Zilnic primim lovituri sub centură dar – cât de bine antrenaţi suntem! – le suportăm atât de stoic, încât nu le mai dăm importanţă, nici nu le mai sesizăm, măcar!
În clipa aceasta, în care mă găsesc aşezat în faţa tastaturii şi-mi caut ideile şi cele mai potrivite cuvinte a le exprima, îmi vine să fac, fără să vreau, o asociere poate, nepermisă. Risc. Dumnezeirea ni se arată sub atâtea variate forme de manifestare ale iubirii… încât am ajuns să credem că tot ceea ce ni se întâmplă reprezintă meritele noastre şi ni se cuvine prin naştere. Iar noi, oamenii aceştia plăpânzi şi aflaţi la mâna Lui, ne comportăm ca nişte… vieţuitoare inferioare. De prea mult bine, am ales, cei mai mulţi dintre noi, să ne aliem cu… oponentul Puternicului.
Citeam zilele trecute în Monitorul de Brăila o ştire ce nu m-a surprins prea tare, deoarece criza economică în care se găseşte toată suflarea planetei, poate fi o explicaţie, una parţială însă: personalul Spitalului Judeţean Brăila nu şi-a mai primit retribuţiile încă din luna noiembrie 2008. Nu prea mai am nevoie de explicaţii pentru situaţia creată, dacă luăm de bune afirmaţiile noului guvern, conform cărora vistieria ţării este goală. Adică GOALĂ! Luând de bună această constatare a guvernului proaspăt instalat, găsesc scuze cabinetului Boc pentru întârzierea plăţilor. Nici eu nu-mi pot plăti datoriile la timp, dacă nu-mi primesc pensia pe 14 ale lunii. Nici prietena Liliana nu-şi poate onora datoriile faţă de mine, dacă nu-şi primeşte restanţele de pensie din ultimele luni ale anului tocmai încheiat. Ca mine, ca Liliana, ca personalul Spitalului Judeţean, toţi suntem în… faliment financiar! Şi ca noi, o ţară întreagă de oameni obişnuiţi, simpli salariaţi sau pensionari, cetăţenii ce formăm cu mai multă sau mai puţină mândrie naţiunea română. O naţiune de oameni… falimentari! A, nu trebuie să-i omitem pe cei favorizaţi de soartă – şi ei sunt cetăţeni români! – oamenii bogaţi, înstăriţii deţinători ai unor pârghii fericite de putere şi născătoare de mulţi arginţi. Eu nu-i uit. Pentru cei care au acces la putere şi avuţii prin capacitatea lor managerială, prin valoarea lor intrinsecă, am tot respectul! Dar câţi sunt aceştia? Şi mai ales, care sunt? Pentru că eu observ că marea majoritate a românilor trăiesc în sărăcie şi nevoi, iar în fruntea bucatelor, de 20 de ani, sunt cam aceiaşi indivizi lipsiţi de substanţă.
Cu ce măsură a băgat mâna în sacul ţării fostul prim ministru şi după ce criterii de performanţă a cheltuit banii sustraşi? Sunt convins că dacă ţara, România, ar fi reprezentat afacerea lui Tăriceanu, acesta ar fi gândit de 10 ori şi-ar fi tăiat o dată, conform celebrei zicale din popor. Eu nu solicit arestarea şi molestarea celor răspunzători. Eu solicit doar ca toţi aceştia, odată constată lipsa lichidităţilor şi imposibilitatea respectării termenelor de plată, să se explice şi să răspundă pentru acţiunile lor. Aşa cum aş fi şi eu nevoit să răspund dacă nu-mi plătesc la timp întreţinerea, lumina, gazele, telefonul… Eu aş fi somat,
m-aş trezi cu executorul la uşă, nimeni nu mi-ar asculta clamaţiile cum că nu mi-am primit pensia şi sunt muritor de foame şi frig. Din cauza neghioabei gestionări, milioane de oameni ajung în situaţii imposibile, umilitoare, o groază de firme intră în faliment, oricât de bună şi… pozitivă ar fi afacerea lor.
Aceasta eu o consider o lovitură de sistem. Răspunde cineva pentru astfel de lovituri?
De ieri vuieşte media şi sunt convins că nu se va opri prea curând, pe un alt subiect: un om a murit la Slatina, plimbat timp de patru ore cu Salvarea de la un spital la altul, din lipsă de serviciu medical competent. Moartea domnului Lăzărescu, din păcate, nu a fost doar un scenariu scris şi premiat la Cannes ci, iată, unul trăit proaspăt, cât se poate de contemporan! Conform ştirilor urmărite azi dimineaţă, încă de aseară, ministrul sănătăţii s-a deplasat la Slatina şi… a curs cu destituirile. Răcoritor pentru cei ce-l plâng pe decedat, răcoritor pentru noi toţi cei ce ne-am enervat uneori pe la uşile cabinetelor cu orele, pentru cei ce au fost nevoiţi să scoată bani grei pentru un act medical altfel plătit, răcoritor… Bine le-a făcut că i-a dat afară pe nemernici, mama lor!...
