Am fost şi eu revoluţionar! - Lansare de carte. 25.10.2011

Ziua de luni, 24 octombrie 2011, reprezintă o dată-eveniment în viața mea: mi-am lansat, la Biblioteca Județeană „Panait Istrati” din Brăila, prima carte, volumul de proză scurtă „Am fost și eu revoluționar!”

Moderator: Claudiu Brăileanu, șeful serviciului Relații Publice din cadrul Bibliotecii „Panait Istrati” din Brăila.
Au prezentat: Dumitru Anghel - scriitor și Stan Brebenel - scriitor.

Și-au dat concursul, prezentând un scurt spectacol de muzică folk, Sarah Costinaș și Ramona Bivoleanu, eleve la Liceul „Nicolae Iorga” din Brăila.

Invitați: rude, prieteni, scriitori, un grup de sahaja yoghini.

Scriitorii Stan Brebenel și Dumitru Anghel 
încadrându-l pe moderator

Claudiu Brăileanu, moderator din partea Bibliotecii Județene „Panait Istrati” din Brăila, și-a intrat în rol și, după ce a i-a informat pe toți invitații despre motivul prezenței lor în sală, a dat liber la povești.  

Scriitorul buzoian Stan Brebenel

Cuvântul primului invitat, domnul Stan Brebenel, scriitor buzoian:

„Cartea lui Florin Meşca m-a incitat până să o citesc prin titlu. Ceva îmi spunea că nu se referă la titlul de erou al revoluţiei sau la evenimentele din decembrie 1989, ci la cu totul altceva. Volumul cu proze scurte, „Am fost şi eu revoluţionar!”, este cartea de debut ce a apărut în anul 2011 la Editura Olimpiada din Brăila, având o copertă de excepţie realizată de Svetlana Potângă.

Vedeta zilei: volumul de proză scurtă 
„Am fost și eu revoluționar!”

Este structurat pe trei capitole:

I. Poveştile mele – unde sunt o serie de amintiri prin care redă întâmplări, peripeţii şi fapte din anii adolescenţei, tinereţii şi maturităţii autorului.

II. Jurnalistică – în care autorul se înhamă la o analiză pertinentă, rece, reală şi foarte concretă a unor realităţi din societatea românească actuală pornind de la evenimente ce ne marchează destinul în fiacare zi, acelea rele. M-a frapat, în proza „Aşteptându-l pe Maxi”, asemănarea dintre doi hingheri: de nume şi de atitudine. Horez de la Brăila şi Harbuz de la Bucureşti. Nume predestinate în exterminarea câinilor maidanezi.

III. 5 fantezii – aici Florin Meşca demonstrează că este o fire sensibilă, ironică, unde îşi exersează talentul şi imaginaţia realizând unele lucruri la graniţa dintre utopie şi fantezie, ca în proza „Ţara nefumătorilor”.

Revenind la capitolul întâi observăm că Poveştile lui Florin Meşca sunt scrise alert, aşa cum s-au desfăşurat evenimentele, textele au pagini emoţionante ce evocă şi figurile unor personalităţi. În pofida unor rigidităţi, a unei severităţi, a lipsei flexibilităţii autorul a găsit şi a accentuat pe calităţile sufleteşti extraordinare ale unor dascăli şi care au fost ţinute cu greu în frâu de către aceştia în relaţiile cu elevii: sensibilitate, duioşie, amiciţie. Aceşti dascăli nu erau chiar oricine. Unii dintre ei adevărate personalităţi ştiinţifice.

Florin Meşca ştie că rolul unei cărţi este să trezească în cititor sentimente vechi, păstrate în cea mai de preţ ladă de zestre din lume – sufletul, să aducă în prezent nostalgii şi să le dea viaţă, să ne facă să credem că, pentru puţin timp, avem vârsta acelor ani şi, dacă este posibil, în colţul câte unui ochi al eroilor să apară o lacrimă recunoscătoare. Citind aceste amintiri nici nu ne dăm seama cât de copii putem fi. Ce minunat!

Dragoș Neagu, directorul Bibliotecii Județene brăilene,
răsfoind cartea.

Afirmam că scrisul este alert. Scrisul mai are o calitate sau mai multe. Este fluent, este viu, este scris într-o dulce limbă românească. După lectură nu rămâi cu nici un gust alterat. Şi mai rămâi, minute bune, în visare în fotoliul de lângă veioză şi te vezi la fel de rebel, de boem, de sănătos, plin de vise şi cu aceeaşi poftă de viaţă. Adică eşti fericit!

De regulă, când se prezintă o carte nu se prea citează decât din volumele de poezii. Eu am să vă prezint câteva citate scurte ca să-mi argumentez afirmaţiile anterioare. Iată un exemplu de căldură abstractă: „Înţelegând funcţia (matematică – n.m.) ca pe un organism viu, ce poate evolua în funcţie de coordonatele pe care eu i le impun, acum operaţiile matematice de bază erau cele pe care puteam să le consider ca fiind abstracte. A fost o revelaţie pentru care a trebuit să mă umplu de 2 în catalog, să rămân corigent, să plâng, să disper, să am coşmaruri”. (În proza „Maeştrii ştiinţelor exacte”). Alt exemplu, de sabrer al cuvintelor, nu numai de îmblânzitor al cifrelor, în aceiaşi proză: „Aşa am ajuns un adevărat performer al funcţiilor, iar matematica şi-a recăpătat în ochii mei aura de regină, severă dar frumoasă, şi care mă recunoaşte la curtea ei!”. Pentru aceste cuvinte calde, felicitări şi dascălilor.

Epigramiștii sunt pe fază. Unii își iau notițe.

Viorel Frâncu, Stela Șerbu-Răducan și Păun Condruț. 

După ce prezentatorii aleși de mine vor termina cu laudele,

vor urma „săgețile”, „sulițele” și... alte vorbe de duh.

Se spune, cu destul temei, că viaţa de elev şi de profesor este periculoasă. Depinde de perioada evocată. La vremea aceea era mult mai periculoasă viaţa de elev, în sensul strict al cuvântului, mai rigidă şi mai restrictivă faţă de azi. Profesorii trăiesc în zilele noastre mult mai periculos. Sunt bătuţi de elevi, umiliţi în diferite moduri – şi de elevi şi de societate – traumatizaţi psihic.

Şi totuşi viaţa de atunci, de elev sau adolescent, avea frumuseţile ei. Iată cum redă succint autorul: „Ce ani superbi! Ce vârstă a inocenţei! Câtă naivitate, expansivitate, câtă încredere în sine şi lipsă de griji!” (În „Poveşti cu Remo Germani”).

Cred că sunt suficiente argumentele ca să concluzionez că volumul lui Florin Meşca este unul necesar. Este ca o invitaţie pentru cititor de a călători în trecut. Este tonic şi în sufletele fiecăruia poate să trezească acele amintiri care revigorează spiritul şi trupul.

Prin acest volum Florin Meşca îl contrazice în mare parte pe marele Petre Ţuţea care-i scria lui Emil Cioran astfel: „Erorile din memoria mea mă otrăvesc cu regrete inutile. Trecutul este încărcat de impurităţi, de neputinţe şi de eşecuri, şi viitorul este purtător de moarte”. Aici, la Florin Meşca, trecutul, prezentul şi, îmi place să cred, viitorul este viu.”

