marți, 13 noiembrie 2018

COLEGIUL NAȚIONAL MIHAIL KOGĂLNICEANU DIN GALAȚI

la aniversarea a 140 de ani de existență

  Motto: La început a fost Kogălniceanu! - Nicolae Iorga
                                                                          

Joi, 6 noiembrie 2018, am răspuns cu mare bucurie invitației de a participa la „onomastica” liceului pe care l-am absolvit în urmă cu 45 de ani, Liceul „Mihail Kogălniceanu” (L.M.K., într-un limbaj eliptic, propriu generațiilor mai vechi) din Galați sau, cum se numește mai nou, Colegiul Național „Mihail Kogălniceanu” (C.N.M.K.). Liceul - pardon, colegiul - a sărbătorit 140 de ani de existență! 140 de ani!
Trebuie să recunosc: am fost cuprins de ceva nostalgii. Este și motivul pentru care am sosit ceva mai devreme la școală - Doamne, ce frumos sună asta acum: a merge la școală! - și am realizat mai multe fotografii.

Dacă mă întorc puțin în timp:
Fotografie realizată, probabil, în anul 1968, când s-a mutat liceul în noua clădire
Fotografia am găsit-o în laboratorul foto pe vremea când, licean fiind, am fost cooptat de excelentul profesor de matematică, Corneliu Novetschi, să învăț tainele realizării de fotografii. După cum se observă, terenul dimprejurul clădirii era viran, astfel că perspectiva era... sumbră. Un astfel de instantaneu nu mai poate fi realizat astăzi, deoarece vegetația bogată înveșmântează liceul în fiecare anotimp cu haine noi, viu colorate, estompându-i venerabila vârstă și făcându-l primitor pentru elevii care-i trec pragul.
8 noiembrie 2018
Colegi de-ai mei, adică promoția 1969-1973, plantând copaci în jurul școlii








Dacă nu am fi plantat noi copacii...









M-a ajutat și toamna cu culorile ei








Ce bine arată terenul de sport, acoperit cu gazon artificial! Aici, cândva, jucam handbal pe bitum. 








Aceeași suprafață, dar acoperită cu bitum







Un plonjon echivala cu un adevărat act de curaj, de eroism, chiar (în ochii fetelor).















Umblând hai-hui pe culoarele luminoase ale școlii, am dat de...


















... clasa mea. Aici a fost, cândva, a XII-a B!








Șapte tineri - comitetul de întâmpinare.
Nu-i așa că sunt frumoși?












Sala de sport, pe dinafară, nu are nimic spectaculos: o clădire (aparent) anostă, paralelipipedică, neatractivă. 















Interiorul, însă, păstrează în computerul său (subtil) atât de multe povești ale generației mele! Ale tuturor generațiilor, aveam să aflu puțin mai târziu. În afara orelor de sport, sala găzduia reuniunile la care, sub ochii de cerberi ai profesorilor, dansam pe muzică înregistrată - nu tocmai grozav - pe magnetofon (pick up-urile începuseră să-și mai piardă din importanță, fără a fi însă neglijate complet).












Gata, sărbătoarea a început! Doamna directoare Mădălina Popescu ține cuvântarea de deschidere și urează bun venit tuturor invitaților.



Se cântă imnul școlii
Se cântă imnul școlii?! Colegiul Național „Mihail Kogălniceanu” are un imn?! Ei da, are și aflați că, mie unuia, mai sentimental, mi-a mers la inimă!
A, să nu uit: băiatul de la chitară este elev al colegiului! Să fi văzut cum își vântura pletele! Ce vremuri pentru copiii de azi! Ce perspective li se deschid! Lumină, Luptă, Libertate! - așa suna cândva sloganul cenaclului „Flacăra”, condus de poetul Adrian Păunescu. Un mesaj revoluționar la vremea respectivă care, celor din generația mea, chiar le stimula spiritul de frondă. Pe ei (copiii din fața mea) i-au ajuns binefacerile „luptei”. Să ajungi un mare chitarist, tinere prieten, dacă acesta îți este visul!






Așa cum mă așteptam, programul artistic nu s-a limitat doar la imn. Elevii colegiului au demonstrat atât virtuți solistice, cât și lirice. S-au recitat poezii din producțiile publicate de-a lungul vremii în revista școlii - PORTRET - de către foștii elevi ai colegiului.











Nu pot rezista să nu vă propun, spre comparație, un instantaneu de la o serbare de prin 1971 sau 1972. În afară de faptul că serbarea avea loc la Casa de Cultură, mai sesizați vreo diferență?





