul, iar Ariana a insistat şi mi-a împrumutat 1000 de rupii, aveam mare nevoie pentru ultimele cadouri pentru cei dragi de acasă. Aici a apărut dorinţa pură şi perseverenţa Dianei pentru evoluţie şi dorinţa mea ceva mai pământeană pentru documentare în forfota oraşului. Meditaţi, trageţi concluzii şi poate, vreodată, îmi veţi spune dacă am greşit, pentru că un sentiment de vinovăţie a existat. Am plecat la drum, bineînţeles, cu ricşa. Instaurată o oarecare agitaţie după discuţiile dinaintea plecării, Flori, dintr-un instinct necontrolat în acel moment, începu să facă nişte remarci critice. Am observat acest lucru şi am rugat-o: 
- Flori, te rog, suntem după havan, iar drumul acesta împreună vreau să fie plin de bucurie. Să închidem imediat orice subiect critic şi să ne umplem de frumuseţi! 
- Foarte bine, Florin, din acest moment să ne bucurăm! 
Flori s-a ţinut de cuvânt şi a fost o companioană foarte plăcută, ne-am împrietenit. M-a cărat prin multe locuri, avea bani de cheltuit. Cum a funcţionat echipa? Dacă lui Flori îi plăcea un anumit lucru, negocia cât se putea, apoi pleca din magazin dezamăgită. Eu întârziam puţin, îi spuneam, dezinteresat, vânzătorului că, într-adevăr, colega mea voia să cumpere, iar acesta insista pe lângă mine s-o chem înapoi, că mai face un rabat. Repetam acest joc de mai multe ori, până ce Flori obţinea preţul ce o avantaja. Înclin, totuşi, să cred că şi vânzătorul juca cu bună ştiinţă piesa. Devenisem de-al lor. Cu această ocazie am vizitat un magazin de suveniruri, în care puteai admira tot felul de mici sculpturi din diferite materiale, reprezentând zeităţile ştiute sau un fel de carpete, cu aceeaşi tematică, toate lucrate manual. Seturi de pat, tot felul de casete sculptate, mici sau mai mari tablouri pe pânză înfăţişându-l pe SHRI GANESHA. SHRI GANESHA de altfel, este zeitatea cea mai des reprezentată în suveniruri, dar am avut şi bucuria de a-l întâlni la plimbare prin oraş. Impresionant de mare, aşa cum îi stă bine unui rege. La finalul cumpărăturilor, Flori m-a invitat la un Mc. Donald’s. Am mâncat ceva, nu mai ştiu ce, am întâlnit aceeaşi atmosferă ca şi la noi, nimic deosebit de relatat aici.
La cofetărie
Cu ocazia unei alte plimbări, am intrat într-o cofetărie, voiam să văd, să cumpăr şi să gust. Era o cofetărie curată, îngrijită, cochetă aş putea spune. Am ales o prăjitură cu ciocolată. Le-am atras atenţia vânzătorilor că eu vin tocmai din România şi sper să nu mă îmbolnăvesc pe la ei, aşa că m-au servit cu o prăjitură special adusă din laborator, ce era caldă încă. Mi-ar fi plăcut mai mult dacă ar fi fost rece. Eram cu doamna Dejeu şi ne-am fotografiat la final cu personalul cofetăriei. Au fost drăguţi şi mi-am promis că voi reveni la ei, dar n-o să le mai spun chestia cu România!
Afaceri bune am făcut şi în piaţa instalată ad-hoc, cred eu, din faţa campus-ului sportiv din Pune, unde eram cazaţi. Chiar peste drum, piaţa consta din bucăţi de pânză sau cartoane întinse pe jos şi pe care erau aşezate fructele şi legumele sau rânduiţi papucii sau expuse bijuteriile şi suvenirurile. Zona respectivă reprezenta şi locul de dormit pentru vânzători, căci noaptea se aprindeau lămpile pe care vi le-am descris deja şi-i puteai observa întinşi printre obiectele comerţului lor. De la standul din chiar faţa intrării în campus am cumpărat cele mai multe amintiri. Apoi am mai adus clienţi. Iar am mai cumpărat câte ceva. Şi iar am adus clienţi. M-am împrietenit astfel cu vânzătorul, un indian aproape negru la pigment. Drept recompensă mi-a oferit un suport metalic pentru puja şi încă un mic recipient metalic pentru kum-kum şi un altul din piatră, tot pentru kum-kum. Şi aceasta după negocierile mele strânse. De la el am cumpărat printre altele două şiraguri, unul de chihlimbar şi unul de agate, superbe, la 200 de rupii fiecare. Cam 4,5$. Unul asemănător celui de agate, am văzut la Duty Free în aeroportul din Moscova cu 95 euro. Conversând mult cu noul meu prieten, acesta m-a întrebat ce limbi vorbesc. Răspunzându-i ferm că vorbesc bine franceza, prietenul meu indian mi-a replicat în cea mai curată exprimare a limbii lui Voltaire, încât pe mine m-a lăsat mut, nu mai ştiam un cuvânt franţuzesc şi toate vorbele îmi veneau doar în engleză! M-am cam făcut de râs! Nu i-am reţinut numele, iar înfăţişarea lui exterioară... nu te ducea cu gândul la un om citit: scund, pigmentat, nebărbierit, prost îmbrăcat, vânzător ambulant... Cam rasistă gândire! Analiză superficială din partea mea şi surpriză pe măsură. Dintr-o dată, părerea mea despre cel din faţă s-a schimbat. Observasem din relaţia mea cu indienii, că, oamenii de rând, nu cunosc decât dialectele lor, foarte puţini vorbind engleza, doar cei şcoliţi. Conducătorii de ricşă, muncitorii din ashram, oamenii simpli de pe stradă cu care încercasem un dialog, toţi ridicau zâmbind din umeri, nu ne înţelegeam. Deodată l-am descoperit pe acest prieten indian care, sub simplitatea vânzătorului ambulant ascundea un spirit instruit, care pe mine m-a invitat la o mai profundă meditaţie asupra oamenilor. Pe la 12 noaptea, când a venit maşina să ne ia pentru plecarea spre aeroport, înainte de a urca, m-am dus la el, l-am trezit şi l-am îmbrăţişat. A fost forma mea de recunoaştere a unui spirit!