Dar eu am mai sesizat ceva, din descrierea împrejurărilor incidentului. La Spitalul de Boli Contagioase, nu au găsit medic de specialitate… la Spitalul Judeţean familia nu a putut să demonstreze că bolnavul avea asigurare socială, iar medicii nu ar fi putut să deconteze actul medical la Casa de Sănătate… Ţinând cont că sistemul nu mai poate să-şi onoreze obligaţiile minime (salariul acela amărât!) faţă de propriul personal, că medicii şi asistentele preferă să plece în ţări din Uniunea Europeană pentru un trai decent, iar la Contagioase nu mai sunt medici… chiar suntem îndrituiţi să-i punem la zid pe lucrătorii în alb? Să nu aibă şi ei nişte scuze valabile, altfel cunoscute de toată lumea, dar neluate în seamă în astfel de împrejurări? Sigur, a murit un om! Dar dincolo de vinovăţiile personale, cu certitudine se dezvoltă un cancer malign! Sistemul a găsit soluţia: a mai desfăcut contractele de muncă câtorva medici şi asistente! Bine le-a făcut! Le va fi mai uşor să de desprindă şi să plece în lume...
În aceeaşi notă de umor amar, am mai recepţionat zilele trecute o ştire tristă: atât de admirata şi iubita formaţiune SMURD din Sibiu a rămas doar cu 3 (trei!) medici! Buni profesionişti, specialiştii formaţi aici să acţioneze în condiţii de stres maxim şi presiune a timpului, au preferat să plece în lume pentru salarii decente, pe măsura profesionalismului şi valorii lor.
Sistemul a înfrânt şi SMURD-ul!
Recent, am recepţionat şi eu o dublă lovitură. Am mai relatat incidentul, doar că între timp, s-a mai derulat un episod. Soldat cu victorii ale Sistemului.
Recapitulez: pe 29 ianuarie 2008, un agent sârguincios al Poliţiei rutiere brăilene, mi-a inventat o infracţiune şi m-a amendat cu 200 lei pentru depăşirea vitezei legale în localitatea Baldovineşti. Eu nu rulam cu mai mult de 55km/h, iar afirmaţia agentului a fost că aş fi avut 71km/h. Am contestat în instanţă şi am câştigat procesul. Judecătoarea ce a analizat faptele a solicitat Poliţiei să-şi susţină cauza aducând trei documente absolut fireşti şi foarte uşor de probat: fotografiile înregistrate de aparatul radar, buletinul de verificare metrologică al acestuia şi atestatul de operator radar al agentului de poliţie. Poliţia rutieră nu şi-a trimis niciun reprezentant la niciuna din înfăţişări, iar din cele trei documente solicitate, nu a trimis decât fotografiile înregistrate de aparatul radar. Nefiind îndeplinite condiţiile susţinerii cauzei proprii, Poliţia, firesc, a pierdut procesul cu mine. Dar…
Dar, în ultima zi a termenului pentru depunerea contestaţiei, agenţii au redevenit vigilenţi şi au depus recursul. Citez motivele: În drept invocăm prevederile art. 304(1) din C. Proc. Civ. potrivit căruia solicităm să examinaţi cauza sub toate aspectele… Ce aspecte au fost, oare, pierdute din vedere la procesul pe fond? Recunosc, eram puţin îngrijorat. Nu eram pregătit să fac faţă subtilităţilor avocăţeşti. Dar ştiam un singur lucru: nu eram vinovat şi nu puteam să accept ca minciuna să fie ridicată la rang de lege! Ştiţi care au fost documentele Poliţiei asupra cărora au solicitat completului de judecată să-şi aplece atenţia şi prin care şi-au motivat solicitarea recursului? Cele două pe care nu au fost în stare sau nu au vrut să le aducă la procesul pe fond! La judecata bunului simţ, în acel moment, în lipsă de alte argumente, recursul ar fi trebuit să fie încheiat. Contribuabilul român suportase deja cheltuielile pentru stabilirea adevărului în această cauză. Poliţia avusese ocazia
să-şi probeze virtuţile într-un proces corect dar ocolise (fentase!) regulile jocului! PAS! – aceasta ar fi trebuit să le fie replica oficială.
