 |
| Scriitorul Sever Meșca prezentându-și cartea |
Prin această nouă carte, Sever Meșca și-a propus să dezvolte, de bună voie, o nouă temă dificil de abordat, cea a istoriei mai mult sau ai puțin îndepărtate, mai mult sau mai puțin corect descrise. O temă dificilă datorită atât trecerii timpului (deci, supusă uitării), cât și a dificultății descoperirii dovezilor de netăgăduit. Căutare în arhive, găsire de documente, copiere, arhivare, sintetizare. Se observă însă, din parcurgerea textului, că întreprinderea este apropiată sufletului autorului, dorința de aflare a adevărului și patriotismul constituind motoare determinante în scriere, fără a-i dilua discernământul.
Dacă în primele apariții editoriale tema principală a fost una politică (vezi: https://florinmesca.blogspot.com/2017/01/trei-carti-politice-surprinzatoare.html), de data aceasta, după ce și-a desfăcut povestea (istoria) în două părți, autorul, folosindu-se de două personaje reale – Nicu Meșca, aviator în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, tatăl său, în Cartea I-Vulturi/un volum – și Sever Meșca, el însuși, în Cartea a II-a-Șoimi și caragațe/trei volume, ne-a purtat prin vremurile tulburi ale istoriei începând de la Războiul de Independență din 1877 și până în zilele noastre. În total, patru volume în format B5, cu un număr de aproape 1700 de pagini, scrise într-o manieră autobiografică, din perspectiva tatălui său – Cartea I, și a sa proprie – Cartea a II-a, apărute la Editura SEMNE, București, 2018.
În
Cartea I, plecând pe biografia tatălui – Nicu Meșca, un fiu de țărani rămas
orfan încă din primele luni de viață, dar iubitor de carte și visător tenace
ce-și urmărește visul până la împlinirea lui – autorul reușește să recreeze
atmosfera timpului, așa cum a fost ea și, din fericire, nealterată de note de
subiectivism. Lucru care, ținând cont de relația tată-fiu, nu i-ar fi fost
întrutotul imputabil.
Nicu
Meșca, figura principală a Cărții I și prezență constantă în celelalte trei
volume, s-a născut într-o familie de țărani care dau dovadă, încă de la
începutul vieții lor comune, de caractere puternice și de hotărâre: el o
răpește pe ea și ea se lasă răpită de el. Istoria noului cuplu își urmează
cursul firesc (și obligatoriu) determinat de regulile stricte și sănătoase ale
satului românesc: înțelegerea între noile neamuri, căsătoria și... fiul.
Urmează,
pentru nou născutul Nicu, propria istorie, o istorie în care realul prezintă
uneori aspecte de fantastic, fără a și fi.
Faptele:
- la câteva luni de la naștere, tatăl său, subofițer
artilerist, cade pe câmpul de luptă undeva, în Ungaria;
- mama sa, țărancă fără carte, dar hotărâtă și tenace, cu
el de mână, ia drumul Bucureștiului pentru a-și găsi dreptatea, aceasta traducându‑se
printr-o pensie pentru micul orfan – o obține;
- după un start școlar ratat, copilul prinde gustul pentru
carte și începe să aibă aspirații diferite de cele ale celorlalți consăteni de
vârsta lui – apare dorința de a părăsi spațiul limitat al satului, de a
cunoaște lumea;
- Nicu Meșca, orfanul de război, are o întâlnire crucială
cu prințul Bâzu Cantacuzino, aviator de renume care, după ce îl invită la
conacul său din Tescani și-l tratează cu condescendență, îi devine idol și
model – completând VISUL;
- bunica copilului, analfabetă, dar înțeleaptă fiind, văzând
apetența nepotului pentru carte, o convinge și pe fiica ei, care și l-ar fi
dorit gospodar în sat, și fac împreună eforturi deosebite pentru a-l putea
trimite și întreține la școală;