A
r mai fi ceva de povestit. Înaintea plec
ării spre India, m-a sunat Petrică de la Bucureşti, să mă roage să le aduc o tabla din India. Era pentru grupul Chaytanya. Am cam scăldat-o, ştiam că voi avea de adus câte ceva şi pentru colectivitatea din Brăila, o să mă mai gândesc... Am sunat-o pe Diana, cu ea mă sfătuiesc adesea, fata a fost foarte fermă

- Domnu’ Florin, şi eu aduc un armoniu pentru Chaytanya, nici nu discutăm, este pentru Sahaja Yoga... 
Parcă a pronunţat o formulă magică. Are dreptate Diana, este munca noastră pentru divin, sigur nici un obstacol nu ne va sta în cale! La această concluzie am vrut să vă aduc şi de aici să pornească adevărata poveste. Pentru că, într-adevăr, nici un obstacol aparent nu a fost lăsat nerezolvat de ganas-urile noastre grijulii. Din start, am fost absolviţi de cea mai dificilă parte: cumpărarea instrumentelor. Nu aveam eu competenţa să le aleg şi să le probez. Ştefan Dumitru, care mă contactase şi el telefonic pe aceeaşi temă, mă asigurase că instrumentele vor fi cumpărate de Mihaela Kumar, de la Pune, sarcina noastră nefiind decât aducerea lor în ţară. Am răsuflat în parte uşurat, mai rămânea problema transportului...
Suntem acum în aeroport la Bombay, puţin agitaţi de grijile plecării şi de mulţimea şi greutatea bagajelor. Instrumentele cântăreau în jur de douăzeci de kilograme, exact cât ne era nouă permis pentru o persoană. Noi planificasem să luăm toate instrumentele (erau, de fapt, trei: mai adăugaţi şi jinta) în avion. Lângă vameşul indian supraveghea bagajele şi un reprezentant al companiei ruseşti Aeroflot. Avea acesta aşa o morgă... de te speria! Piatră! Văzând mulţimea bagajelor noastre, ne-a şi luat în colimator şi ne-a atras atenţia că vom plăti extrastorage. În primul rând, nu ne-a permis să luăm armoniul, din cauza volumului şi jinta, armă albă, cu noi în avion. La cala de bagaje. Diana a insistat şi atunci rusul a dat comanda: 
- Nazat! 
Speriat, m-am repezit şi i-am luat Dianei din mână jinta, i-am înmânat-o rusului şi mi-am spus că va avea grijă Mama de toate. S-a înmuiat rusul şi s-a făcut că uită de armoniu la cântar. Chiar şi aşa, am avut 20 kg. extrastorage, am plătit, îmi pare, 225$. Banii îi aveam de la beneficiarii transportului. Din acest moment au început ganas-urile să lucreze pentru noi. Am rămas cu tabla în seama mea. Asigurată într-o geantă mare, era şi ea destul de voluminoasă. Fiind bagaj de mână, am trecut cu ea pe la aparatele de control vamal. A început jocul. Nu ţinusem cont de ciocănelul din trusa tablei, o altă armă albă asupra noastră. Vameşul indian, un tânăr cu o înfăţişare complet diferită de cea a rusului, ţinând în mână ciocănelul şi neştiind cum să rezolve problema, observă medalionul cu SHRI MATAJI de la gâtul Dianei: 
- E gurul vostru? 
- Da, este Shri Mataji, Maestrul nostru spiritual. Suntem sahaja yoghini. Practicaţi şi dumneavoastră Sahaja Yoga? 
Toată această formulare, Diana a rostit-o dintr-o suflare, ea nu ratează nici o oportunitate de a vorbi despre Sahaja Yoga şi a da Realizarea. 
