DESPRE FEMEI

Imagine luată de pe net. Lucrare semnată: Pino

Fiecare dintre noi, specia aceasta a oamenilor ce ne credem puternici, deștepți, frumoși  și... nemuritori (când atingem apogeul acestor calități, pe la tinerețe), suntem născuți de o femeie, de mama noastră, în dureri neîncercate vreodată de vreun bărbat. Din toată treaba asta, cea a creației, bărbatul (soțul, iubitul, amantul) se alege doar cu plăcerea (nu insist cu descrierea, nu face parte din tema zilei).

Credeți cumva că, vreodată, vreo mamă responsabilă și-a urât bebelușul, după ce i-a dat viață, din cauza chinurilor suferite la naștere? N-am auzit niciodată de un astfel de caz. De ce? Pentru că, în gena mamei stă scris (cine, unde a scris?! Sunt ceva supoziții și demonstrații pe tema aceasta) să dea naștere vieții și s-o ocrotească, să îngrijească, să sufere, să plângă, să iubească, până la sacrificiul suprem, dacă este necesar dar... niciodată să urască! Doar iubirea îi este specifică mamei responsabile.

Fac ce fac și revin la tagma noastră, a bărbaților: din fericire, după dificilul moment al nașterii, ne revin și nouă sarcini – cele de tați, bunici, frați, unchi – de care ne dăm silința să ne achităm cu o vioiciune masculină caracteristică – ce să-i faci: ego-ul celor „tari”!

Femeia-mamă este ofertantă și capabilă de multe sacrificii personale. Lăsând deoparte momentul actului creator, după ce devine conștientă de maternitate, viitoarea mamă își intră treptat în rol, renunțând la unele plăceri, mai mult sau mai puțin vinovate, de dragul ființei căreia urmează să-i dea viață. Nu doar trupul i se modifică, ci, fără să-și dea seama, și conștiința-i urmează o cale ascendentă căci... va deveni MAMĂ!

Unei femei însărcinate îi crește burta – ohhh! Și când ajunge prin luna a opta sau a noua... e chiar caraghioasă cu umflătura aia de dinainte. Ce mi-e nasul lui Tănase, ce mi-e burta femeii gravide! E urâtă, e dizgrațioasă!...

Oare? Chiar credeți că maternitatea urâțește? Oh, nu! Nu gândiți cu suficiență, luându-vă după niște aparențe ce țin, de fapt, de legile naturii! Și mamele noastre au fost însărcinate cu noi și... îndrăzniți să gândiți că au fost urâte, dizgrațioase?

Nu, maternitatea înnobilează femeia ce-și împlinește destinul. Uitați-vă la lumina din ochii femeii însărcinate, viitoarea mamă. Cu câtă mândrie își poartă ea burtica prin lume și se fălește: Vedeți, oameni buni, aici, în trupul acesta al meu se află iubitul copilaș ce atât mi l-am dorit, odorul meu, viitorul cetățean al planetei Pământ! El ne va duce mai departe stirpea: a mea, a neamului, a nației și a speciei noastre. Ei, nu chiar ăstea ar fi laudele mămicii – sentimentele ei sunt mult mai prozaice – dar mai fabulez și eu, de dragul scrisului și dintr-un impuls sentimental pentru planetă și populația sa gânditoare.

Îmi amintesc de ziua în care mi s-a născut fetița. M-am dus într-un suflet la maternitate, imediat după ce am fost anunțat că am devenit tată, înarmat cu o sticlă de suc natural din portocale, proaspăt stoarse, cu propriile mâini. Și, când a apărut soția la fereastră... parcă mi-a s-a prezentat Însăși Maica Domnului din icoană, așa lumină avea pe chip, iar aura ce-i încadra fața... era de o frumusețe angelică!

Această imagine-minune m-a urmărit (în sensul cel mai bun, bineînțeles) toată viața și am fost atent, de câte ori am avut posibilitatea, la frumusețea tinerelor mame. Am putut să-mi dau seama că aceasta este o caracteristică a maternității.

Da, Creatorul le-a hărăzit pe femei să asigure perpetuarea speciei, le-a înarmat cu răbdare, tenacitate și spirit de sacrificiu, noblețe sufletească și iubire, multă, foarte multă iubire.

Femeile nu sunt numai mame. Înainte de toate ele sunt fiice, apoi soții și mai apoi, urmând ordinea firească a lucrurilor, devin mame. Într-un final (partea ultimă a vieții), pot trăi și bucuria de a se juca cu nepoții. Femeia-bunică nu pierde nimic din calitățile mămicii de odinioară ci, din contră, atenția pentru nepoți, iubirea și grija parcă sunt amplificate de înțelepciunea vârstei.

