Nu mă consider un individ cu o dotare intelectuală deosebită, chiar mă
încadrez singur în clasa mediocrilor, dar aceasta nu mă împiedică să am
propria părere critică (atât cât sunt eu în stare să observ) asupra fenomenelor
sociale care ne guvernează viaţa de zi cu zi. Căci – nu-i aşa? – trăim – suntem
nevoiţi! – într-o societate care nu este întotdeauna pe placul nostru, în care
trebuie să ne adaptăm – uneori împotriva propriilor convingeri. Aceasta dacă
nu dorim să devenim nişte paria în
propria ţară. Îngrijorarea mea este cu atât mai mare, cu cât observ că
adaptarea constă în a minţi, a înşela, a fura... toate sub oblăduirea unor legi
strâmbe sau strâmb aplicate. Corupţia şi înşelătoria sunt ridicate la rang de
legi de stat şi de strategie guvernamentală, sindicală...
Altfel... altfel am
duce-o mai bine în ţara noastră numită România, nu ne-ar mai pleca soţii,
soţiile sau copiii prin lume pentru a munci, ci pentru a se plimba, nu am mai
fi înregistrat spectaculoase şi de neînţeles pentru noi, novicii, falimente
bancare în lanţ, politicienii ajunşi pe poziţii de comandă ar fi construit
ţara, nu doar vile la limită de palate...
Ar fi fost
descoperiţi, arătaţi cu degetul şi traşi la dreaptă răspundere până acum cei
vinovaţi de toate marile escrocherii naţionale, însoţite de nişte N.U.P.-uri
hazlii pentru orice om de bun simţ...
Hoţii, violatorii,
criminalii şi pungaşii de rând ar vegeta după gratiile ce se asortează perfect
ţinutei standard de deţinut, iar drumurile ar fi mai curate...
Rolul declarat al
celor de la Poliţia rutieră ar fi de a asigura fluenţa şi siguranţa pe
drumurile publice, nu acela de a colecţiona amenzi şi... a fabrica culpe celor
care oricum trăiesc în teamă de legi şi respect pentru haina oficială a
statului.
Atâtea lucruri
anormale au devenit – prin repetabilitatea lor – normale în viaţa noastră!...
Aşa sunt bombardat de fiecare dată când
deschid televizorul – la toate telejurnalele – de ştiri morbide, de parcă
răpirile, violurile, crimele şi accidentele ar reprezenta cele mai importante
evenimente din viaţa ţării, iar noi nu ne-am putea găsi binemeritata odihnă
dacă nu am fi la curent cu ultimul accident de pe DN1, cu numărul de morţi
aferent... Măcar dacă autorităţile competente ar trage concluziile ce se impun
şi ar lua măsuri potrivite diminuării reale a evenimentelor!
Dar... m-am
îndepărtat prea mult de subiectul pe care doresc să-l tratez.
Bustul eminentului chirurg Dan Setlacec din fața Institutului Clinic Fundeni |
La intrarea în sală
primisem o mică broşură care mă punea în temă cu obiectul invitaţiei şi a
prezenţei acelei mulţimi, majoritatea chipuri necunoscute, dar de care eram
conştient că eram legat prin nişte fire invizibile, cele ale unei frăţii
generate de suferinţe comune trecute, acum intrate în istorie...
Nu bănuiam că suntem
deja atât de mulţi. La momentul transplantului meu (28 iunie 2001), mi s-a
spus că eu am fost al zecelea. Nu ştiu dacă al zecelea transplant sau al zecelea
ca supravieţuitor. Ţinând cont că primul experiment a avut loc pe 21 iunie
1997, din nefericire soldat cu decesul pacientului, iar primul transplant cu
supravieţuitor pe 15 aprilie 2000, se poate trage concluzia că cercetarea a
necesitat timp, paşii au fost dificili dar, datorită tenacităţii şi competenţei
colectivului condus de profesorul Irinel Popescu, astăzi se vorbeşte despre
rutină şi despre o rată a reuşitelor (pacienţi perfect sănătoşi, ce duc o viaţă
normală) de peste 73%, cifră ce depăşeşte media mondială.
Alături de profesorul
Irinel Popescu, am avut bucuria să văd şi să urmăresc prezentarea aniversară şi
a altor câtorva personalităţi marcante din lumea medicală românească sau internaţională:
profesorul Domenico Forti, Şeful Departamentului de Chirurgie Generală şi
Transplant Abdominal al Spitalului Niguarda Ca’ Granda din Milano, un
colaborator apropiat al românilor încă din perioada de pionierat; profesor
doctor Vasile Cândea, Preşedinte al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România;
profesor doctor Radu Deac, Şeful Clinicii de Chirurgie Cardiovasculară Târgu
Mureş, realizator a peste 50 de transplanturi clinice de cord în ţară şi în
Statele Unite; profesor doctor Mihai Lucan, Şef al Oficiului Regional de
Transplant Cluj, realizator a peste 1000 de transplanturi renale; Doina Ilinca,
cercetător principal gradul I, şefa laboratorului naţional din cadrul
Institutului de Hematologie.
