joi, 23 februarie 2017

NIRMAL DHAM - NEW DELHI

Nirmal Dham - New Delhi

Încercând să fiu sintetic, în puține cuvinte, pentru mine, SHRI MATAJI NIRMALA DEVI reprezintă reperul principal al existenței pe această planetă, în această viață (despre celelalte, cele trecute, nu-mi amintesc nimic). Și, dacă depășesc faza egocentrismului, reperul este valabil pentru întreaga suflare omenească, chiar dacă majoritatea semenilor noștri, atât de dezorientați, nu sunt conștienți de epoca ce traversează și, când O privesc, văd doar omul.  

Am mai spus-o: în ce mă privește, Sahaja Yoga este revelația vieții. Și da, m-am agățat de „punctul de sprijin” numit SHRI MATAJI, exact ca un copil neajutorat (și, de multe ori, răzgâiat) de rochia mamei sale. La cine plânge copilul când îi este foame? Sau când îi este frig? Dar când se simte neglijat? La mama sa, cea care îi asigură hrana, căldura trupului și a sufletului. Cea care, seara, pentru a-i face trecerea mai ușoară spre lumea viselor, îi cântă un cântec de leagăn.

Paranteză: De ce m-am agățat eu de Mama, de ce ne-am agățat noi toți, sahaja yoghinii lumii, de Mama Divină? Pentru că ADI SHAKTY ne-a dislocat conștiința, a smuls-o din fundătura gri în care ni se... irosea (sunteți de acord?) viața. Nu aveam niciun orizont clar – ni l-a arătat SHRI MATAJI, ni l-a trasat fără echivoc și, mai mult de-atât, ne-a indicat fiecăruia dintre noi propria stea de pe cer și scara de aur pe care trebuie să urcăm. 

                                                              (Fragmente din „Anaglife sahaj”, volum în pregătire)


TESTAMENTUL

O
chii Zeiţei îl fixau pătrunzători, scrutându-i străfundurile. Stătea ascultător în faţa Ei şi aştepta comanda. Nu era înfricoşat. Din contră! Privirea Zeiţei era, pe cât de autoritară în mesajul ce-i transmitea, pe atât de caldă. Se simţea învăluit în marea de iubire a Mamei Sfinte şi era pregătit să treacă examenul. Calmul şi liniştea se instalaseră în trupul lui, mintea i se odihnea – îşi găsise şi ea repaosul.
 - Uită-te în ochii mei! – a venit comanda.
        Nici nu se putea altfel. Magnetismul privirii Zeiţei nu-i permitea o altă direcţie. Lumina copilului se prinsese de lumina Ei până la identificare. Se cufunda tot mai mult în adâncul necuprinsului, încercând să atingă infinitul. Intuia deja nemărginirile.
 - Întinde mâinile spre mine!
           Auzea comenzile, le înţelegea logica, dar toate treceau prin el, deveniseră una cu el, astfel încât executarea lor nu mai ţinea nici de logică şi nici de conştient. Mâinile i s-au întins spre înainte nu datorită comenzii, ci a identificării cu sursa ce le-a emis. Executa în acelaşi moment în care porunca era emisă.
            - Simte energia!
            Tonul Zeiţei devenise imperativ.
            - Absoarbe-Mi-O pe toată!
            Acum comanda chiar suna a poruncă.
        - Ia-Mi energia! Simte-O cum te pătrunde! Simte-O cum curge în tine ca un fluid viu ce-ţi pătrunde în toate celulele trupului! Simte fluidul! Identifică-te cu el!
         Nici n-ar fi putut să se opună. Între el şi Zeiţă se instalase un circuit de energie asemenea sângelui pulsat cu putere de inimă prin corp. Întreruperea circuitului ar fi  echivalat cu moartea.
             - Foarte bine! Menţine contactul! Acum, întinde mâinile în lateral!
          Atunci s-a petrecut minunea pentru care trebuise să fie atât de docil. Cu mâinile întinse în lateral, a simţit cum îşi pierde greutatea pământeană şi cum, asemenea Domnului Iisus, urcă vertiginos la ceruri. La toate cerurile! Nu era levitaţie! Era... Înălţare!
          Nu avea frică de înălţime! A privit chiar în jos, să vadă cum arată lumea de la înălţimea zeilor. Dar... lumea nu arăta în niciun fel! Nu a văzut nimic! Sau... nu a înţeles nimic!
            Apoi, cu aceeaşi viteză a gândului a coborât pe pământ. A simţit aterizarea lină şi a căutat-O să-I mulţumească.
 ZEIŢA... plecase!