- orfanul își vede visul împlinit și, ajungând aviator, are
o ultimă întâlnire cu idolul său, prințul Bâzu Cantacuzino;
- face războiul pe Frontul de Răsărit, ca pilot pe
performantele avioane de bombardament Ju88; numeroasele misiuni încheiate cu
succes, dar și tragediile războiului îl marchează pe tânărul zburător; se
prăbușește de două ori cu avionul în flăcări și este decorat cu „Virtutea
aeronautică” și „Crucea Serviciului Credincios”;
- din cauza unor complicații de sănătate, nu luptă și pe
celălalt Front, motiv pentru care, mai târziu, ocupanții ruși și noua orânduire
îl vor eticheta în consecință și vor forța scoaterea lui din armată;
- se căsătorește la Brașov, din dragoste și i se naște un
fiu;
- în urma unor neînțelegeri familiale divorțează, lui
fiindu-i încredințat copilul, care nu împlinise nici trei ani;
- Nicu Meșca, noaptea, pe tren, obosit, dezamăgit, trădat, disperat
(dar cu acea doză sănătoasă de optimism, de acel vag „va fi mai bine”), cu fiul
de mână, se întoarce în satul părintesc, la origini, pentru un nou start în
viață.
De
ce am luat în considerare aspectul aproape fantastic? Pentru că, plecând cu un
handicap uriaș în viață – pierderea tatălui imediat după ce s-a născut –
sămânța încolțită a fost nevoită să lupte, să reziste la toate vicisitudinile
vieții pentru a ajunge la maturitate și a-și împlini destinul. Și l-a împlinit:
a învățat carte, s-a desprins de pământul acaparator al satului natal, a zburat
asemenea păsărilor, și-a făcut datoria față de țară și i-a apărat fruntariile, s-a
asigurat de urmași.
Tatăl lui Nicu, Dumitru Meșca, erou căzut la datorie
pentru țară în pusta maghiară, prin sacrificiul său a atins sublimul și-ntr-un
alt plan, cel subtil: i-a permis puiului să spargă singur coaja oului
protector, să-și încerce aripile și... să zboare!
Ce-a
reușit Sever Meșca prin acest demers? Mai multe:
-- redă fragmente inedite din istoria românilor de la 1877
până la venirea comuniștilor, analizată prin istoriile înaintașilor săi;
- schițează satul
românesc (arhitectura, ocupațiile, obiceiurile și educația) folosind aceleași
instrumente de mai sus;
- aduce un omagiu
tatălui său, prin relatarea dramaticei lui povești, de la naștere și până în
primii ani de după al Doilea Război Mondial, cu aspirațiile, împlinirile,
iubirile, trădările și dezamăgirile aferente unei vieți trăite la turație
maximă – un gest de reparație necesară, chiar dacă postumă, adusă unui erou al
neamului românesc.
După cum scrie generalul de flotilă aeriană Radu Theodoru în prefața la Cartea I:
... Cartea este și biografia unui sat românesc din poala
Carpaților. Deopotrivă a vectorului ostășesc constitutiv al românității.
Bunicul căzut în Ungaria ororilor lui Bela Kuhn, subofițer artilerist în Primul
Război Mondial. Tatăl, adjutant aviator în al Doilea Război Mondial. El,
autorul, nepotul și fiul de ostași, la rândul lui ostășind
în războiul atipic dus zi de zi și secol după secol spre a păstra și fructifica
românitatea...
... fac observația altui plus al acestui demers
biografic: solidaritatea familială... motiv al unei încântătoare reveniri la
matcă, adică în satul tatălui său, revenire colorată cu dulcea limbă locală, cu
țărani autentici nu confecționați la masa de scris, cu viață sătească
autentică, memorabile fiind mai ales femeile:
bunica și mama tatălui, sat și familie care, la un moment de dramă personală se
dovedesc a fi nodul existențial și energetic care permite realimentarea
psiho-spirituală necesară unei noi decolări spre frontul de luptă cu viața...