Vedeta zilei, revista PORTRET - 140 ani de „Lumină și carte”
Pentru această aniversare a fost realizat un număr omagial al revistei PORTRET, revistă care s-a dovedit a fi vedeta zilei.

Prezentare grafică - excelentă!

Iată titlurile capitolelor, incitante, inserate după editorial, bineînțeles: „Mihail Kogălniceanu, steaua noastră polară”, „Gânduri la ceas aniversar”, „Repere cronologice”, „Unde sunt cei ce nu mai sunt?”, „Restituiri” (aici, câțiva dintre foștii absolvenți și-au expus gândurile), „Lumină și carte”, „Excelență la C.N.M.K.”, „Portret de campion”, „Liceu - timp interior”.


Prezentând numărul omagial  al revistei PORTRET
Revista a fost prezentată cu multă căldură de câțiva dintre profesorii care și-au adus aportul, alături de colectivul de elevi, membri ai redacției, la realizarea numărului festiv. Se cunoștea că au pus pasiune, că revista este un copil iubit de toți - elevi și profesori, deopotrivă - care crește frumos și are viitor.

Fragmente din Editorial:

„De 140 de ani, șiruri de generații au repetat cuvintele patronului nostru de suflet: Esența prieteniei constă în schimbul statornic de îndatoriri. Ne simțim solidari cu toți aceia care, acum o sută de ani, au clădit Patria Întregită, care prin știința de carte au însuflețit sensul pozitiv al modernității, au definit un vector de sens al României Mari.” Și: „De 140 de ani, în acest Colegiu se oficiază un cult al adevărului, al onoarei, al valorilor universale. Este un timp al faptelor mari ce rămân nepieritoare, cum afirma Mihail Kogălniceanu.”

Sfat adresat cititorilor acestei postări, foști elevi ai L.M.K. sau C.N.M.K.: nu ezitați și încercați să intrați în posesia revistei - sunt convins că redactorii se vor bucura și, în măsura posibilităților, ținând cont că urmează să vină și Moș Crăciun...


O surpriză îi aștepta și pe invitați, absolvenți ai liceului din mai multe generații: conducerea liceului, prin intermediul doamnei directoare, a înmânat fiecăruia o DIPLOMĂ DE EXCELENȚĂ MARIA DUGAN CASTANO și un exemplar al (de-acum) mult râvnitei reviste. Cel mai „bătrân” invitat (care, din motive obiective, și-a anulat în ultimul moment participarea) a aparținut promoției 1960-1964. Cei mai tineri... absolvenții anului 2018.
Sper că nu vă veți supăra, dar în colajul de mai sus, i-am cuprins pe câțiva dintre „greii” zilei, foști colegi și prieteni de-ai mei. Ce voiați, să mi-i sui în cap?!







Și da, am primit și eu o diplomă, o revistă și o... floare. Ca toți ceilalți, de altfel.








Poza de grup de la final. Încă se aranjau rândurile...
Câteva din zicerile rămase de la Mihail Kogălniceanu, „steaua noastră polară”:

Rămân faptele mari, care sunt nepieritoare.

Pe fiii mei îi binecuvântez și le las cu limbă de moarte sfatul și chiar ordinul, să poarte cu demnitate numele Kogălniceanu.


Vai de cel la care numele o ia înaintea faptei!

duminică, 11 noiembrie 2018

DE-A ANIVERSAREA



       Sâmbătă a fost ziua mea. N-ați știut?! Ei bine, aflați că nici eu nu am fost pe fază! Să vă povestesc cum am petrecut. Pentru că, vreau să declar cu mâna pe inimă, chiar am petrecut! Doar în trei: nepoata Rebecuța și cei doi bunici ai săi, adică, nevastă-mea și subsemnatul. A fost o petrecere pe cinste, plină de „avânt și voie bună”: alergătură, tobogane, leagăne, trambuline, mici la grătar și bere pentru adulții înfometați, gogoșele pentru pofticioasa nepoțică, plimbare cu hidrobicicleta, incursiune la zoo și, bineînțeles, la momentul potrivit, nelipsitul „tort cu lumânări”. Ordinea nu a fost exact aceasta, dar nu are prea mare relevanță pentru poveste.