            A fost visul din noaptea de 21 spre 22 februarie 2011.

Brăila, 23 februarie 2011

                                  (Din volumul „Nevăzutele cărări”, Florin Meșca, Editura PIM, Iași, 2013)










duminică, 19 februarie 2017

Revista A.S.L.R.Q. - nr. 8


http://www.aslrq.ro/ASLRQ_ fichiers/revista.htm

A apărut numărul 8 al Revistei Asociației Scriitorilor de Limbă Română din Quebec. 
Ca de obicei, ni se propun texte literare inedite, atât din poezie, cât și din proză, critică literară și eseuri. 
De remarcat lista evenimentelor ASLRQ din 1989. Personalități marcante ale culturii românești au participat la diferite manifestări organizate sub egida ASLRQ.

luni, 6 februarie 2017

MESAJ CĂTRE ULTIMUL OM DE PE PĂMÂNT


Prietenul meu de dincolo de oameni, poetul și criticul Ionuț Caragea, mi-a semnalat în urmă cu două zile apariția ultimului său volum de versuri: Mesaj către ultimul om de pe Pământ.

http://ionutcaragea.ro/poezie_files/mesaj.htm

În primul rând, mi-a atras atenția titlul volumului care, pot spune că m-a șocat. Pentru că promitea o perspectivă aparte a așezării poetului în raport cu lumea, cu creația, o viziune cel puțin interesantă.
Nu am pus niciun moment la îndoială primul gând ce mi-a venit: poetul, în rolul penultimei persoane de pe Pământ, poartă un dialog (probabil, filosofic) cu ultima persoană de pe Pământ. Dar dacă, m-am întrebat în secunda doi, poetul se așează în ambele ipostaze și are loc, de fapt, un dialog cu propriul sine? Ce poate să-și spună sieși, poetul? La ce energii se și ne conectează, pentru a revela ceea ce, de regulă, rămâne definitiv ascuns neautorizaților?

Am început să citesc. Și, fără niciun efort, poetul m-a purtat în lumea lui și m-a provocat să devin unul dintre cele două personaje: penultimul sau ultimul om de pe Pământ - la alegere. Sunt convins: doar așa poate fi citit omul și înțeleasă poezia lui. Cât de mult mi-aș dori să văd și eu la fel de bine!

un poem pe care-l va citi
ultimul om de pe Pământ
la revărsatul zorilor
și va spune
îți mulțumesc ție
poet al unei generații de orbi
că n-ai renuțat
să visezi la nemurire...
(Poemul meu de azi)

dar dacă mesajul meu 
către ultimul om de pe Pământ
este, de fapt,un răgaz de respirație divină
care mi-a fost oferit
înainte de a mă întoarce
la mine însumi?
(Mesaj către ultimul om de pe Pământ)

Îmi este greu să fac comentarii. Nu am calitatea. Eu, muritorul, sunt aici - Poetul este Acolo! De ce folosesc majuscula? Deoarece, cu siguranță, Creatorul nu regretă harul ce i-a dăruit. Probabil că, atunci când, pentru a-i da viață și a suflat asupră-i, i-a grăit astfel:
 - Omule, ție îți dau harul vorbelor meșteșugite - aștept să Mă surprinzi!
Dumnezeu a tăcut. Cerul s-a deschis și s-a închis la loc. Pe o rază invizibilă de lumină harul a coborât în trupul potrivit și... s-a născut Poetul. Om din trup de om, cu plânsetele de rigoare.
Cum și-a folosit harul Poetul, putem să ne dăm seama aplecându-ne asupra volumului de față. A acestuia și a tuturor celorlalte opere oferite Hărăzitorului până acum. Trebuie să recunoaștem: datoria este mare!
Acum, sincer să fiu, nu pot să enunț eu, un anonim, cât de înaltă este ștacheta Omniprezentului. Ceva îmi este foarte clar însă: Poetul și-a dat seama de cât de nobila îi este vița, are clare reperele estetice și, adeseori, dialoghează direct și cuviincios cu Cel ce l-a hărăzit.
În dialogul dintre ultimul și penultimul om, adeseori, invizibilă, se întrepătrunde întreaga mulțime - martori muți - a muritorilor ce s-au perindat pe planetă, oameni cărora - recunoaște Poetul, ca ultim registrator - în graba sa de la ultima întoarcere pe Pământ, le-a uitat numele. Și mai îndrăznesc o afirmație: se simte permanent prezența Tatălui.
Toate fericirile, toaste angoasele Poetului (un ales în adevăratul sens al cuvântului) sunt un cumul al tuturor fericirilor și angoaselor celor cărora, neglijent, le-a uitat numele.
Fiecare poem este o întrebare, o încercare de răspuns sau un mesaj subliminal.