Recursul a continuat, totuşi. Nu vedeam cum aş fi putut demonstra lipsa de valabilitate a celor două documente. Cu toate că le suspectez ca fiind fabricate. Altfel, de ce nu au fost probate de la început, iar eu desfiinţat? Când mi-a venit rândul să-mi susţin cauza, am atras atenţia asupra fotografiilor înregistrate de aparatul radar. Acestea mă ajutau pe mine. Prima fotografie reprezintă o pată mare de lumină, fără posibilitatea de a se identifica autoturismul căreia îi aparţine. Doar că în josul fotografiei era trecut numărul de înmatriculare al maşinii mele şi viteza: 71km/h. Dar cine poate garanta că în spatele petei de lumină se afla autoturismul condus de mine? Cine mă poate asigura că nu este surprinsă o altă maşină căreia poliţiştii, din dorinţa de a mă face, i-au înregistrat în partea de jos, numărul de înmatriculare al autoturismului meu? În plus, a treia imagine, surprinde clar autoturismul meu (se vede plăcuţa de înmatriculare) după 20 secunde dar – stupoare! – tot 71km/h era trecut în partea de jos a fotografiei. Cu viteza aceasta, în 20 de secunde aş fi parcurs 394,44m. Imaginea autoturismului este atât de clară, încât este evident că acesta se găsea în imediata apropiere a maşinii poliţiei. Eu am tras concluzia (am afirmat-o şi în faţa judecătorilor) că, probabil, rulam cu viteza de 71km/h în clipa în care le-am înmânat poliţiştilor documentele la control. Şi probabil că am oprit autoturismul mult după ce i-am depăşit! Am mai adăugat că înaintea mea, la intrarea în localitate a rulat permanent o furgonetă Fiat. Maşina poliţiei, furgoneta şi autoturismul meu ne găseam, practic, într-o coliniaritate perfectă, nepermiţând niciun moment aparatului radar posibilitatea de a mă înregistra.
Acestea au fost argumentele mele. Vi le-am descris în detaliu, deoarece doar aşa pot explica o altă lovitură a Sistemului. Completul de judecată mi-a ascultat argumentele, în inocenţa mea am crezut că am desfiinţat Poliţia, reprezentantul lor nu a avut cu ce să mă contreze, trăiam satisfacţia că, totuşi, în România dreptatea triumfă. Cât de naiv puteam fi!
Au venit sărbătorile, au trecut… iar eu aşteptam Decizia Tribunalului. Neprimind nimic mai bine de două luni, zilele trecute m-am dus să mă interesez la Tribunal de documentul de care eram interesat. Surpriza a fost uriaşă, întregul castel de nisip al dreptăţii în ţara românească s-a dărâmat pentru mine: pierdusem recursul!
Dublă lovitură de Sistem. Prima dată m-a făcut Poliţia rutieră, iar acum m-a upercutat zeiţa oarbă, cu balanţa în mână. Am solicitat o copie legalizată a deciziei – nu vă povestesc cât trebuie să alergi prin oraş pentru un timbru judiciar de 15 bani! – pentru că eram curios să cunosc argumentele completului de judecată. Ştiţi de ce am pierdut o decizie ce-mi aparţinea? În documentul dictat şi semnat de complet scrie că eu recunoscusem faptul că în spatele petei de lumină se află autoturismul meu! Adică exact contrariul afirmaţiilor mele! Argumentele mele au fost transformate în argumentele lor! În rest, s-a ţinut cont de cele două certificate probate de poliţişti la debutul recursului. Nu au acceptat nicio logică! Nici tehnică, nici de bun simţ! Încă de la început era hotărât câştigătorul acestei dispute!
Cum o să câştige un pensionar lipsit de pârghii invizibile, în faţa unor indivizi anonimi, dar îmbrăcaţi în uniformele oficiale ale statului? Cum o să fiu eu apărat în faţa greilor zilei de o justiţie dreaptă şi drept aplicată de nişte judecători tineri, cu siguranţă timoraţi, la debutul carierei? Nu vreau să-i suspectez de rea credinţă, eu sunt în continuare un tip ce crede în instituţiile statului. Dar atunci când cineva, un român anonim, se încumetă să lupte cu acestea, ar trebui să i se ofere posibilitatea unei judecăţi drepte, asigurată de un judecător experimentat şi fără temerea că ar leza vreo putere oficială. Mintea mea suspicioasă acum suspectează chiar că special sunt numiţi judecători tineri şi neexperimentaţi, pentru a putea fi manevraţi şi… învăţaţi cum şi cui să împartă dreptatea.
Mă întorc la debutul scrierii mele şi recunosc faptul că am receptat multe lovituri de la Sistem în viaţă şi, în dorinţa de a nu-mi pierde liniştea interioară, le-am depăşit ignorându-le când s-a putut, poate cu o înjurătură în gând alteori… Acum însă, nu mai vreau să mă las înfrânt. De niciun Sistem! Doresc să lupt împotriva lui cu armele legale oferite, bineînţeles, tot de el. Avem norocul, în acest moment, că Sistemul din care făceam parte încă de la naştere, cu toată evoluţia lui, acum se află subordonat unui altuia, superior, cel al Uniunii Europene. Dacă în cel autohton, nu ne găsim dreptatea (mă refer la cea reală, nu la vreo frustrare de-a noastră), putem apela la forurile europene. Acolo nu cred să mai funcţioneze relaţiile şi conexiunile de aici. Sau, mă rog, cele care funcţionează la nivel european, sunt undeva mai sus, nu se întretaie cu cele ce ne otrăvesc nouă zilele.
Şi, Doamne, cât de frumos şi cât de fericiţi am putea convieţui noi, OAMENII, dacă nu ar exista instrumentul acesta universal de schimb: BANUL!
25 IANUARIE 2009
Publicat în Monitorul de Brăila din 29 şi 30 ianuarie 2009