Scriitorul și publicistul brăilean, Dumitru Anghel

                                     








Din păcate, nu sunt în posesia transcrierii prezentării domnului Dumitru Anghel. Din fericire, ulterior, cronica a fost publicată în revista Ecouri Dunărene, nr.12/27.01.2012-Turnu Măgurele.  

Ramona Bivoleanu-chitară și voce și Sarah Costinaș-muzicuță, 

blockflote și voce, două talentate fete, 
eleve ale liceului „Nicolae Iorga” din Brăila  

                   






Emoțiile, pentru mine, erau tot mai pregnante. Se spuneau cuvinte atât de frumoase despre cartea scrisă de mine, încât nu-mi venea să cred că eu sunt cel care a scris-o! M-au ajutat să ies din impas cele două talentate fete. Cântarea lor a reprezentat pauza ce-mi era necesară pentru a mă reculege, a-mi reorganiza gândurile și a depăși emoția de moment. 


Pentru a vă bucura de farmecul interpretării celor două eleve, nu ezitați să dați clic pe link-ul de mai jos:

https://youtu.be/_VD60BApLEs

În fine, ce trebuia să se întâmple, s-a întâmplat: am luat cuvântul. Bineînțeles, nu am prididit cu mulțumirile:

                                                 

„Mulţumesc mult pentru cuvintele potrivite pe care le-aţi folosit fără zgârcenie în vederea satisfacerii Domnului Ego! Al subsemnatului, bineînţeles! Aproape că am început să cred şi eu că acest volum ar fi o reuşită! Încercând să-mi păstrez luciditatea, eu aş spune că această carte este... subţirică. Atât la propriu, cât şi la figurat. La propriu, e simplu de explicat: cu paginile de gardă şi cuprins are vreo 230 de pagini. Doar atât! În rest, ce mare noutate aduce ea? Este ea în vreun sens novatoare?

Ideea poveştilor mele a pornit tocmai de la unicitatea vieţii fiecăruia dintre noi. Trebuie să recunoaştem: marea majoritate a celor ce formăm populaţia lumii suntem nişte anonimi! Câţi pot fi un Leonardo da Vinci sau un Einstein? Sau un Henri Coandă? Dar un Eminescu sau Brâncuşi? Câţi au zburat în cosmos şi cine dintre noi a dat măcar numele unei străzi desfundate a vreunei localităţi de provincie? Suntem nişte oameni obişnuiţi care au făcut ceea ce fac toţi oamenii obişnuiţi: ne-am născut, am învăţat, am întemeiat familii, am făcut o casă, ne-am luat (sau nu) o maşină, acum îmbătrânim şi... ne ducem! Da, dar viaţa fiecăruia dintre noi este marcată de tot felul de evenimente, mărunte sau nu – nu întotdeauna plăcute! – care îi dau culoare, parfum, o fac trepidantă şi imprevizibilă. Acestea reprezintă, de fapt, ingredientele unei vieţi interesante, lipsite de monotonie, reprezintă ingredientele frumuseţii vieţii noastre, a fiecărui individ în parte.

Nu vi s-a întâmplat niciodată să vă oprească un ins cunoscut pe stradă şi care – pornind de la o banală informaţie (pe care i-o cereţi sau nu) – să vă plictisească cu... povestea vieţii lui? Nu ştiţi cum să scăpaţi de el, cum să găsiţi o formulă cât mai politicoasă prin care să-l părăsiţi degrabă şi fără a-l jigni. Dar, ceea ce vi se pare cât se poate de banal, pentru cunoscutul din faţa dumneavoastră poate fi de cea mai mare însemnătate! Din acest motiv îşi şi consumă energiile pentru a vă reda cât mai fidel ceea ce el vrea să vă transmită: POVESTEA lui! Povestea care pe el îl face unic!

Don Miguel Ruiz, un înţelept toltec, a formulat un concept cel puţin interesant: VISUL. Conceptul este descris asemănător şi la asiatici (Maya) sau europeni (Iluzie). Când cineva nu percepe realitatea corect, indienii spun despre respectivul că este în Maya! Iar europenii spun despre acelaşi rătăcit că trăieşte în Iluzie!

În viziunea lui Don Miguel Ruiz, fiecare om îşi trăieşte propriul vis. Felul în care el înţelege viaţa şi şi-o asumă, felul în care reacţionează cu cei din jur şi se adaptează stimulilor din exterior, toate fac parte din VIS. De exemplu, în copilărie am vrut să devin aviator – un vis. Apoi medic, avocat... În final am devenit inginer. Aşa a curs visul meu. Am vrut să fac parte din echipa de handbal a României şi să devin campion mondial. M-am oprit la nivelul de speranţă ce nu a confirmat.

Neîmplinirea unui vis nu înseamnă neapărat ratarea în viaţă! Nu! Doar că acel vis trebuia să existe pentru că el a pregătit visele ulterioare şi toate la un loc au determinat ceea ce suntem la un moment dat. Noi suntem rodul succesiunii viselor noastre.

 În visul meu au intrat părinţii şi fratele, profesorii, soţia şi fetiţa noastră, socrii şi prietenii, colegii de serviciu, doctorii ce m-au făcut bine, diploma de inginer, casa, maşina, cei care m-au apreciat, cei care m-au detestat, poliţia, guvernul, Ceauşescu şi revoluţia, Ile Năstase şi Hagi...

Fiecare om îşi trăieşte propriul vis şi noi interacţionăm cu el doar atât cât visele coincid. În momentul în care nu mai există această corespondenţă, fiecare îşi vede de drumul (visul) său, dar aceasta nu înseamnă neapărat că este bine sau rău! Tot din vis fac parte realizările, dar şi nereuşitele, inspiraţiile sau erorile.

În acest moment visul meu este să devin scriitor: cartea aceasta este dovada. Aparte: Este visul care, poate, nu este împărtăşit de criticii mei. (Nu vorbesc aici despre cei prezenţi!) Criticii pot gândi: ăsta visează! Da, visez! Este visul meu! La fel de bine cum şi dânşii, poate, visează că sunt nişte critici respectabili! Visul dumnealor! Repet: nu fac niciun fel de referire la domnii prezenţi! Ca să ne amuzăm puţin – dar numai ca să ne amuzăm! – nenea Iancu ar fi spus: - Dânşii sunt nişte oameni onorabili!

Don Miguel Ruiz m-a făcut să înţeleg că, de fapt, aceste vise un sunt nimic altceva decât creaţia propriilor noastre minţi, a dorinţelor noastre, a... ego-ului nostru! Iar Domnul Ego – Îl rog respectuos să mă scuze! – este cel mai mare duşman al fiinţei omeneşti! El ne face să credem că suntem buni, că suntem cineva, că suntem unici...

Dar, oare, chiar nu suntem unici? Ba da! Dar de ce trebuie neapărat să fim şi genii? De ce nu ne-ar mulţumi unicitatea statutului de oameni oneşti, frumoşi în gând şi în simţire?

Ce mare lucru cartea aceasta? Ce mare lucru o carte pentru cel care a scris-o? Ego-ul lui este singurul gâdilat! Şi, credeţi-mă, chiar este! O simt şi eu, chiar dacă încerc să mă vindec. Dar o carte, chiar reuşită, nu-l face cu nimic mai bun pe scriitor, cu nimic mai aproape de Adevăr, de Spirit!

Doar atunci când te identifici cu latura ta cea mai profundă – Spiritul – doar atunci dai măsura valorii tale!