Poemul meu de azi

şi această zi va trece
o zi ca oricare alta în care
poate cel mai bun lucru
a fost un poem despre viaţă
pe care l-am scris în ciuda
tuturor previziunilor sumbre
despre timp şi distrugere

un poem ca un cântec suav
lângă zidurile cetăţii adormite
transmis din generaţie în generaţie
de copacii bătrâni
prin foşnetul frunzelor

un poem ca un râu
obosit de atâta goană prin defileuri carstice
odihnindu-se sub pletoasele sălcii
care-i spun, printre lacrimi
povestea lor tristă de sfânta sărbătoare
când le-au fost rupte crengile

un poem ca un soare
care se ascunde după turla bisericii
când pot privi oraşul în toată
splendoarea sa

un poem ca un Dumnezeu
care scoate stelele din jobenul nopţii
cu mâna lui nevăzută
şi le aruncă în calea dorinţelor mele
iar eu nu mai trebuie să sufăr
de blând-ucigătoarea plictiseală

un poem pe care-l va citi
ultimul om de pe Pământ
la revărsatul zorilor
şi va spune
îţi mulţumesc ţie
poet al unei generaţii de orbi
că n-ai renunţat
să visezi la nemurire
îţi mulţumesc că ai fost
atât de legat de viaţă
prin cuvânt
şi în tăcerea ta
când alţii profanau
templele sacre ale sufletului
ai scris poeme de iubire
îţi mulţumesc că nu m-ai lăsat
să mă prăbuşesc în mine
şi mi-ai dat puterea să înfrunt
cu pieptul dezgolit
şi pletele în vânt


a p o c a l i p s a

Mesaj către ultimul om de pe Pământ

aş vrea să trăiesc atâta cât
să ajung penultimul om de pe Pământ
şi să-l salvez de la gândul
ispititor al nimicniciei
pe ultimul om de pe Pământ
să-i citesc din cărţile mele de poezie
tot ce alţii nu au vrut să audă

dar dacă eu sunt şi ultimul
şi penultimul om de pe Pământ
iar pace veşnică nu va fi până când
unul dintre noi nu-l va convinge
pe celălalt că există
sau că nu există
nemurire?

dar dacă mesajul meu
către ultimul om de pe Pământ
este, de fapt, un răgaz de respiraţie divină
care mi-a fost oferit
înainte de a mă întoarce
la mine însumi?

Diamante

pe scoarţa mea cerebrală
Dumnezeu a sădit gândurile
care au devenit cuvinte
dar câteva gânduri
au căzut în adâncul
circumvoluţiilor

sub greutatea
celorlalte cuvinte
şi a durerilor zilnice
au devenit diamante
pe care le extrag
cu forcepsul
inspiraţiei

Ultimul poem face lumină. Poetul, ultimul om de pe Pământ,  își asumă misiunea (autorizat fiind) reprezentării tuturor confraților, frați cu toții/întru iubire/sacrificați/ca orice oștire/care se luptă până la moarte/pentru veșnicia lor/dintr-o carte.
Cartea vieții, un fel de Biblie a poeților, ceva atât de sfânt, încât poți jura cu mâna pe ea, este cartea cu care Poetul se va prezenta în fața Judecătorului (Cel ce i-a dăruit harul) dacă, bineînțeles, va scăpa de infern și de câini. De infern... ține de Poet: va scăpa, dacă nu are scrijelate semne prea adânci pe răbojul greșelilor. Cu câinii e mai greu. Sunt prea mulți.