(Fragmentul
de mai sus a fost inclus pe coperta IV a Cărții
I-Vulturi.)
.....................
Cartea a II-a-Șoimi și caragațe urmează, se poate spune, același curs: destinul unui alt copil care pornește cu un handicap asemănător în viață, doar că, de această dată, este vorba de pierderea mamei, nu a tatălui, și nu într-un război purtat cu armele pe câmpul de luptă, ci într-altul al vechii trădări în dragoste.
Este
autobiografia autorului, a lui Sever Meșca, una extrem de pigmentată, cu
povești grozave, inedite, unele greu de crezut, dar... adevărate, verificabile.
Povestea lui s-ar potrivi perfect, asemenea aceleia a tatălui său, romantismului,
curentul literar în care personaje excepționale sunt puse în situații
excepționale.
Structura
Cărții a II-a este
ușor de recunoscut, fiecare volum urmărind o anumită etapă a evoluției
autorului, dar, în același timp, dezvoltând o temă anume, la care, se observă
fără efort, autorul ține în mod deosebit.
Astfel,
primul volum este dedicat școlii românești (elementară, gimnaziu și liceu), acelei
școli în care performanța este la mare preț, în care profesorul este recunoscut
pentru cunoștințele sale și pentru rolul său în societate (de formator de
caractere), iar elevul este educat în spiritul respectului pentru cel de la
care primește cunoașterea, pentru dascălul și mentorul său. Îmi permit o
remarcă, aparent inutilă: este și firesc, atâta timp cât unul numai dă și
celălalt numai primește! Cunoștințe!
Am scris aceste cărți și pentru a onora un anume sistem
de învățământ făcut de adevărați apostoli, o anumită morală, un adevărat cult
al valorilor… au existat chiar oameni remarcabili, cum am vrut să rezulte din
această carte. Au existat vulturi, șoimi, dar și coțofene, cărora românii le
mai zic „caragațe”. Oameni ai aspirațiilor înalte, dar și oameni de nimic,
impostori, oportuniști, hrăpăreți, venali și delatori.
(Sever
Meșca, extras de pe coperta IV, Cartea a II-a, volumul
I)
Cu
acest paragraf inclus pe coperta IV autorul îi deslușește cititorului și
sensurile ascunse ale titlului cărții. Evident, în această simbolistică, de
apreciat sunt „vulturii” și „șoimii”. Cât despre „caragațe”... le veți mai
întâlni pe parcursul cărții.
Într-adevăr,
pe parcursul primului volum, performanțele atinse în cei unsprezece ani de
școală sunt explicate nu numai prin calitățile native ale subiectului, ci și
prin eforturile și pasiunea profesorilor cu care s-a intersectat și care i-au
marcat evoluția ulterioară. Cultura generală, baza intelectualului de mai
târziu, temelia acumulărilor profesionale ulterioare, doar într-o astfel de
școală se poate forma. Matematică, fizică, literatură română, limbi străine,
sport, istorie, geografie, anatomie, biologie... nimic nu era neimportant
pentru cineva care dorea performanța. Iar profesori competenți și dedicați, din
fericire, existau. Întâlniri remarcabile cu oameni remarcabili, determinanți.
Probabil
că volumul al II-lea va fi cel care va incita
cel mai mult imaginația cititorului. De ce? Pentru că suntem introduși într-o
lume secretă, cea a spionilor. A spionilor veritabili (fantomelor), a celor
recrutați pentru inteligența, cunoștințele, patriotismul și spiritul de
sacrificiu pentru țară. Nu avem de-a face cu o poveste de tip „James Bond”, ci
cu una adevărată, contemporană, cu personaje cât se poate de reale, cu care
poate ni s-au intersectat pașii pe
stradă sau am stat, vreodată, alături, vara, la o bere, pe terasă. Oameni
aparent obișnuiți, dar care pot rămâne neobservați chiar atunci când făptuiesc
lucruri mărețe. Mai ales atunci.