Spiritul este singurul nostru adevăr, este motorul real al devenirii noastre. Şi cel care face diferenţa dintre geniu şi... scârţa-scârţa pe hârtie!

Acum să nu mă credeţi ipocrit: chiar mă bucur că mi-a apărut această carte, că dumneavoastră sunteţi aici ca să mă susţineţi, că distinşii mei invitaţi au avut curiozitatea şi forţa necesară de a o citi până la capăt şi – extraordinar! – că au avut idei măgulitoare de exprimat! Tuturor vă mulţumesc din inimă! Prezenţa dumneavoastră mă fericeşte, aşa cum absenţa m-ar fi întristat! Deh! Tot Domnul Ego!

Acum, mulţumirile de Oscar, dar care trebuiesc luate în consideraţie la modul cel mai serios:

·        Bunului meu prieten Grigore Danciu pentru banii (cash) pe care i-a riscat în întreprinderea mea aproape sinucigaşă;

·        La fel de bunului meu prieten (ce se doreşte anonim) din Galaţi care, după ce i-am vorbit la telefon de proiectul meu, după vreo trei săptămâni m-a luat la rost: - Florine, când te-apuci de treabă? Când scoţi cartea aia? Când îmi iei banii?

·        Naşului meu, respectabilul profesor pensionar Ion Oprişanu care, încântat de trăznita mea idee, m-a întrebat: - De câţi bani mai ai nevoie, finule?/ - De vreo 500, naşule.../ - Îi ai de la mine!

·        Prietenilor mei, patronii firmei Crivalex, care au acceptat să vă  îndulcească cu fursecurile puse la dispoziţe special pentru acest eveniment;

·        Doamnei Violeta Ionescu, scriitoare din Galaţi, care a avut amabilitatea de a-mi făce o primă recenzie a încercărilor literare şi m-a încurajat să cred în mine şi să public;

·        Lui Aurel Furtună care m-a atenţionat prieteneşte de fiecare dată când nu o respectam pe minunata Doamnă Limba Română. Ce m-aş fi făcut dacă m-ar fi tratat ca pe un trădător?

·        Pictoriţei Svetlana Potângă care a înţeles ideea de copertă ce i-am sugerat şi a realizat-o exact aşa cum mi-am dorit;

·        Dragilor mei părinţi, făuritorii mei fizici şi morali, aşa cum mă prezint acum în faţa dumneavoastră;

·        Fratelui meu care mi-a îndrumat paşii în anii tinereţii nebune şi mi-a atras atenţia asupra unei caracteristici determinante a limbii materne: Limba română este atât de bogată în sensuri şi înţelesuri, încât nu ai cum să ratezi o exprimare corectă şi concisă, dacă o stăpîneşti cum se cuvine.

·        Fostei mele soţii, Marinela Meşca, care mi-a fost timp de treizeci de ani alături, la bine şi la greu; mi-a fost suport moral şi material permanent. Chiar şi după ce visele noastre de soţ şi soţie nu au mai coincis, ele s-au identificat într-unul de prietenie, mult, infinit mai preţios. Pentru că visul de soţi implică cu predominanţă instinctele, pe când cel de prietenie – spiritul!

·        Verilor de la Galaţi care, deşi nu au citit acest prim volum oferit încă din primăvară cu dedicaţie, au promis că mă vor sponsoriza la următorul; o să le împrospătez memoria la momentul potrivit;

·        Tuturor celor care m-aţi citit şi aţi avut amabilitatea să nu-mi spuneţi nimic; tuturor acelora care mi-aţi spus ceva şi nu au fost injurii;

·        Dumneavoastră tuturor, care v-aţi riscat preţiosul timp pentru a veni aici, în speranţa desfăşurării unui eveniment cu adevărat remarcabil;

·        Celor două eleve ale liceului Nicolae Iorga, Sarah Costinaş şi Ramona Bivoleanu, care vor susţine în câteva momente un scurt recital de muzică folk; sunt atât de multe generaţii între noi... dar eu, unul, nu mă predau!

·        Şi, nu în ultimul rând, tuturor reprezentanţilor Bibliotecii Judeţene Panait Istrati care m-au sprijinit în organizarea şi ducerea la bun sfârşit a acestui eveniment, domnului director Dragoş Neagu şi domnului Claudiu Brăileanu, care au fost receptivi la solicitarea mea şi au aprobat găzduirea acestei manifestări;

·        Domnului profesor doctor Irinel Popescu şi întregului colectiv al Spitalului Clinic Fundeni care mi-au reparat maşinăria trupului, au pus la loc o piesă nouă şi mi-au redat viaţa;

·       

Profesorul de limba română Vasile Ioan Zbarcea. 

În dreapta sa, doamna Violeta Opaiț, din partea 
Bibliotecii Județene „V.A. Urechia”-Galați.

În stânga, la pândă, epigramiștii Ion Negruț și Vasile Mandric.

Dacă, din neglijenţă (sau cu bună ştiinţă!), am omis ceva sau pe cineva, îmi cer iertare şi promit să stau la noapte pe coji de nuci şi să învăţ pe de rost cartea de telefoane a cetăţenilor de pe Marte.

Profit de acest fericit prilej pentru a vă prezenta un om deosebit, cu adevărat unic, cel care mi-a fost profesor de matematică în primii trei ani de liceu, ani determinanţi pentru împlinirea oricărui tânăr, cel care m-a chinuit (m-a lăsat chiar corigent!) până am înţeles rosturile funcţiilor şi mi le-am supus, cel fără de care nu mi-aş fi împlinit visul de a deveni inginer şi pe care îl evoc cu tot respectul cuvenit într-una din povestiri, excepţionalul profesor de matematică, CORNELIU NOVETSCHI!

Cu domnul profesor Novetschi nu m-am mai văzut din iunie 1972, când am terminat clasa a XI-a. 39 de ani!

Vă mulţumesc, domnule profesor pentru că aţi pus pasiune când m-aţi învăţat matematica şi nu m-aţi lăsat de izbelişte!

Vă mulţumesc pentru amabilitatea de a răspunde apelului meu şi aţi venit în această seară să ne împărtăşim împreună din amrutul bucuriei!”

Din partea Bibliotecii Județene „Vasile Voiculescu”
din Buzău, publicistul Viorel Frâncu

După depășirea emoțiilor confruntării cu publicul, a venit rândul acestuia (a publicului) să-mi dea replica. Și mi-au dat niște replici...                                                                                 

Epigrame de Păun Condruț:

Lui Florin Meșca, autorul volumului „Am fost și eu revoluționar!”

 A fost revoluționar -
Ne spune cu un strop de fală,
Dar cred că a fost în zadar,
El având pensie normală.

Referitor la 
faptele revoluționarilor

Pentru că nu avem habar
Cu cine și cât s-a luptat,
Că a fost revoluționar...
Să spună azi și ce-a furat!

Epigrame de Vasile Mandric:

Dl. Meșca, pelerin în India

Plecând din lumea cea păgână,

Spre rădăcini cătându-și ruda,

El n-a mâncat o săptămână

Și totuși s-a-ntâlnit cu... Buda.

Decât în Indii, zic, cu el,

Găsești la noi mai des, Nirvana,

Dacă deguști un Cotnărel -

Nu cu paharul, ci cu cana!

Epigrame de Ion Negruț:

Miracol românesc

După 22 de ani

E-un lucru extraordinar

Să apară printre noi, profani,

Încă un revoluționar!