În India este cunoscută o foarte frumoasă epopee, Ramayana. (Ramayana a fost tradusă și în limba română dar, din păcate, a fost acceptată doar ca o poveste frumoasă, exotică și cu persoane fabuloase, nereținându-se subtilul învățăturilor transmise pe această cale.) Personajele principale ale epopeii sunt prințul Shri Rama și soția sa, prințesa Shri Sita. Cu toate greutățile unei vieți pline de privațiuni, Shri Sita dă dovadă, pe parcursul întregii narațiuni, de ceea ce înseamnă să fii fiică perfectă, soție perfectă, soră perfectă, cumnată perfectă și, nu în ultimul rând, regină perfectă (spre final, prințesa ajunge regină, alături de regele Shri Rama). Aceleași calități le demonstrează și Shri Rama, la care se adaugă curajul, vitejia, lupta cu demonii și nedreptățile... dar nu despre bărbați este vorba aici. Doar că cei doi sunt adevărate modele de ceea ce trebuie să fie un bărbat și ceea ce trebuie să fie o femeie, atât în viața de cuplu, cât și în relația cu societatea.

De ce am adus vorba depre epopeea Ramayana? Deoarece, cu oarecari regrete am observat că, în ziua de azi, femeile au tendința de a se îndepărta de modelul fixat de Creator, atunci când a creat femeia și i-a oferit miracolul nașterii unei noi vieți, iar bărbatului i-a stabilit, ca primă sarcină, protecția și întreținerea familiei.

Femeia de azi nu mai este satisfăcută de statutul ei primordial, acela de soție și mamă, dezvoltând o tendință tot mai periculoasă de îndepărtare de la matricea universală. În virtutea interpretării strâmbe a politicii de egalitate a femeii cu bărbatul, femeia vrea să fie constructor, vrea economist, director de mari consorții, ascensionează culmile munților, explorează adâncurile și cosmosul... Nu doresc să insinuez că femeia ar fi inferioară, din vreun punct de vedere, bărbatului, nu, Doamne ferește! Doar că, preluând din atribuțiile bărbatului, ea își neglijează rolul primordial: acela de a da viață, de a deveni mamă!

Nu neg: societatea asta nebună care, parcă, involuează de la o epocă la alta, a îndepărtat-o pe femeie de la menirea-i primordială. Constrângerile vieții au forțat-o să-și caute și ea un loc de muncă, uneori dând din coate (exprimare eufemistică – s-ar putea formula și mai rău de atât) și ocupând locurile, altădată, rezervate bărbaților. Așa, femeia-mamă a devenit și femeie-eroină deoarece, atribuțiilor standard – cele legate de casă, masă, îngrijire bărbat, creștere copii... – a adăugat altele noi – asigurarea resurselor financiare necesare familiei –  știrbind din apanajul masculin. Și dacă tot a ajuns pe post, de ce să nu și performeze? Doar sunt egale bărbaților! Astfel, pornind de la o cerință de asigurare a minimei subzistențe pentru propria familie, a ajuns la dorința (chiar ambiția – ce, ea este mai proastă?!)  de a performa în noua activitate și mai apoi... a ajuns să acorde prioritate noii ocupații. Familia, copiii pot să mai aștepte – cariera, înainte de toate! – gândește și-și planifică viața femeia modernă.

Eu rămân la ideea că societatea este bolnavă și ar trebui tratată. Iar femeia – care, da, este egală bărbaților din punct de vedere al inteligenței (uneori chiar îi depășește, datorită intuiției proprie doar ei)! – să acorde prioritate menirii ei primordiale: maternitatea. Și să nu-și neglijeze calitățile caracteristice: să rămână caldă, iubitoare, tandră, iertătoare, bună soție, bună mamă, bună gospodină, să asigure armonia căminului conjugal... Ar fi pace în lume, căci pacea căminului i-ar cuminți și bărbatului pornirile războinice.

Cine să se mai războiască cu cine, dacă toți bărbații sunt învăluiți de pacea și iubirea căminelor lor? Eh, sunt și eu un visător!...

Mama mea a fost femeie, soția mea este femeie, fiica mea este femeie – Doamne, îți mulțumesc pentru această minune: FEMEIA!   

La mulți ani, dragi femei!

                                              (Publicat în revista „Boema”, nr. 97 (martie, 2017)

DESPRE EUROPA CU DOUĂ VITEZE

Jean-Claude Juncker

Principiul „Europei cercurilor concentrice“ prinde contur, după ce ieri Franţa şi Germania au anunţat că susţin proiectul anunţat miercuri de preşedintele Comisiei Europene Jean-Claude Juncker, a cărui linie de forţă este împărţirea Europei în „zone” diferite de integrare - celebrul concept al „Europei cu două viteze”. România va fi pe o orbită marginală, dacă proiectul devine funcţional.