- Tataie, mergem în parc să vedem animalele de la zoo?
- Da, tataie, mergem!
- Dar merge și buni cu noi?
- Sigur că da, Rebecuța, nu vezi că buni se îmbracă, deja?
De multă vreme aveam în plan să mergem cu nepoțica la zoo, să-i observăm reacțiile față de animalele sălbatice și, în cuvinte puține, pe măsura cunoștințelor noastre, să-i dăm un minimum de explicații, într-un mod cât mai atractiv.
Consideram că este destul de mare pentru a o face să înțeleagă că Mama Natură este minunată, ca toate mamele iubitoare și că toate animalele lumii – ca și cele de la zoo – precum și întreaga vegetație de pe pământ – ca și cea din parc – fac parte, alături de noi, oamenii, din familia celei mai bune mame: Mama Natură.
La intrarea în Parcul Bucov, pe aleea principală care duce spre lac, numită și „aleea scriitorilor”, ne întâmpină un grup impunător de mari personalități ale culturii scrise românești. În fapt, trebuie să admit că pășesc destul de timorat pe lângă maeștri și, nu știu de ce, încerc să evit, mai ales, privirea scrutătoare a profesorului, politicianului, scriitorului și jurnalistului ConstantinStere, care, din eternitatea sa ilustrisimă, parcă girează întreaga adunare.
Rebecuța își vede de-ale ei...
- Buni, eu vreau la leagăne!
- Dar nu mai mergem la grădina zoologică, să vedem animalele?!
- Nu, hai la leagăne! – și fetița o trage pe bunică spre locul de joacă, special amenajat pentru copii, de unde se auzeau râsete cristaline.
- Bine, mergem la leagăne – încuviință bunicul, solicitarea nepoatei cu un aer mărinimos. În definitiv, veniseră în parc pentru bucuria fetiței, nu pentru mofturile lor de dascăli întârziați.
Zona amenajată pentru copii a fost poziționată „strategic”, după și înaintea câtorva terase de la care ajungeau, până la nasul nostru de adulți, mirosuri îmbietoare: mici, pastramă, ceafă de porc... și, dacă îți fuge imaginația și spre o porție de cartofi prăjiți și-un muștar alături de mititei... devii „victimă” sigură a marii pervertiri!
Recunosc: eu, bunicul, așezat pe o bancă la soare, supravegheam cu ochii jocul nepoțicii, dar nările îmi fremătau, încercând să prindă direcția exactă din care veneau cele mai „tari” arome. Mă săturam dinainte, doar cu mirosul, accesul la bunătățuri fiindu-mi interzis, pentru moment, așa cum îmi aminteam că pățise un biet personaj dintr-o povestioară din manualul de franceză de odinioară, a cărui imagine mă fulgerase ca o nostalgică scuză circumstanțială.
Fetița alerga de la un aparat la altul și ne făcea atenți – una-două – la jocul ei, ba  chiar ne reclama participarea: s-o dăm în leagăn, s-o așteptăm la coborârea de pe tobogan, să-i asigurăm protecția când se cățăra pe vreo schelă metalică și altele... Dacă era fericit copilul, eram fericiți și noi, bunicii.
Când a mai obosit – noi eram, demult, terminați – s-a oprit la groapa cu nisip și, în legea ei, a început să sape, să construiască, să „demoleze” ceea ce tocmai construise cât să facă „altul și mai frumos” etc.
Micul homo ludens în acțiune sau, mai pe limba noastră, joacă de copii.
La un moment dat, părea că i-au venit alte idei:
- Tataie, vino aici!
- De ce, măi Rebecuța!
- Tataie, vino aici!
Era clar, fetița îmi rezervase un rol în jocul ei. Așa că... m-am conformat.
- Mai aproape, tataie!
M-am apropiat și mai mult.
- Stai jos! – sună imperativ, comanda fetiței.
M-am lăsat pe vine, la nivelul ei. Bunica urmărea scena cu un tandru interes, încurajându-mă din priviri să intru în jocul micuței Rebeca. Surpriza cea mare, însă, avea să urmeze, imediat: cu vocea ridicată, de îmi părea că se aude în tot parcul, cu ochii strălucind de minunata șăgălnicie a inocenței, impetuoasa noastră nepoțică a început să cânte:
- Mulți ani trăiască, mulți ani trăiască, laaaaa muuuulți aaaani!...
Copleșit, dar amuzat, am întors capul spre soție. Rebecuța însă, a rămas la fel de autoritară și, îndreptându-mi fața spre ea, a continuat, la fel de tare:
- Tataie, aici! Cine să trăiască, cine să trăiască, laaaa muuuulți aaaani?
Tataia să trăiască, tataia să trăiască, laaaa muuulți aaani!
Toți cei din jur – deloc, puțini – au întors, surprinși, privirile binevoitoare către epicentrul clamat al evenimentului.
Evident că eu, sub torentul incandescent al neașteptatei izbucniri afective... mă topisem.... Programul nu era însă, complet:
- Tataie, suflă!
Amuzat, am... suflat. Vocea cristalină se făcu din nou auzită:
- Laaa muuuuulți aaaani!
Nu cred să fi avut în viața mea (pe răbojul căreia adunasem destule „primăveri”) vreo „aniversare” mai inedită...
Am ajuns și la zoo într-un final, dar Rebecuța noastră își transferase energiile către un seamăn de-al ei: o fetiță drăgălașă, pe care a copleșit-o, până la sfârșitul zilei, cu toate beneficiile celebrării... Inepuizabila sa „bucurie de a trăi” fiecare clipă „de-a  aniversarea”, trebuia împărtășită...
Lecția despre Mama Natură a rămas pentru altă dată. Am ratat rolul de profesor pedant și, mai mult ca sigur, plictisitor...
Adorabila noastră nepoțică ne-a dăruit, la schimb – cu neasemuita istețime a  candorii – lecția ei și, implicit, adevărurile vii ale propriei sale naturi: orice zi poate fi o sărbătoare în sine – nu trebuie decât să intrăm în joc! 