Dispută între scriitori

(referire la dl. Meca)

Meșca-i peste Meca, oare?

E posibil, nu-i exclus

Mai ales că primul are

La mijloc, un „ș” în plus.

De tot râsul

După cumpăna din viață

Poate nu trecea de hop

Dacă nu ieșea din ceață

Lângă umoriști de top.

Epigrame de Alexandru Hanganu:

Referitor la titlul „Am fost și eu revoluționar!”

Cum i se poate chiar citi, pe mină,

Că are revoluția în sânge

Nu mi-ar plăcea să-l văd, acum a plânge -

De-aceea-i recomand penicilină.

La felu-n care dânsul știe

Metafora s-o folosească,

Eu cred c-a învățat să scrie

Mai înainte să citească.

Epigrame de Stela Șerbu-Răducan

Referitor la titlu

Este Meșca, așadar,

Mare revoluționar.

Cu venitul, cu plecatul...

Să-i vedem certificatul!

Unui capricorn alintat

Îl sărut și îl răsfăț,

Îl provoc la un dezmăț -

Niciodată nu-i fac fițe!

Oare... o să-i dea cornițe?!

Unui capricorn pasional

Când ploaia-n oase-ți pătrundea

Îți apăru în cale, ea.

Genunchiu', zici, că se-nmuia...

Dar care parte se-ntărea?

Epigramă de Viorel Frâncu

Celor de vârsta a III-a

Vai, ce simpatici moșnegei,

Nici timpul nu i-a mai schimbat!

Și azi mai merg pe la femei

Când la bărbați e ocupat.

Aurel Furtună a avut 
o contribuție importantă la apariția volumului

Un alt „moșnegel”: din spatele sălii, Aurel Furtună supraveghea desfășurarea „ostilităților”.

Evenimentul a fost mediatizat, printre altele, în cotidianul OBIECTIV-Vocea Brăilei din 28 octombrie 2011, sub semnătura Cristinei Dosuleanu, și încadrat într-o sintagmă inspirată: „Fenomenul flower-power în România”.

Dar, dincolo de toate intervențiile, pozitive sau negative, critice sau încărcate de umor, în sala Bibliotecii „Panait Istrati” din Brăila ne-am întâlnit iubitori ai cărții și ne-am simțit bine împreună. 

În ce mă privește, cu această ocazie mi-am anunțat debutul în nobila artă a scrisului:

TRĂIESC! ŞI CE DACĂ?

Nu mă consider un individ cu o dotare intelectuală deosebită, chiar mă încadrez singur în clasa mediocrilor, dar aceasta nu mă împiedică să am propria părere critică (atât cât sunt eu în stare să observ) asupra fenomenelor sociale care ne guvernează viaţa de zi cu zi. Căci – nu-i aşa? – trăim – suntem nevoiţi! – într-o societate care nu este întotdeauna pe placul nostru, în care trebuie să ne adaptăm – uneori împotriva propriilor convingeri. Aceasta dacă nu dorim să devenim nişte paria în propria ţară. Îngrijorarea mea este cu atât mai mare, cu cât observ că adaptarea constă în a minţi, a înşela, a fura... toate sub oblăduirea unor legi strâmbe sau strâmb aplicate. Corupţia şi înşelătoria sunt ridicate la rang de legi de stat şi de strategie guvernamentală, sindicală...

                Altfel... altfel am duce-o mai bine în ţara noastră numită România, nu ne-ar mai pleca soţii, soţiile sau copiii prin lume pentru a munci, ci pentru a se plimba, nu am mai fi înregistrat spectaculoase şi de neînţeles pentru noi, novicii, falimente bancare în lanţ, politicienii ajunşi pe poziţii de comandă ar fi construit ţara, nu doar vile la limită de palate...

                Ar fi fost descoperiţi, arătaţi cu degetul şi traşi la dreaptă răspundere până acum cei vinovaţi de toate marile escrocherii naţionale, însoţite de nişte N.U.P.-uri hazlii pentru orice om de bun simţ...

                 Hoţii, violatorii, criminalii şi pungaşii de rând ar vegeta după gratiile ce se asortează perfect ţinutei standard de deţinut, iar drumurile ar fi mai curate...

                 Rolul declarat al celor de la Poliţia rutieră ar fi de a asigura fluenţa şi siguranţa pe drumurile publice, nu acela de a colecţiona amenzi şi... a fabrica culpe celor care oricum trăiesc în teamă de legi şi respect pentru haina oficială a statului.

                 Atâtea lucruri anormale au devenit – prin repetabilitatea lor – normale în viaţa noastră!...

                 Aşa sunt bombardat de fiecare dată când deschid televizorul – la toate telejurnalele – de ştiri morbide, de parcă răpirile, violurile, crimele şi accidentele ar reprezenta cele mai importante evenimente din viaţa ţării, iar noi nu ne-am putea găsi binemeritata odihnă dacă nu am fi la curent cu ultimul accident de pe DN1, cu numărul de morţi aferent... Măcar dacă autorităţile competente ar trage concluziile ce se impun şi ar lua măsuri potrivite diminuării reale a evenimentelor!

                 Dar... m-am îndepărtat prea mult de subiectul pe care doresc să-l tratez.

 

Bustul eminentului chirurg Dan Setlacec din
fața Institutului Clinic Fundeni

                De curând (18 septembrie 2009) am dat curs invitaţiei colectivului Centrului de Chirurgie Generală şi Transplant Hepatic Fundeni şi am participat – ca un fericit beneficiar al unui experiment perfect reuşit în urmă cu opt ani! – la simpozionul ocazionat de al 200-lea transplant hepatic efectuat de echipa condusă de eminentul profesor doctor Irinel Popescu. Organizată în sala de conferinţe a Hotelului Hilton din capitală, atmosfera de sărbătoare prima celei ştiinţifice. Şi mi se pare firesc: 200 de operaţii de transplant efectuate ascund mii de ore de studiu, concentrare extremă, resurse umane şi financiare arse pe altarul ştiinţei şi cercetării, toate acestea pentru OM, supremul şi unicul beneficiar, iar acum era vremea bilanţului, a sărbătorii, a răsplatei pe care medicii o primeau din partea pacienţilor de ieri, invitaţii de azi.      

                La intrarea în sală primisem o mică broşură care mă punea în temă cu obiectul invitaţiei şi a prezenţei acelei mulţimi, majoritatea chipuri necunoscute, dar de care eram conştient că eram legat prin nişte fire invizibile, cele ale unei frăţii generate de suferinţe comune trecute, acum intrate în istorie...

                Nu bănuiam că suntem deja atât de mulţi. La momentul transplantului meu (28 iunie 2001), mi s-a spus că eu am fost al zecelea. Nu ştiu dacă al zecelea transplant sau al zecelea ca supravieţuitor. Ţinând cont că primul experiment a avut loc pe 21 iunie 1997, din nefericire soldat cu decesul pacientului, iar primul transplant cu supravieţuitor pe 15 aprilie 2000, se poate trage concluzia că cercetarea a necesitat timp, paşii au fost dificili dar, datorită tenacităţii şi competenţei colectivului condus de profesorul Irinel Popescu, astăzi se vorbeşte despre rutină şi despre o rată a reuşitelor (pacienţi perfect sănătoşi, ce duc o viaţă normală) de peste 73%, cifră ce depăşeşte media mondială.