Sever
Meșca ne povestește „pas cu pas” – ăștia-s alți pași! – felul în care a fost
observat și analizat, recrutat și instruit și apoi trimis în lumea mare în
marele război invizibil, cel al obținerii de informații utile pentru țară. Ne
dezvăluie secrete (reținerile sunt evidente), în măsura în care acestea pot fi
devoalate, de recrutare, de instruire, de infiltrare, de filaj și contrafilaj,
de îndeplinire de misiuni, de „scoatere”.
De
asemenea, nu evită un subiect delicat, cel al „defectărilor”, mult mediatizat
fiind cel al generalului Mihai Pacepa. Pentru că mulți, în necunoștință de
cauză (ca și mine, de altfel, până acum), îl considerau un erou,
autorul/spionul Sever Meșca, om din interior (deci, cunoscător fidel al
sistemului), descrie în detaliu împrejurările în care s-a petrecut „defectarea”
și prejudiciile imense aduse țării și poporului român. Una dintre repercusiunile
imediate: retragerea de urgență a tuturor
agenților aflați în misiuni și de care generalul ar fi putut avea cunoștință, spionul din povestea noastră fiind și el
afectat.
Cartea aceasta
nu este destinată unui succes de piață sau de critică, ea este, parțial, un
gest de admirație pentru oameni care, în pofida circumstanțelor, au făcut ceva
bun pentru ei și pentru țară, parțial un gest de protest față de dispariția
criteriilor de valoare etică-morală, față de desconsiderarea patriotismului, a
hărniciei, a spiritului critic… am lăsat într-un anume moment ingineria pentru
care mă pregătisem și am apucat‑o pe calea unei activități pe cât de utilă
pentru țară, oricând, în orice regim, pe atât de periculoasă pentru practicant
– ofițer de informații externe – pe scurt, spion. O meserie apreciată (a „domnilor”
spun nemții, a „inteligențelor superioare” spun anglo-americanii și francezii,
a patrioților, a oamenilor curajoși, spun mulți) sau detestată (a imoralilor
sau chiar a amoralilor, a mincinoșilor, a agenților dubli, tripli, sau cvadrupli,
a oamenilor fără nimic sfânt, spun alții). Cei care mă cunosc și cititorii mă
vor așeza, desigur, în categoria care mi se potrivește.
(Sever
Meșca, extras de pe coperta IV, Cartea a II-a, volumul al II-lea)
 |
| Gen. (r.) Radu Theodoru și Prof. Univ. Ion Coja |
Nu,
nu oricine are calitățile de a deveni spion – un spion eficient și util țării
sale! Păcat că un spion rămâne încorsetat pe viață de jurământul dat la
recrutare. Un jurământ în care, exceptând dragostea de țară și spiritul de
sacrificiu, discreția rămâne o condiție sine
qua non. Ca și în Cartea I-Vulturi,
istoriile aproape fantastice chiar s-au
petrecut, nouă, cititorilor, nerămânându-ne decât să ne folosim imaginația și
să construim, bazându‑ne pe acest minimum de relatări, noi scenarii pentru franciza
James Bond.
Volumul
al III-lea, la fel de interesant și de incitant, urmărește cariera de
politician a autorului. De ce „interesant și incitant”?! Pentru că, în România
post-decembristă, cu un popor încă needucat în spiritul democrației, să fii membru (fondator) al
P.R.M. nu era o... povară tocmai ușor de dus. Etichete de „naționaliști”,
„extremiști” sau „naziști” se puneau foarte ușor și era dificil de găsit
interlocutori onești al căror discernământ să funcționeze astfel încât
noțiunile de „patriot”, „corect”, „incoruptibil” să rămână ceea ce sunt, adică
calități.