Ploiești, 15 octombrie 2018
 (Publicată în revista Luceafărul (Bt) din 5 noiembrie 2018)

miercuri, 10 octombrie 2018

ANU' ĂSTA, NU S-A FĂCUT VINUL...


 Ne-a luat „tare” mamaia, la telefon:
- Mamă, voi n-aveți de gând să culegeți via aia? Că stă pârloagă pe câmp și-o mănâncă graurii!
- Dar, mamaie, asta nu era treaba lui Gigel? – încerc eu o diversiune, doar-doar m-oi sustrage unei acțiuni care nu mă interesa de fel.
Între cele două surori, Gigel este singurul fiu al mamaiei și, ca unică descendență a liniei bărbătești, feblețea ei, dintotdeauna. Orice i-ai face, oricât te-ai ocupa de ea, de sănătatea și bunăstarea ei, tot Gigel rămâne favoritul tradițional. Trebuie să înțeleg... Asta-i... el e fiul, eu... ginerele.
- Păi, a zis că anu’ ăsta s-o culegeți voi, că s-a săturat s-o tot muncească doar el!...
Era clar: „voi”, adică... noi, clanul liniei feminine...
Cum să-i convocăm pe toți la o activitate care nu interesa pe nimeni?! O groază de bani cheltuiți pentru drumul până la țară, multă muncă și timp pierdut pentru un vin de slabă calitate. E adevărat, un vin curat, fără adaos de zahăr și conservanți. Dar și expus degradării rapide.
Nu voiam însă să cedez, mai ales că nu ne venea să credem că fratele soției renunțase dintr-odată la această îndeletnicire de toamnă, de care obișnuia să se ocupe de unul singur :
- Mai lasă-ne un pic, mamaie, să mai vorbim și noi diseară cu Gigel, să vedem ce spune.
- Ce să mai vorbiți cu el, mamă, că trece timpul și intră graurii în vie!...
- Și ce, mamaie, graurii ăia, nu trebuie să trăiască și ei? – ripostai cu năduf, dar încercând, în același timp, să mai îndulcesc oful bătrânei.
- ... Asta dacă nu cumva i-au cules alții! – încercă mamaia să-și încheie „apoteotic” expunerea argumentelor îngrijorătoare.
Da΄ nici eu mă dau bătut:
- Cine să-ți fure din vie, mamaie? Și ce, câțiva struguri ca vai de ei? Și-apoi, din ce-am cunoscut eu, doar oameni cumsecade sunt în sat la matale!
- Of, mi-a ieșit și glicemia mare azi, de atâta supărare!
Gata, bătrâna a trecut la alt nivel: șantajul sentimental, care însă, cum-necum, i-a ieșit: în nici 24 de ore, ne-am trezit, toți, la țară și... am ieșit pe câmp. La cules de vie. Toți, adică: soția cu cei trei copii ai săi plus sora ei mai mică și... eu. Șase rânduri de „producătoare”, la șase persoane, nu era mare scofală. Munca de „după” mă îngrijora pe mine: căratul sacilor la căruță, aducerea lor în curtea bătrânei, trecerea strugurilor printr-o sită deasă (că zdrobitor nu are nimeni prin zonă), tragerea mustului de pe boască și pregătirea lui pentru fiert. Acțiuni cunoscute și necunoscute de mine, drumuri, efort și... bani cheltuiți. Muncă multă, multă mizerie, transpirație, lipsă de entuziasm și, la final, câteva deca de vin. Dar și o mamaie mulțumită. Acum, dacă mă detașez de condiționările proprii, o înțeleg: acțiunea aceasta face parte din fibra ei naturală, țărănească, care-i impune să-și cultive pământul și să-i culeagă roadele. Pământ, muncit, respectat și iubit, pentru că el îi dă „pâinea cea de toate zilele”... este pământul care – o viață întreagă – le-a asigurat mâncarea și băutura, atât ei și lui Ionel, bărbatul său, cât și celor trei copii, avuți împreună. Prin urmare, ignorarea importanței pământului în viața satului și lăsarea lui de izbeliște nu poate fi acceptată în niciun fel, pentru că ar semăna cu o trădare a tradițiilor, a neamului, a locului de baștină. Și asta nu se face!