                Alături de profesorul Irinel Popescu, am avut bucuria să văd şi să urmăresc prezentarea aniversară şi a altor câtorva personalităţi marcante din lumea medicală românească sau internaţională: profesorul Domenico Forti, Şeful Departamentului de Chirurgie Generală şi Transplant Abdominal al Spitalului Niguarda Ca’ Granda din Milano, un colaborator apropiat al românilor încă din perioada de pionierat; profesor doctor Vasile Cândea, Preşedinte al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România; profesor doctor Radu Deac, Şeful Clinicii de Chirurgie Cardiovasculară Târgu Mureş, realizator a peste 50 de transplanturi clinice de cord în ţară şi în Statele Unite; profesor doctor Mihai Lucan, Şef al Oficiului Regional de Transplant Cluj, realizator a peste 1000 de transplanturi renale; Doina Ilinca, cercetător principal gradul I, şefa laboratorului naţional din cadrul Institutului de Hematologie.

                Am fost copleşit de valoarea acestor personalităţi pe care aveam onoarea şi bucuria să le cunosc în cadrul aceluiaşi simpozion şi să le urmăresc prelegerile de prezentare a performanţelor echipelor pe care le conduc, prezentări ce nu au trădat niciun moment lauda de sine sau preţiozitatea, ci doar au fost simple relatări ale eforturilor susţinute, piedicilor inerente, rezultatelor obţinute şi proiectelor viitoare. Aceşti oameni ce şi-au probat valoarea ştiinţifică şi umană redând viaţa a peste o mie de pacienţi condamnaţi la o părăsire timpurie a lumii (eu sunt unul dintre aceşti fericiţi), şi-au prezentat bilanţul aniversar, bucurându-se alături de noi, vechii pacienţi.

                Profesorul Mihai Lucan, când şi-a început prezentarea, l-a atenţionat pe bunul său prieten, profesorul Irinel Popescu, asupra privitorilor din sală, foştii săi pacienţi, şi i-a sugerat să observe în ochii lor recunoştinţa mută, recunoştinţa acelor oameni care cândva îşi abandonaseră cu totul ultimele zvâcniri de viaţă în mâinile Maestrului, implorându-i minunea. Şi l-a aplaudat. Maestrul, vizibil emoţionat, a mulţumit şi i-a aplaudat pe spectatori, foştii săi pacienţi. Ca la un semnal, întreaga sală a izbucnit în aplauze puternice, şi mai puternice, ritmate, toţi ridicându-se în picioare.

                Alăturându-mă celorlalţi, am simţit un nod în gât şi mi s-au umezit ochii... În clipa aceea mi-am amintit de mama mea, de disperarea pe care a trăit-o când a aflat de teribila boală ce mă condamnase deja şi de fericirea manifestată în clipa în care m-am întors acasă sănătos. Cum a izbucnit în plâns când mi-a văzut faţa luminoasă, ce-şi pierduse paloarea  cadaverică... Şi cât de mult îl iubeşte pe Maestru! De multe ori, când o vizitez, îmi spune: - Ştii, Florinel, mamă, aseară l-am văzut la televizor pe doctorul tău, pe Irinel Popescu. Da, eu când îl văd la televizor, mă ridic în picioare (în clipa în care-mi povesteşte, mama îmi exemplifică şi se ridică în picioare) şi (mama deja are lacrimi în ochi) mă rog pentru sănătatea lui (mama îşi face semnul crucii)... Să-i dea Dumnezeu sănătate că mi-a salvat copilaşul!

                Având în vedere importanţa unui astfel de bilanţ ce scoate în evidenţă victoriile omului asupra bolilor considerate fatale şi valoarea de necontestat a personalităţilor prezente, mi s-a părut firesc ca manifestarea să se bucure de prezenţa mediei, numeroasele camere de luat vederi şi mulţimea de fotografi prezentă certificând un interes justificat.

                 Dar... seara, pe TVR1, unde mă aşteptam să urmăresc la ştiri o prezentare bine dezvoltată a unui eveniment cu adevărat de luat în seamă, nu cred că s-a vorbit mai mult de două minute. O informaţie seacă, câteva imagini şi... cam atât! Aşa am ajuns şi eu la concluzia că sunt mult mai importante pentru noi crimele, violurile, accidentele şi... politicienii, aceste personaje cu gulerele ţepene devenite importante prin scaunele de sub ei şi nu prin realizările în folosul mulţimii de români.

                 Trebuie însă să fiu obiectiv şi să observ că aceşti doctori despre care am vorbit mai sus, au salvat de la moarte peste o mie de oameni (o... cifră derizorie!) în comparaţie cu cele 22 de milioane de români conduşi (?!) cu... sârg de onorabilii (?!) politicieni. 

                 TRĂIESC! – îi spun euforic mamei, îi spun fetiţei mele, o spun celor mai dragi fiinţe mie, îi spun domnului profesor doctor IRINEL POPESCU.

                 ŞI CE DACĂ? – ar replica aleşii noştri.  

Brăila, 29 septembrie 2009                   

(Publicat în volumul de proză scurtă Am fost și eu revoluționar!, 2011, Editura Olimpiada, Brăila)         