Am spus că acest capitol este „interesant” și „incitant”. De ce? Chiar dacă te expui ca erou de roman, nu înseamnă că toate îți merg din plin, că ai parte doar de bogății, de funcții înalte, de femei superbe și ești primit în cele mai înalte cercuri. Să nu uităm că eroul cărții este un om obișnuit, unul care nu a încercat niciun moment să pară altceva decât ceea ce este, dar care, totodată, are conștiința propriei valori. Așadar, Sever Meșca, cum singur scoate în evidență la un moment dat (pag. 313), are și suișuri, și coborâșuri: a fost și premiant, dar și restanțier, a fost și promovat, dar și contestat, și înstărit (dar nu bogat), dar și fără surse de venit, și spion, și funcționar, și pe funcție de ministru, dar și șomer...
Demisia
din M.A.E., șomaj, respingeri la concursuri de intrare pe post pe motiv de
supercalificare, vândut lucruri din casă pentru asigurarea existenței...
Ăsta-i
erou?! – veți întreba.
Da,
pentru că eroul, prin calitățile proprii, a depășit și acest moment dificil și
și-a găsit (a câta oară?) drumul: a ales cariera politică, alăturându-se unui
partid în a cărui doctrină și program credea: Partidul România Mare. Datorită
pregătirii, tenacității și seriozității, a reușit, într-o primă fază ca,
alături de colegii de partid, să urce formațiunea politică, în perioada de
vârf, până la 20% în opțiunile de vot ale electoratului, devenind al doilea
partid ca reprezentare din Parlament.
În
mod firesc, a fost promovat în partid, a primit funcții în Guvern, funcții în
Parlamentul României, funcții în Adunarea Parlamentară a Uniunii Europei
Occidentale și în Adunarea Parlamentară a NATO.
„Interesante
și incitante” sunt și relatările de la Consiliul Europei și întâlnirile cu politicienii de seamă ai vremii, intervențiile
de la tribuna Parlamentului României și a celui European.
Din
păcate, cu cât un măr este mai mare și mai frumos, cu atât cresc riscurile ca
acesta să devină și găunos. La un moment dat, și „mărul P.R.M.” s-a stricat. A
urmat demisia de onoare, exact în momentul de maximă „glorie” a Partidului.
După care, acesta și-a și început declinul.
-
Pentru că unul
dintre membrii fondatori a părăsit corabia! – veți fi tentați la dreaptă
judecată.
-
Cine părăsește
corabia când aceasta este pe val? – vă dă replica chiar autorul, dând și
explicațiile de rigoare.
Am făcut o
vreme politică și m-am retras dezamăgit de faptul că nu am putut face mai mult
decât să iau atitudine publică. Am aparținut unui partid care a deranjat pe
mulți deși se baza pe idei juste. Am luat poziție față de iraționalitatea unor
prevederi ale Constituției. Nu am găsit sprijin…
 |
| Scriitorul Sever Meșca acordând autografe |
(Sever
Meșca, extras din coperta IV, Cartea a II-a, volumul al III-lea)
Una peste alta, tetralogia „Vulturi, șoimi și caragațe” este o istorie corectă, (de)scrisă prin ochii a doi eroi, Nicu și Sever Meșca, tată și fiu, o istorie onestă și frumoasă, dacă o citim acum, după trecerea timpului și după ce evenimentele cunoscute și dureroase s-au mai estompat în conștiința comună, și nu suntem noi, cititorii, puși în situațiile limită ale eroilor. În ce mă privește, eu, Florin, fiul lui Nicu și fratele lui Sever Meșca, am încercat, în prezentarea aceasta, să fiu obiectiv și echidistant. Nu știu dacă am reușit. Ce știu cu siguranță: cartea trebuie citită și (chiar) studiată!
Articolul a apărut în revista Luceafărul din 19 ianuarie 2019: https://luceafarul.net/vulturi-soimi-si-caragate