Privit dintr-o altă perspectivă, via reprezintă ultima legătură a bătrânei cu trecutul, un trecut, așa cum a fost el, cu bune și cu rele, trăit aici, în bătătura casei, ridicată de ea și bărbatul ei – „la tinerețe” – din lut (iar pământ!) și paie, casă în care și-a născut și crescut copiii. Iar acum, să vadă mustul în butoi, toamnă de toamnă, parcă-i justifică ultimii ani de viață și-i permite să mai verse, pe furiș, câte-o lacrimă de fericire efemeră.
C-adusei vorba de casă, mi se confesa, uneori, octogenara:
Când ne-am luat, nu aveam de niciunele, nu ne-a dat nimeni niciun capăt de ață. Nici părinții, nici socrii. Am luat-o de jos, mamă! Ca s-avem unde sta și noi, ne-am construit, la început, o cămăruță, acolo unde e fântâna. Din paie și lut frământat cu picioarele astea goale. Ionel căra pământul cu roaba, eu turnam apa și-l amestecam cu paie... De dimineață până noaptea târziu roboteam s-o ridicăm. Cât am muncit!...
Bătrâna, căzută pe gânduri, și-a vârât, dintr-un reflex pe care i-l știam, o șuviță rebelă sub batic. A continuat, apoi:
O masă și două scaune, un pat, o strachină și două linguri... ăsta a fost tot mobilierul. Când am văzut odaia gata și-am intrat pentru prima oară în ea, mi s-a părut c-am intrat într-un palat! Ieșeam mereu afară s-o admir – nimeni nu mai avea palat ca al meu!
...
S-a-ntâmplat să fie o zi frumoasă de mijloc de septembrie, însorită, dar nu încinsă. Cu găleți, saci de plastic și două bidoane cu apă după noi, fetele dotate și cu mănuși din cauciuc, am plecat la vie. Cu mașina! De fapt, cu cele două mașini – deloc, agricole – în care se bulucise populația succesorală a primei dintre cele două fete, născute de tânăra „mamaie” și... o bicicletă, fiindcă sora nevesti-mii, care a rămas în satul natal, avea să apară, ceva mai târziu, pe un astfel de vehicul.
- Adi – a apelat soția la ginerele ei, sosit și el în sat la părinți, să-i ajute la cules – când terminăm, vii tu, mamă, cu căruța, să iei sacii?
- Da, mamă, dai un telefon și vin imediat – i-a răspuns acesta, îndatoritor și respectuos.
Treaba cea mai dificilă s-a dovedit a fi găsitul viei. Neparticipând decât rareori la lucrările specifice, nimeni nu știa exact locul în care se găsea „producătoarea” mamaiei. Cândva, exista un nuc la capătul locului, un nuc falnic, știut de toți, a cărui umbră bogată furniza răcoarea atât de dorită atunci când arșița soarelui te lovea în moalele capului. Între timp, nu se știe ce român a găsit de cuviință să-i curme viața și să-l folosească pentru făcut focul iarna sau, într-un caz mai fericit, pentru făcut un gard, fabricat vreo mobilă... cum i-o fi fost soarta lui de copac.
Parcelele de porumb cules alternau cu viile, deja, culese de sătenii gospodari. Niciun bob de porumb, niciun bob de strugure pe câmp. Peste tot, același peisaj: și-‘nainte, și-’napoi, și la stânga, și la dreapta, coceni de porumb gălbejiți de soare și încă neadunați de pe câmp și butuci de vie cu frunzele căzute după ce și-au împlinit destinul. Dacă s-a dus nucul, s-a dus și reperul care putea orienta viticultorii de ocazie. Se mai puteau baza doar pe amintiri și pe ceva intuiție. În rest... pe cine să-ntrebi când toți țăranii își terminaseră treaba pe câmp și se ocupau de mustuit prin curțile lor?