LEGILE... LEGII JUNGLEI

Maxi, de ziua lui

Toată viaţa noastră – întreaga noastră… promenadă existenţială pe această planetă – este supusă regulilor, constrângerilor de tot felul.
Astăzi m-au supărat hingherii! Recunosc: această formulare eliptică induce o oarecare notă de dispreţ vis-á-vis de breasla celor ce se ocupă de strângerea câinilor vagabonzi de pe aleile dintre blocuri! N-aş spune chiar dispreţ, deoarece eu mă consider un tip iubitor al semenilor, indiferent de stratificarea lor socială – doar toţi suntem treziţi dimineaţa de lumina aceluiaşi soare – dar furie, da! Furie pentru că suntem nevoiţi să acceptăm şi în acest caz (al necuvântătoarelor) un sistem coercitiv, un sistem neiubit dar fără de care ar fi greu de închipuit că am putea exista în etapa actuală de evoluţie (?!) a lumii.
Am meditat uneori asupra formelor de viaţă (aici eu includ şi pe cele aparţinând regnului vegetal) ce fiinţează pe planetă încă de la Facerea Lumii. Şi m-am întrebat: oare Dumnezeu a creat această diversitate pentru a ne mânca unii pe alţii (legea junglei) sau a avut doar un scop decorativ, asemenea unui artist ce-şi aşează culorile pe o pânză căutând permanent armonia? Sunt conştient (ah, am enunţat deja o calitate ce o considerăm proprie doar nouă, oamenilor!) că noi posedăm şi inteligenţă; dar oare plantele şi animalele nu au şi ele inteligenţa lor? În universul lor, al copacilor sau al… leilor, să nu existe o formă de inteligenţă şi, deci, de organizare proprie lor? Adică eu (omul) să fiu unicul deştept planetar, cu drept de a stabili legi atât pentru semenii mei, cât şi pentru... flori, gâze, copaci, animale?
Un răspuns afirmativ la întrebarea de mai sus, recunosc, îmi este pe plac. Ce-ar fi ca un arţar din Grădina Mare să decidă ca mâine să fiu… tăiat şi transformat în îngrăşământ natural pentru două exemplare arboricole bătrâne şi de mult ieşite la pensie? Sau ursul de la Grădina zoologică să ajungă la concluzia că eu am ajuns la… maturitatea necesară sacrificiului şi că sunt numai bun pentru cina familiei de lupi ce tocmai s-a înmulţit prin venirea pe lume a încă patru lupişori?
Brrr! Nu am curajul să mai fabulez încercând să intru şi să înţeleg alte lumi! Cum să fie posibil ca plantele sau animalele să ne fie egale sau, şi mai grav, superioare? Nuuu! Noi suntem fiinţele superioare! Noi avem dreptul să tăiem copacii pentru foc sau... pentru exportul de buşteni atât de necesari străinilor ca să ne vândă nouă mobilă fabricată tot în România şi cu... made in... alte ţări! Noi avem dreptul să decidem ce animale să mai existe, în ce număr şi ce areal le permitem! Doar n-o să permitem elefanţilor să stăpânească savana ce ar fi tocmai bună – în opinia specialiştilor! – pentru construirea unui nou şi modern oraş în inima junglei! Leii, tigrii, hipopotamii, girafele, crocodilii şi toate celelalte vieţuitoare să se refugieze unde vor şti! Doar este legea junglei! Băştinaşii? Ce-i cu ei? Ei întâi să înveţe să scrie şi să citească şi să o lase mai uşor cu dansurile lor tribale de venerare a soarelui, lunii sau ploii! Din prostiile acestea nu se scot bani!
…Revin la hingheri. Aceştia sunt angajaţii unei instituţii care are ca scop (nobil scop!) protejarea animalelor fără stăpân. Doamne, ce urât îmi apare acum denumirea lucrătorilor de la firma domnului Horezu: hingheri! Ei, dragii de ei, vin pe strada noastră să o vadă pe femela albă şi deşirată, însemnată de rănile râiei ce-i fac viaţa de câine şi mai dură, înconjurată de şase căţeluşi ce hămăie în inconştienţa lor infantilă – conform speciei, bineînţeles – dând vesel din codiţele lor încă scurte, spre binefăcătorii coborâţi din ceruri (de fapt, o dubiţă-închisoare de câini). O văd pe femelă şi pe cei şase pui în acea stare deplorabilă, li se face milă de ei şi decid, instantaneu, să-i ia la aşezământul Horezu unde să primească îngrijire medicală, hrană, o baie bună şi, eventual, să li se găsească un stăpân iubitor! Înduioşător! Într-adevăr, înduioşător! Ce om bun este domnul Horezu! Ce oameni buni sunt... unii oameni!
A mai trecut o zi. Şi, conform unei cunoscute axiome, astăzi nu este ieri!
Pornind de la considerentele de mai sus, demne de lacrimi de telenovelă… canină, mi s-a mai diluat supărarea când, ieri, tocmai întors dintr-o călătorie de câteva zile, soacra mea m-a anunţat îngrijorată că Maxi fusese luat de hingheri din faţa blocului. Ea ieşise cu el la plimbarea de dimineaţă şi, cor-polentă şi greoaie fiind, îi dăduse drumul din lesă pentru a-şi face nevoile fiziologice. Căţelul, simţind pentru o clipă gustul libertăţii depline, a zbughit-o voios în compania haitei din faţa blocului, haită ce, de multă vreme, îl recunoaşte de şef. Nu ştiu dacă a avut timp Maxi să facă vreo… nuntă, dar cert este că a avut neşansa să se întâlnească cu hingherii domnului Horezu. Aceştia, conştiincioşi, văzându-l stingher şi mai curăţel s-au gândit, probabil (?), că s-a pierdut de stăpâni şi i-ar face un mare bine dacă l-ar lua cu ei. Degeaba au fost avertizaţi de un vecin că are stăpân, că a fost scăpat şi se întoarce singur acasă!
Din toată haita de câini vagabonzi, singurul ridicat de hingheri a fost cel care era, de fapt, singurul câine cu stăpân! Câine crescut în apartament, la bloc, câine învăţat cu oamenii.
Recunoscându-mi şi însuşindu-mi neglijenţa, ieri, pe la ora 14.20 eram la Lacu Sărat, la poarta aşezământului, să-l recuperez pe Maxi şi pregătit să le dau câteva sfaturi utile (din punctul meu de vedere!) hingherilor, astfel încât, pe viitor, să evite să mai facă greşeala de a ridica câinii cu stăpân. Calculul mi se pare simplu şi logic: decât să ridice un câine despre care primesc informaţia că are stăpân, mai bine se ocupă de cei cu adevărat vagabonzi care, cu certitudine, au nevoie de ajutor!
De afară, privind de la distanţă prin gardul de sârmă şi oprit la poartă de lacătul adecvat, am putut să observ cuştile şi ţarcurile ce păreau curate, îngrijite. L-am zărit şi pe iubitul meu prieten canin, Maxi care, cu maturitatea celor aproape unsprezece ani ai săi, mă lătra gutural şi vesel, nerăbdător să fie mângâiat şi eliberat din ţarcul ce simţea şi el că nu-i face cinste. Am apăsat pe butonul soneriei de la poartă şi a apărut un om, îngrijitor şi paznic al aşezământului. La adăpostul gardului care ne despărţea, am purtat necesarul dialog, recunosc, cam răstit din partea mea, politicos şi îngrijorat, de cealaltă parte.
Ordinele erau clare: pentru eliberarea câinelui trebuia să plătesc o taxă de 125 RON, dar aceasta nu imediat, ci a doua zi, când venea medicul veterinar la serviciu. Am rămas perplex! Venisem să recuperez animalul, în sinea mea îmi însuşisem neglijenţa pierderii lui, eram la poarta... aşezământului (sunt tentat să scriu închisorii), câinele mă recunoscuse şi lătra vesel şi plin de speranţe înspre mine, iar eu, adultul şi prietenul lui cel mai bun, mă vedeam în imposibilitatea de a-l elibera! Am vorbit cu medicul veterinar la telefon. Şi din partea lui, aceeaşi soluţie: trebuia să am răb-dare până a doua zi! Trăiam o adevărată dramă, gândindu-mă mai ales la sufleţelul lui Maxi, ce nu contenea cu lătrăturile lui vesele înspre mine. Tare aş vrea ca o zi, numai o zi, domnul Horezu să fie privat de libertate dintr-un motiv absurd, un motiv de sistem, independent de comportamentul lui în societate. Cum este posibil ca la ora 14.20, într-o zi de lucru, să nu am cu cine trata eliberarea prietenului meu credincios şi nevinovat de vreo culpă? Cu capul în jos, învins din nou de acest sistem nenorocit în care trebuie să-mi duc existenţa cotidiană, evitând vinovat privirea căţelului, am urcat în maşină şi am demarat spre oraş. Cu cine să mă cert? La cine să ţip? Care sunt morile ale căror aripi trebuie să le înfrunt cu lancea dreptăţii cavalereşti?
M-am resemnat şi mi-am făcut singur curaj la gândul că Maxi era într-un ţarc curat, printre prieteni canini, aşa cum nu a fost niciodată şi o experienţă nouă de viaţă îi poate fi şi lui utilă… Doar până azi dimineaţă. Când, după ce am aşteptat să treacă de ora 9.00 – ora la care mi-a spus doctorul veterinar că poate fi găsit la aşezământ – m-am deplasat din nou la Lacu Sărat, cu carnetul de sănătate al lui Maxi în borsetă, cu banii şi cu lesa pregătită. Mă aştepta o surpriză şi mai mare: în timpul nopţii cinci masculi, printre care şi Maxi, evadaseră! Am scris corect: evadaseră! Simţeam că-mi fuge pământul de sub picioare. Nu credeam să fie adevărat! Fără să mai cer permisiunea, am intrat în incintă şi m-am îndreptat spre ţarcuri, în speranţa ca, totuşi, Maxi să fie acolo. Dar nu era! Rămăsesem fără replică. Iarăşi, cu cine să mă cert? Cui să cer socoteală? La ce mi-ar folosi un proces atâta timp cât prietenul meu este poate călcat de vreo maşină sau omorât de semenii lui, vagabonzii veritabili? Uitându-mă cu atenţie la exemplarele închise, am putut observa adevărata faţă a aşezământului. Cuştile şi ţarcurile curate erau doar cele de la intrare, cele care puteau fi observate de un vizitator indiscret, aşa cum am fost eu. La interior însă... ţarcurile erau pline de mizerie, necurăţate de zile bune, oase mirosind îngrozitor, cu siguranţă de stârvuri aruncate neglijent animalelor. Câţiva lucrători tocmai curăţau în interior – cred eu că demonstrativ – avertizaţi de anunţata mea vizită. Când am afirmat că animalele sunt hrănite cu stârvuri, nu am exagerat cu nimic, decorul ce mi s-a prezentat fiind identic cu cel din documentarele în care vulturii, şacalii şi alţi necrofagi mai mărunţi stau la rând să se înfrupte din rămăşiţele antilopei ucise de lei, iar în jur este plin de oasele ospeţelor trecute. Credeţi-mă, nu am văzut niciun animal ciugulind măcar din această hrană! Aş fi vrut să fac câteva fotografii dar, cu siguranţă, aş fi fost oprit de la acest lucru: proprietate privată!
Mă simţeam a nu ştiu câta oară învins de sistem. De sistemul legilor oamenilor aplicate tot de oameni. Avea dreptate Grigore Alexandrescu: să fie dreptate, dar nu pentru căţei! Aşa şi este! Căţelul meu nu a avut dreptul să se bucure până la sfârşitul firesc al vieţii lui de iubirea oamenilor, stăpânii săi. A trebuit (a fost obligat!) de legile oamenilor să fie tratat ca un câine şi să sfârşească asemenea unui câine: pe maidan, ridicat (?) la rangul de câine vagabond! Mă întreb dacă nu cumva pentru el este o onoare câştigată prin ani de subordonare dezinteresată omului, la sfârşit de existenţă. Poate în subconştientul său de câine tânjea la această viaţă. Poate! Dar eu, ca reprezentant al rasei umane, mă simt ruşinat! Îmi este ruşine de semenii mei care schingiuiesc sau omoară animalele, pentru a-şi face lor loc mai mult pe Pământ! Cu siguranţă, la o astfel de mentalitate, Pământul nu le va fi niciodată de ajuns… Şi... de el o să avem parte cu toţii. Doar că... cu regret o spun, nu ştim să ne bucurăm de lumina şi darurile de deasupra.
Am tras nişte concluzii triste din această întâmplare nefericită:
1. hingherii rămân, totuşi, hingheri;
2. ordinele sunt să fie culeşi de pe străzi absolut toţi câinii, indiferent dacă din întâmplare pică în plasa (laţul) lor şi câini de rasă, câini cu stăpâni; de la aceştia sunt şanse certe de a scoate nişte bani;
3. rememorând acum decorul ce mi s-a înfăţişat şi mirosul ce m-a însoţit permanent în această vizită, stau şi mă întreb dacă nu cumva oasele ce le-am văzut erau de la câinii morţi sau... omorâţi în arestul cu denumire preţioasă de... aşezământ canin?