- Nu - a răspuns indianul, uitându-se discret în jur. Eu cred că da, după solicitudinea lui. A pus pe ciocănel o etichetă cu însemnele de vamă făcută şi ne-a promis că-l va înmâna echipajului, care-l va transmite mai departe la cursa noastră următoare. Urma să intrăm în posesia lui la Bucureşti. Noi am abandonat problema, oricum regretam că nu am preîntâmpinat litigiul punând obiectul în bagajele de la cală. Am urcat în avion. Reprezentantul vamal rus supraveghea îmbarcarea. Trăgând de geanta cu tabla, am rugat o stewardesă să-mi permită s-o pun la ea în oficiu până la destinaţie. Cu un zâmbet îngăduitor, vameşul rus mi-a luat geanta şi mi-a arătat că avea loc sub bancheta mea. M-am bucurat şi i-am mulţumit sincer. Până la urmă, nu pot spune că a fost chiar aşa de hain omul. Mai mult chiar, înainte de decolare, l-am văzut intrând din nou în avion cu ciocănelul nostru în mână şi predându-l echipajului. Băiat bun! La zece mii de metri înălţime fiind, i-am spus Dianei că am văzut arma albă la echipaj. Atât mi-a trebuit! Diana nu mai avea astâmpăr, mărturisindu-mi că se va duce şi va cere ciocănelul la aterizare. 
- Stai liniştită, Diana, nu-i agasa, ne vor preda ei obiectul la destinaţie... 
N-avea rost să insist, ne-am fi certat, cert este că fata a coborât ultima din avion, prezentându-mi triumfătoare - ce credeţi? - ciocănelul buclucaş. Era cam patru după amiaza, ora Moscovei, au urmat ore grele de negocieri pentru camere la hotel, Ana nu se simţea deloc bine, eram toţi obosiţi şi ne era foame, preţurile nu se diminuaseră peste noapte... Pe la ora opt ni s-a aprobat cazarea, iar la hotel am fost duşi abia pe la doisprezece noaptea. Părerea mea de-atunci şi de-acum este că ruşii îşi bat joc premeditat de oameni. Nu eram singurii în situaţia aceasta. Aşteptând noi îmbarcarea în autobuze pentru hotel, la un moment dat, ne-am precipitat şi eu am intrat pe o altă poartă; era să ajung în Turcia! Mi s-a făcut controlul bagajelor şi, bineînţeles, problema veche: ciocănelul. Le-am explicat eu despre ce e vorba, că-l voi preda echipajului, m-a salvat eticheta pusă de vameşul indian la Bombay. Mi-au spus că această etichetă e suficientă, nu trebuie să-l mai prezint echipajului, dar... era cazul să ies: eu nu plecam în Turcia. Ne-am amuzat cu toţii, dar eram în continuare în posesia ciocănelului. Cel puţin încă două controale la bagaje am mai avut după acesta fals, dar niciodată ciocănelul nu a mai apărut la aparate. Iar ruşii sunt vigilenţi! Aşa a ajuns tabla în set complet în ţară. Acest articol complementar al instrumentului are într-adevăr caracteristicile unei arme albe şi doar voinţa divină a făcut ca el să ajungă la destinatar. Au fost multe controale, multe obstacole, dar niciunul nu a contat. La fel, toate instrumentele au fost predate şi acum - sunt sigur - Chaytanya munceşte pe ele! Vibraţiile divine să-i însoţească în tot locul şi să-i binecuvânteze cu har!
Iar eu închei povestea mea comercială, din care însă am vrut să transpire parfumul Indiei, să vă molipsesc şi pe voi de dorinţa de a-l mirosi de aproape. Din acest motiv v-am informat şi despre preţuri, poate voi veţi obţine unele mai bune. Cu inima plină de iubire, vă îmbrăţişez pe toţi!

JAY SHRI MATAJI!

28 martie 2005

Publicat în Jurnal de Constanța nr. 800 (1212) din 29 decembrie 2005. Inclusă în volumul „Nevăzutele cărări”, Editura PIM, Iași, 2013.