La un moment dat, soția, împreună cu fiica și cu cei doi fii, s-au îndepărtat, căutând locul după niște semne doar de ei știute și reîmprospătate prin  consultări ad-hoc.
- Mamă, îmi amintesc că era un șanț la marginea locului – spuse fiul cel mic.
- Da, mamă, și cele două rânduri de lângă șanț erau de „1001” – fu de acord soția și întărind spusele fiului printr-o nouă informație.
- Da, și eu îmi amintesc de șanț – cofirmă și cel mare. Pe-aici ar trebui să fie, prin zona asta.
- Dar unde e, unde e? – se necăji și fiica.
S-au îndepărtat căutând, necăjindu-se și glumind. Eu am rămas în urmă, lângă grămada de lucruri, reper în locul nucului, un om destul de înalt, cu părul alb, pe-un câmp încă îmbrăcat de vegetație, dar dezgolit de roade. Era liniște și afară, și-n interior. Fără să-mi dau seama, am intrat într-o stare meditativă, de pace și bucurie, relevându-mi, ca prin farmec, o frumusețe aparte... Atunci, asemenea unui pictor impresionist, am văzut esența unui tablou plin de lumină, culoare și suflet: o mamă cu cei trei copii, vorbind și râzând, mângâiați de-un soare blând, flecărind ca pe vremuri, înainte de-a apuca, fiecare, pe drumul stabilit de destin. Nu la vreo petrecere – nuntă sau botez în familie – ci undeva pe un câmp, în satul natal, satul originii lor, căutând împreună via, ca pe o legătură comună, strămoșească. O regăsire de-o clipă, plină de substanță. Dar și de formă, pentru ochii „pictorului”. N-au găsit via – s-au regăsit pe ei înșiși!
- Dragilor, cred c-am găsit eu locul – le-am strigat din mijlocul viei în care mă găseam.
Asta trebuia să fie! Șase rânduri și, la margine, șanțul.
Doar că strugurii... nu prea mai erau!
- Ai găsit-o? – mă-ntrebă soția.
- Ia uitați-vă și voi, cred că asta e.
- Da, asta este! – confirmă și cel mic.
- Uite șanțul! – strigă cel mare.
- Uite și măceșii de la margine! – întări fata convingerea generală, după o nouă descoperire.
- Ați reușit să găsiți via? – apăru și sora soției ținându-și bicicleta de coarne.
- Am găsit-o, surioară, dar ce folos? Strugurii... i-au mâncat graurii.
- Așa se-ntâmplă, dădică, după ce toată lumea culege, dacă mai rămâne vreun lot stingher, se-abat graurii și îl termină imediat!
Din fericire, bucuria regăsirii de sine a depășit cu mult dezamăgirea pierderii „producției de vin” din toamna aceasta.
Recolta de struguri a mamaiei
- Eu am găsit, totuși, câteva boabe de struguri... i-am cules pentru mamaia... măcar să-i guste – spuse, făcând „haz de necaz”, băiatul cel mic (la rându-i, „tată de familie”), care ne arătă, râzând, găleata din plastic pe fundul căreia se puteau zări vreo trei ciorchini de struguri cu câteva boabe răzlețe pe ei.
- Hai, mai bine să facem un grătar, că mi s-a făcut o foame...
- După atâta muncă...
- Da, copii... un grătar meseriaș, confecționat de unchiul vostru, nea Gigel! Culmea e că o să-i facem noi safteaua... nu graurii, cum s-ar cuveni...
Cele două mașini, o bicicletă îndesată, pe jumătate, într-un portbagaj – cu o roată, atârnând pe-afară – au întors pe câmpul părăginit și s-au îndreptat spre casa bătrânească. Hârtoape, ca pe câmp și-un praf...
Via mamaiei de la țară a îmbătrânit... Să-și fi spus ultimul cuvânt? Cine știe? Vom vedea la anul că... anu’ ăsta, nu s-a făcut vinul...
În bătătura mamaiei, grătarul lui Gigel se înroșise triumfător... Deh!