Trist! De fapt, ce pretenţie să am eu, omul, dacă nu ne sunt respectate nici legile noastre, ale oamenilor? Cui mai are timp să-i pese de animale, când interesele proprii sunt atât de stringente?
Nu cunosc conţinutul statutului aşezământului ctitorit de domnul Horezu, dar cu siguranţă că are stabilite nişte obiective frumoase, măreţe, demne de finanţări locale şi chiar europene. Dar ce, parcă ar fi primul aşezământ nobil din România?

29 iulie 2009
Publicat într-o variantă prescurtată în Monitorul de Brăila din 31 iulie 2009

NEVĂZUTELE CĂRĂRI - fragmente de manuscris

Individ rătăcit în această aglomeraţie planetară, pion pe o uriaşă tablă de şah, manevrat după legi necunoscute, de forţe nevăzute, nici măcar bănuite, mă caut permanent, inconştient de nelămuririle mele; nu ştiu ce caut, nu ştiu ce vreau să găsesc, o agitaţie interioară mă mână; spre ce, în ce plan se desfăşoară căutarea mea, cât de stabil e planul căutărilor mele, am acces la vreo cunoaştere, mă pot considera împlinit în vreun domeniu, unde se termină absolutul şi unde începe relativul, cât de absolut e absolutul: iată motorul ce mă împinge permanent din spate sau dintr-o parte, în stare de veghe sau în vis, din interior sau din exterior.

Tot ce este frumos şi sublim în ceea ce urmează, ne aparţine tuturor, tot ce este îndoielnic, de la mine vine! Iar aceste gânduri ce le-am numit îndoielnice, provin de la statutul nostru de oameni ce încercăm să ne ridicăm dintr-o societate-mocirlă, încercăm să ne desprindem din starea animalică ce ne fixează la sol, prizonieri în propriul corp şi înlănţuiţi de patimi şi condiţionări. Nu pot ajunge la sublim decât părăsind actuala locaţie care este un fapt material; de aici şi rătăcirile. Important este că rătăcirile au trecut; aşa îmi place să cred.

Pentru cititorul neavizat, pentru cel ce vrea să se regăsească în Spirit şi a auzit şi el de sahaja yoga (ce-o fi aia?!), am lăsat o uşă deschisă discret, suficient însă de deschisă, pentru a putea observa şi cu mintea, nu numai cu inima, că noi suntem oameni obişnuiţi, cu bunele şi relele oamenilor, supuşi aceloraşi greşeli, nu ne credem mai deştepţi decât suntem, nu suntem sectanţi (regret că accepţiunea şi perceperea termenului este doar una negativă, în sensul în care cine nu este creştin, este obligatoriu sectant!).
Iar pe voi, dragi sahaja yoghini din întreaga lume, vă iubesc pe toţi în mod curat, dezinteresat, chiar dacă nu suntem întotdeauna de acord, chiar dacă, greşitori fiind, unii dintre noi se consideră la un moment dat singurii deţinători ai adevărului absolut!
Ştiu un singur lucru: lângă voi, sunt!