Cartea vieţii

nu te cunosc
nu te-am văzut niciodată
dar versul tău
îmi readuce în inimă
lumea toată

chiar dacă sunt
ultimul om de pe Pământ
îmi amintesc acum orice cuvânt
pe care înaintaşii l-au spus
precum le-a fost
dictat de sus

fraţi cu toţii
întru iubire
sacrificaţi
ca orice oştire
care se luptă până la moarte
pentru veşnicia lor
dintr-o carte

cartea aceasta
o voi ţine în mâini
dacă voi scăpa de infern

şi de câini

Volumul a apărut la Editura Fides din Iași, 2017, cu o prefață semnată de Maria-Ana Tupan.

sâmbătă, 4 februarie 2017

MI-E DOR DE CHIRA CHIRALINA

Da, am tendința ca, atunci când mă gândesc la Brăila, să simt în nări, instantaneu, izul inconfundabil al Dunării și, fără voia mea, să devin poet. Un poet fără poezie scrisă, doar prin simțire. Atunci îmi amintesc de Panait Istrati și de personajele sale tragice, dar și pitorești: Chira Chiralina, Stavru, Codin, Kir Nikola, Adrian...



Și, dintr-odată, mi-am luat seama: Ce mai știi tu, omule, despre Chiralina? Dar despre Codin? Le-ai înțeles, le-ai pătruns dramele? N-am știut să-mi răspund. Pentru că trecuse atâta timp de când citisem povestirile „hoinarului”, încât ele îmi rămăseseră întipărite în conștiință doar ca o simțire specială, ca un parfum exotic pe care-l atribuiam strict Brăilei mele iubite.
Să fie bine, să fie rău? Poate, amândouă răspunsurile sunt valabile. Bine, pentru că simțirea pentru eroii lui Panait Istrati și epoca lor este una plăcută, amețitoare. Rău, pentru că nimic concret nu mai era în mintea mea referitor la personajele ce mă inspirau.
Prin urmare, am reînceput să citesc din operele scriitorului româno-francez. Sau francezo-român. În opinia mea, n-are nicio importanță. Românii au meritul că l-au dat pe omul Panait Istrati, francezii pe acela că l-au descoperit și promovat pe scriitorul cu același nume. (N-ar fi prima oară când francezii descoperă, promovează și-și asumă - pe merit, îndrăznesc, adeseori, să gândesc - vreun român talentat.)

În ediția bilingvă româno-franceză scoasă de Muzeul Brăilei și Casa Memorială „Panait Istrati” din 1994, Chira Chiralina - Povestirile lui Adrian Zografi, la final sunt trecute două dintre scrisorile trimise de către scriitor prietenilor săi. Din prima scrisoare - adresată unui prieten (bănuiesc că ar fi vorba despre scriitorul Romain Rolland) și datată Nisa, 15 aprilie 1925 - am extras un fragment care mi s-a părut semnificativ pentru frământările sale, pentru iubirea de limba natală și locurile în care a deschis ochii în lume. Tema (și motivul) generală a acestei scrisori era nemulțumirea scriitorului determinată de traducerea dezastruoasă a povestirii Chira Chiralina din franceză în română.

Acestor oameni - singurii cărora mă adresez în tot ce scriu - le voi spune că majoritatea eroilor mei sunt români, ori din România (ceea ce pentru mine e același lucru), că acești eroi au gândit și au grăit - în sufletul meu, timp de ani îndelungați - în românește, oricât de universală ar părea simțirea lor redată în artă. Le voi mai spune oamenilor de bine, că dintre toate meleagurile contemplate de lumina ochilor mei, acelea care mi s-au întipărit în suflet pe când mă purta mama de mână, îmi sunt cele mai scumpe, și că numai un „înstrăinat” ca mine va ști să le ducă dorul și să le desmierde amintirea, așa cum știu eu astăzi când trăiesc din amintiri.
Am recitit zilele acestea câteva din principalele povestiri ale universalului (conform caracterizărilor timpului) Panait Istrati și m-am reîndrăgostit de el, de Brăila, de Dunăre, de Chira...