(Publicat în revista Boem@, nr. 116 (octombrie 2018)  http://www.boema.inforapart.ro/



sâmbătă, 8 septembrie 2018

A.S.L.R.Q. - 10 ANI

Cu ocazia aniversării celor 10 ani de la înființare,
LA MULȚI ANI
!
Poetul Adrian Erbiceanu prezentând bilanțul A.S.L.R.Q. la a IX-a aniversare
Alături de Poetul Adrian Erbiceanu, în urmă cu un an, la a IX-a aniversare

vineri, 20 iulie 2018

MON AMOUR ABYSSAL - Ionuț Caragea


Poetul Ionuț Caragea surprinde cu un nou volum de versuri, unul inedit, „Mon amour abyssal”, apărut la editura Stellamaris din Brest (Franța). Conectat permanent la sursa infinită de inspirație, prolificul Ionuț Caragea își verifică limitele, trecând cu curaj granițele și căutându-și locul alături de marii poeți ai lumii.

Traducerea din română în limba franceză a fost asigurată de Amalia Achard în colaborare cu Pierre-Yves Roubert, lector și corector. Prefața a fost semnată de reputatul critic literar francez Jean-Paul Gavard-Perret, iar referințele critice din volum de: Prof. Univ. Dr. Jean-Paul Gavard-Perret, Prof. Univ. Dr. Jacques Bouchard (Canada) și Prof. Univ. Dr. Constantin Frosin (România).
Coperta: Vlad Turburea.

Pentru comenzi se poate accesa:
editionsstellamaris@stellamarispoemes.com, iar în curând volumul va fi pus în vânzare pe „Fnac”, „Amazon” și în unele librării din Franța.

Jean-Paul Gavard-Perret despre „Mon amour abyssal”, în revista franceză LE SALON LITTERAIRE:
L’amour et l’angoisse créent dans ce livre le mouvement perpétuel de l’ici et de l’ailleurs, du bel aujourd’hui et des terreurs passées. Reste à savoir ce que l’auteur va faire de tels lieux. Entre enfer et paradis, il a bien sûr fait son choix.
Mais l’endosser ne soulage en rien les monstres intérieurs.
Ne seraient-ils pas, tout compte fait, le mal nécessaire ?
Celui qui permet, au fond de soi, de se reconnaître et de puiser enfin dans la femme la jouissance suprême et partagée. Celle moins du corps que de l’âme qui échappe enfin aux pensées négatives ?

Tant que l’amour perdure, la prostration, la crispation de ce qui peut malgré tout ressembler à des instants de lucidité prennent des virages contre la mort que l’on se donne et qui nous fut parfois donnée. Il existe donc bien dans cet Amour moins des abîmes que la merveille où plonger.
L’éros déborde de son étoile le soleil noir de la mélancolie.

Néanmoins Ionuţ Caragea rentre dans l’existence par celle qui devient la venante, transforme la vie en autre chose qu’une ombre revenante. Et face aux vieux démons de toujours, le titre, Mon Amour Abyssal, dit tout de ce qu’il en est comme l’évoquait Baudelaire de l’horreur et de l’extase de la vie.


Jean-Paul Gavard-Perret

Ionut Caragea, Mon amour abyssal (Poèmes), Éditions Stellamaris, Brest, 86 p.-, 2018



Jean-Paul Gavard-Perret despre „Mon amour abyssal”, în publicația elvețiană De l'art helvetique contemporaine:
Ionut Caragea une nouvelle fois espère contre la solitude inhérente à l’homme l’espérance d’un miracle aussi provisoire que perpétuel. Déferlent le réel et l’irréel comme dans chacune des œuvres du poète, fruits des terreurs passées mais tout autant d’un incessant avenir plus prometteur
Face au dur désir d’être la femme, donc en rien la revenante, elle est toujours restée ici. Elle a toujours existé comme la porte ouverte dans les murs de l’existence. Elle dort aux côtés du poète et lui permet d’exister. D’autant que celui-ci ne se l’annexe pas, mais en devient l’hôte.
Caragea 3.pngContre l’appel du vide, elle ne sert pas seulement à le combler. Preuve que contrairement à ce que pensait Duras, l'amour n'est pas une maladie. C'est la seule addiction nécessaire et le bon alcoolisme. Il permet à l'auteur ce que l'on pourrait résumer d'une formule: « je traverse, j’ai été traversé ». Dès lors, sur le sable de l'amertume, l'amour est la pluie d’été.
Jean-Paul Gavard-Perret
Ionut Caragea, « Mon amour abyssal », Éditions Stellamaris, 86 p., 2018
Important: Volumul a fost distins cu premiul pentru poezie „François-Victor Hugo” (fiul lui Victor Hugo), oferit de Societatea Poeţilor Francezi.

