POEZIA SUFLETULUI

Autor: Licuța Pântia

M-a-ntrebat cândva străinul,
În ce țară m-am născut,
În ce loc din astă lume
Zorii vieții am văzut?

Nu am stat prea mult pe gânduri
Și cu sufletul străpuns,
Printre lacrimile-ascunse,
Cu blândețe i-am raspuns:

Țara mea e-un boț de aur,
E comoară pe pământ,
Are-atâta frumusețe,
De nu-ncape în cuvânt!

Are munți ce-ascund în taină
Prețioase bogății,
Codri falnici, râuri limpezi
Dealuri mândre și câmpii,

Are Dunăre si Deltă,
Peisaje unicat,
Și castele și palate,
Toate-s de neegalat!

E istoria prezentă
La tot pasul unde treci,
De o vizitezi o dată,
Nu îți vine să mai pleci!

E tărâmul unde Cerul
se coboară pe pământ,
Unde pustnici stau în rugă
Împlinindu-și legământ,

Unde apa de izvoare
E aghiasmă ce se bea,
De acolo-mi trag eu seva,
Ea e țărișoara mea!

S-a născut de multă vreme,
Cam de când e veșnicia...
A creat-o însuși Domnul
Și-a numit-o... ROMÂNIA!