Am fost copleşit de
valoarea acestor personalităţi pe care aveam onoarea şi bucuria să le cunosc în
cadrul aceluiaşi simpozion şi să le urmăresc prelegerile de prezentare a performanţelor
echipelor pe care le conduc, prezentări ce nu au trădat niciun moment lauda de
sine sau preţiozitatea, ci doar au fost simple relatări ale eforturilor
susţinute, piedicilor inerente, rezultatelor obţinute şi proiectelor viitoare. Aceşti
oameni ce şi-au probat valoarea ştiinţifică şi umană redând viaţa a peste o mie
de pacienţi condamnaţi la o părăsire timpurie a lumii (eu sunt unul dintre
aceşti fericiţi), şi-au prezentat bilanţul aniversar, bucurându-se alături de
noi, vechii pacienţi.
Profesorul Mihai
Lucan, când şi-a început prezentarea, l-a atenţionat pe bunul său prieten,
profesorul Irinel Popescu, asupra privitorilor din sală, foştii săi pacienţi,
şi i-a sugerat să observe în ochii lor recunoştinţa mută, recunoştinţa acelor
oameni care cândva îşi abandonaseră cu totul ultimele zvâcniri de viaţă în
mâinile Maestrului, implorându-i minunea. Şi l-a aplaudat. Maestrul, vizibil
emoţionat, a mulţumit şi i-a aplaudat pe spectatori, foştii săi pacienţi. Ca la
un semnal, întreaga sală a izbucnit în aplauze puternice, şi mai puternice,
ritmate, toţi ridicându-se în picioare.
Alăturându-mă
celorlalţi, am simţit un nod în gât şi mi s-au umezit ochii... În clipa aceea
mi-am amintit de mama mea, de disperarea pe care a trăit-o când a aflat de
teribila boală ce mă condamnase deja şi de fericirea manifestată în clipa în
care m-am întors acasă sănătos. Cum a izbucnit în plâns când mi-a văzut faţa
luminoasă, ce-şi pierduse paloarea
cadaverică... Şi cât de mult îl iubeşte pe Maestru! De multe ori, când
o vizitez, îmi spune: - Ştii, Florinel,
mamă, aseară l-am văzut la televizor pe doctorul tău, pe Irinel Popescu. Da, eu
când îl văd la televizor, mă ridic în picioare (în clipa în care-mi
povesteşte, mama îmi exemplifică şi se ridică în picioare) şi (mama deja are lacrimi în ochi) mă rog pentru sănătatea lui (mama îşi
face semnul crucii)... Să-i dea Dumnezeu
sănătate că mi-a salvat copilaşul!
Având în vedere
importanţa unui astfel de bilanţ ce scoate în evidenţă victoriile omului asupra
bolilor considerate fatale şi valoarea de necontestat a personalităţilor
prezente, mi s-a părut firesc ca manifestarea să se bucure de prezenţa mediei, numeroasele camere de luat
vederi şi mulţimea de fotografi prezentă certificând un interes justificat.
Dar... seara, pe TVR1,
unde mă aşteptam să urmăresc la ştiri o prezentare bine dezvoltată a unui
eveniment cu adevărat de luat în seamă, nu cred că s-a vorbit mai mult de două
minute. O informaţie seacă, câteva imagini şi... cam atât! Aşa am ajuns şi eu
la concluzia că sunt mult mai importante pentru noi crimele, violurile,
accidentele şi... politicienii, aceste personaje cu gulerele ţepene devenite
importante prin scaunele de sub ei şi nu prin realizările în folosul mulţimii
de români.
Trebuie însă să fiu
obiectiv şi să observ că aceşti doctori despre care am vorbit mai sus, au
salvat de la moarte peste o mie de oameni (o... cifră derizorie!) în comparaţie
cu cele 22 de milioane de români conduşi (?!) cu... sârg de onorabilii (?!) politicieni.
TRĂIESC! – îi spun
euforic mamei, îi spun fetiţei mele, o spun celor mai dragi fiinţe mie, îi spun
domnului profesor doctor IRINEL POPESCU.
ŞI CE DACĂ? – ar
replica aleşii noştri.
Brăila, 29 septembrie 2009
(Publicat în volumul de proză scurtă Am fost și eu revoluționar!, 2011, Editura Olimpiada, Brăila)
(Publicat în volumul de proză scurtă Am fost și eu revoluționar!, 2011, Editura Olimpiada, Brăila)