Cet ouvrage a reçu le prix de poésie François-Victor Hugo 2018 de la Société des Poètes Français.

duminică, 1 iulie 2018

VASILE VOICULESCU (1884-1963)

Bustul scriitorului din fața Casei memoriale din satul Pârscov, Buzău.
Autor: Oscar Han
Poet, prozator, publicist, editor, medic, Vasile Voiculescu este un român ce ar trebui cunoscut (de toți românii) și recunoscut (de toți confrații) nu numai pentru opera scrisă sau pentru acțiunile umanitare (era supranumit Medicul fără de arginți), ci și pentru educația sănătoasă ce și-a însușit-o încă din primii ani de viață, educație cultivată mai târziu prin introspecții asupra vieții - este cunoscut faptul că omul Vasile Voiculescu era profund religios - și probată în fața autorităților comuniste ale vremurilor trecute.
Casa părintească din Pârscov, în care s-a născut scriitorul 
Verticalitatea de care a dat dovadă l-a costat libertatea în ultimii ani de viață, fiind condamnat la cinci ani de închisoare, din care a efectuat patru. La puțin timp după eliberare, a murit de cancer, boală dobândită în timpul detenției. De fapt, toată viața a suferit din cauza convingerilor sale democratice.

Casa de Cultură și Biblioteca „Vasile Voiculescu” din Pârscov
Din păcate, nici opera sa nu este îndeajuns de cunoscută. Mărturisesc, am citit cândva o carte de povestiri fantastice și am fost entuziasmat de frumusețea scriiturii și de profunzimea mesajului, dar nu mi-am dat seama de anvergura scriitorului. Abia acum, după ce am vizitat casa memorială de la Pârscov, am căutat în mediul online și am citit câteva poezii. Nu doresc să adaug superlative insuficient argumentate, vă las pe voi să trageți concluzii din cele două poeme pe care le-am ales.

Din ciclul poemelor care-i reflectă căutările mistice:

Doamne 

În vârful copacului Tău sunt o floare...

Pe cea mai înaltă ramură a lumii

Mă leagăn în talazul de azur şi soare.

Slavă Ţie că n-am rămas în temniţa humii,

Ci slobodă, spre cer, înfloritoare

Inima mea nu mai întârzîie:

Zbucneşte afară în limpezi petale

Să lege rod tainic, bob de poezie

Hrana zburătoarelor împărăţiei Tale.

Petala mi-e cu aripa rudă,

Miresme, cântec gata să s-audă.

Zâmbesc sub luceafar visarile-mi grele,

Beau apele lunii, se umflă în ele

Păunii nopţii cu cozile-n stele.

...Scuturaţi-mă vânturi mladii ori haine,

Singură moartea e o dincolo de fire

Prăpastie cu adânc de fericire.

Furtuna extazului mă va urca, poate,

Peste vamile şi stavilele toate,

Într-o pală de parfum, Doamne, pâna la Tine,

Cerul arunce-mi înapoi jos ruina.

Floarea căzută din împărăţie

A vazut Cerul şi a sărutat Lumina.

Fiecare vers - o superbă metaforă! 

În vârful copacului Tău sunt o floare... 
Sau: Slavă Ţie că n-am rămas în temniţa humii!
Sau: Singură moartea e o dincolo de fire/ Prăpastie cu adânc de fericire.
Sau: Floarea căzută din împărăţie/ A vazut Cerul şi a sărutat Lumina.

Evident: poetul este conștient de natura sa divină și de legătura strânsă pe care o are cu Dumnezeu.

Dar am găsit și minunate poeme de dragoste!

CCXXIX 

Nu-ţi spun nici un adio cum n-ai mai exista...

Rămâi doar coaja celei pe care-o iau cu mine...

Ţi-am supt adânc esenţa şi te-am golit de tine...

Plec numai cu splendoarea şi frumuseţea ta;

Las ochii falşi luceferi, şi iau privirea dragă,

Las buze reci de idol şi iau sărutul lor,

Uit sânii, duc căldura şi forma lor întreagă,

Fur neagra avalanşă de par când se dezleagă,

Din trup îmbrăţişarea de vrej ameţitor...

Zvârl inima stricată ce-ţi schioapătă alene,

Cu scopuri nepătrunse ţesute-n linguşiri

- Când prefăcute lacrimi, când râsete viclene-

Capcana-n chip de suflet ascunsă-n amăgiri

Cu tot ce-am strâns din tine curat, ca Prometeu

Am sa te-alcătui altfel, dar suflet iţi dau eu.

Îndrăgostitul și-a dat seama de goliciunea femeii iubite și a ales să-i extragă esența, renunțând la forma ce l-a fermecat inițial: Rămâi doar coaja celei pe care-o iau cu mine...
Dar nu se oprește aici: pentru a nu-și pierde definitiv iubita,
Cu tot ce-am strâns din tine curat, ca Prometeu/ Am sa te-alcătui altfel, dar suflet iţi dau eu.

Am sa te-alcătui altfel, dar suflet iţi dau eu. Vă mărturisesc: nu știu dacă am mai întâlnit un poem de dragoste atât de frumos, de profund și nobil.