                                                                                             (ZF din 3 martie 2017)

Președintele României, Klaus Iohannis a protestat vehement.

Nu cred că noi, cetățenii României, ar trebui să ne ofuscăm prea tare pentru că Europa intenționează să funcționeze cu două viteze – este evidentă „viteza” în care ne-am încadra noi, românii. Dimpotrivă, cred că această strategie ne-ar ajuta să ne trezim. Dacă dorim să stăm la masa rotundă, ar trebui s-o merităm.

Când, la începutul anului 2007, România a fost declarată membră cu drepturi depline a Uniunii Europene, noi, românii, ne-am bucurat. Am ieșit pe străzi cu sticle de șampanie și am ciocnit pentru un viitor mai bun. Pentru că am fost dintotdeauna deschiși spre lume. Ne-am săturat de constrângeri totalitare.

Nu sunt convins că acceași bucurie (a acceptării României în U.E.) a fost împărtășită și de politicienii dâmbovițeni, adică de cei ce gestionează (aiurea!) destinele țării de la 1989 încoace. Păi ce, să ne spună nouă alții cum să ne conducem țara, să ne stabilească alții legile și strategia de dezvoltare? Cam aceasta intuiesc eu c-ar fi fost judecata „aleșilor” poporului.

Până la istoricul 1 ianuarie 2007, am avut suficient timp să ne dăm seama de „calitatea” „conducătorilor”. Că de onești... nu ne mai ajungeau pușcăriile! După momentul aderării, parcă a fost și mai rău! Trebuie să admit, cu onestitate: atunci m-am gândit că toate derapajele politicii noastre dâmbovițene se vor duce pe apa sâmbetei! Am sperat că U.E., cu impunerile sale contractuale, ne va impune un alt tip de disciplină politică.

Am fost un naiv (n-ar fi prima oară)! Toți cei ce s-au perindat prin politica românească, indiferent de pozițiile avute, și-au suflecat mânecile și și-au băgat mâinile păroase (sau epilate) până dincolo de coate în sacul cu darurile frumoasei (și planturoasei) Românii, pe care noi, fraierii, li l-am oferit. Pohta ce-au pohtit!

Fondurile europene nerambursabile? Să fim serioși: nu erau demne de atenția onorabililor! Ce să facă cu ele, dacă nu se puteau înfrupta în voie? Tot pentru „planturoasa” aveau ochi! Cât despre cei cu spirit antreprenorial veritabil și care chiar voiau să facă ceva cu aceste fonduri... Dai peșcheșul? Semnez actele! Mielul mâncat de lup. Dacă „mielul” punea botul, o făcea pe spuza lui și, oarecum, intra și el în haina lupului. Dacă nu, NU! Salut, fonduri europene! Adio, autostrăzi! Trăiască politica dâmbovițeană!

Geaba li s-a tot dat peste mâini, geaba MCV, geaba CEDO, geaba orice alt mecanism de control – „lupii” rămân stăpâni absoluți la „oi”!

Ne mai mirăm că Europa schimbă strategia?! N-ar trebui. Am dovedit că nu facem față mizei – o Europă modernă, prietenoasă, maleabilă și deschisă provocărilor. O Europă dezvoltată la al cărei motor să tragă toți caii putere în același sens.

Politicienii autohtoni sunt învățați cu altfel de „cai”. Niște „cai” (ce cai – gloabe) pe care să-i strunească cum „cum vrea mușchii lor”.

Și noi suntem vinovați pentru că am ales, repetat, aceleași personaje dubioase care au jucat lamentabil destinele țării pe scena europeană. Noi, românii, i-am pus în vârf pe nevrednici, nu Europa.

Așadar, Europa adoptă cele două viteze. Cine poate să fie în frunte... va fi! Cu strategie economică, cu legi respectate de toți, cu modernitate, cu tot. Cine nu va ține pasul... se va chema că face parte din Europa și-atât. Cam ăsta va rămâne tot câștigul.

N-ar fi rău să mai schimbăm actorii principali – ceilalți... să mai ducă și tava. Avem atâția oameni competenți și, culmea, onești în România! Idealurile lor – idealurile unei Românii moderne. Ale unei Românii căreia nu-i este frică de Europa celor două viteze, ci și-o dorește! Pentru că i se potrivește. Și vrea să devină competitivă.

Președintele României, Klaus Iohannis, a protestat vehement. Cred c-a fost vorba doar de un exercițiu de imagine.

                                                                   (Publicat în Luceafărul de Botoșani din 5 martie 2017)