16 februarie 2009

CORUPŢIA NAŞTE MONŞTRI

Faptele, studiate la rece, din perspectiva criminaliştilor, sunt cât se poate de simple: un tânăr oarecare – nu are importanţă numele, naţionalitatea, sexul, culoarea pielii sau religia în care s-a născut – intră într-un bar cu prietenii să sărbătorească victoria echipei lor şi naşterea primului copil al unuia dintre ei; la fel de firesc pentru cursul evenimentelor, tânărul este însoţit de prietena lui!
Totul seamănă izbitor de bine cu ceea ce ne amintim mulţi dintre noi despre reuniunile de pe vremuri, de la liceu sau facultate. Şi pe vremea noastră muzica era dată la maximum, toţi eram înfierbântaţi de dorinţele de noi cuceriri sau de consolidat cele vechi, strângeam cu putere fetele în braţe şi ne feream jenaţi (sau nu!) umflăturile din pantaloni… Pipăiam discret partenerele atunci când reuşeam să înşelăm vigilenţa profesorilor şi ne îndrăgosteam instantaneu, cu viteza proprie startului în marea cursă a vieţii! Am convingerea că tinerii din timpurile mele se iubeau la fel ca şi cei de azi, erau la fel de geloşi şi la fel de aprinşi când se simţeau înşelaţi. Şi pe-atunci, pe la uşile de la intrare mişunau neaveniţii, adică tinerii de prin cartiere, dornici şi ei de distracţii gratuite, dar care erau ţinuţi la distanţă de profesorii de serviciu. Erau suficienţi profesorii! Ce să mai spunem de gardienii angajaţi şi plătiţi din ziua de azi? Ar fi reprezentat un efort financiar nejustificat...
În vremurile evocate de mine acum – mă refer la anii ’70 – exista Miliţia, adică oamenii aceia îmbrăcaţi într-o uniformă de un albastru incert, urât şi imposibil de descris, cu bastonul de cauciuc în mână şi cu celebrul pistol Carpaţi în tocul de la cingătoare, veşnic fără încărcător în el! Toată lumea cunoştea acest neinteresant detaliu! Şi, cu toate acestea, nu se întâmplau nenorociri cu cuţite înfipte în pieptul unui semen, cu rafale de gloanţe în plină stradă sau fete răpite şi duse pentru prostituţie în lumea largă! De droguri nici nu se auzise; doar WC-urile erau refugiile fumătorilor teribilişti ai anilor nebuni ai vieţii. Sigur, mai apăreau uneori încăierări din cauza unei fete frumoase, dar şi acestea făceau parte din poezia iubirii. Bandele de cartier… cred că existau şi acestea dar, din câte îmi amintesc eu, se rezumau la delimitarea zonelor de influenţă, acolo unde se înjghebau echipele de fotbal ce apoi se provocau între ele. Pare idilic ce povestesc eu, dar aceasta este adolescenţa şi tinereţea pe care am trăit-o în acei ani. Existau golani? Sigur că existau! Şi eu am fost… golan! Am purtat şi eu plete, am cochetat şi eu cu muzica rock, am urlat cât mă ţinea gura la spectacolul celor de la Lokomotiv GT, am ascultat Europa Liberă, am chiulit de la ore ca să merg în parc sau la plajă, mi-am sărutat în plină stradă, ostentativ, iubita, am sărit de la balcon când ne-a surprins tatăl fetei, am purtat blugii cei mai împuţiţi din lume… Dar câte nu am făcut spre batjocorirea societăţii din care făceam parte şi pe care mă încăpăţânam să o iau în derâdere, să o consider mult prea înapoiată pentru aspiraţiile mele!...
Dar niciodată nu mi-am pus problema de a purta un cuţit la mine! Ce să fac cu el?! Diferendele adolescentine nu cuprindeau astfel de soluţii extreme... Nu făceau parte din sistemul de gândire al acelor ani. Nici nu existau surse de inspiraţie pentru aşa ceva! Totuşi, aş mai invoca o cauză: purtătorii acelor uniforme albastre, miliţienii aceia luaţi la mişto, reprezentau o reală îngrijorare pentru potenţialii infractori. Se spune că, odată intrat pe mâna lor, până să se convingă careva de vinovăţia sau nevinovăţia ta, o luai bine pe coajă în beciurile miliţiei. Sau, altfel spus, întâi te băteau bine şi-abia apoi cercetau cauza. De foarte multe ori, te aranjau aşa de convingător, încât recunoşteai şi ce n-ai făcut! Aşa că potenţialilor infractori, o întâlnire cu miliţia, le-ar fi fost cât se poate de neplăcută! Unde mai pui că, odată bătut şi convins că ai săvârşit tu toate faptele, făcute sau nefăcute – pentru miliţie nu avea prea mare importanţă – odată înaintat dosarul în justiţie, te puteai considera dinainte condamnat la ani grei de puşcărie!
Ce vremuri de teroare! Da! Doar că acea teroare (pe care doar o evoc, nu o şi doresc nostalgic!) se răsfrângea concret asupra a mult mai puţini oameni decât cea din zilele noastre... Sufereau câţiva (destui!) oameni nevinovaţi, dar nici infractorii nu aveau curajul să se manifeste ca în aceste dureros de contemporane vremuri! Infractorii reali erau atât de puţini şi atât de puţin vinovaţi (unii chiar îndrăzneau să fure o sacoşă cu ştiuleţi de porumb!)… Una din cele mai grele pedepse a vremurilor apuse, era condamnarea la locul de muncă! Îl angajau forţat la Şantierul naval sau la combinat, îl dădeau pe mâna unui maistru târşit prin toate, întreaga echipa îl cunoştea ce poamă este, pila în mână şi…
Astăzi… Înjunghieri în plină stradă, înjunghieri în baruri, focuri de armă ziua în amiaza mare, droguri vândute în şcoli şi pe stradă, taxe de protecţie, fete răpite, bătute, violate şi forţate să se prostitueze, copii vânduţi şi obligaţi să cerşească pentru stăpâni, reglări de conturi… Ce s-a întâmplat rău din ’70 până astăzi de s-a schimbat atât de mult lumea?
Nu mai avem Miliţia! Dar avem Poliţia! Avem relaţii strânse cu Interpolul! O justiţie dură! Dură?!
Dar mai avem şi libertăţi! – aţi fi îndrituiţi să spuneţi.
Să avem oare libertatea de a lua zilele semenilor? De a viola fetiţele? De a ne droga copiii şi a-i bombarda permanent prin toată media cu mesaje obscene şi violente? De a muri de foame şi frig după o viaţă de muncă onestă?
Altfel visam eu pe vremuri libertatea de azi! Visam la documentaţii tehnice şi în alte limbi – nu numai în rusă – visam la libertatea de a asculta şi viziona orice post de radio sau TV doresc fără frica Securităţii, la libertatea de a călători acolo unde doar pe… hartă am călătorit, la libertatea de a mă exprima liber fără teama de a fi lovit fizic, la libertatea unei judecăţi drepte şi egale pentru toţi…
Sunt conştient că fiecare societate este doar perfectibilă şi, din acest motiv, am răbdare şi nu reacţionez la primul impuls. De fiecare dată m-am înarmat cu înţelegerea cuvenită şi am sperat în fiecare guvernare, că cei noi vor fi superiori calitativ celor vechi şi bunele intenţii clamate cu curaj (nu vreau să cred că era vorba doar de tupeu) îşi vor găsi reflectarea în deciziile şi atitudinile în faţa problemelor ţării. Să nu credeţi că orizontul meu de aşteptare tindea foarte sus! Nu! Eu doream doar să se rezolve treburile mărunte, cele imediate, de bun simţ şi uşor de rezolvat. Consideraţi că disciplinarea cetăţenilor în a respecta libertăţile permise de noua democraţie este o problemă dificilă? Ce mare filosofie să aplici legea în vigoare la fiecare încălcare a ei şi să o faci cu egală măsură, indiferent de vinovat? Conform Constituţiei toţi suntem egali în faţa legii! Nu văd de ce un tânăr, fiu al unui puternic al zilei, să poată circula cu viteză maximă pe străzile oraşului şi să întoarcă maşina în loc fără a respecta cele mai elementare reguli! Sub ochii închişi ai Poliţiei! Adică acel tânăr este mai egal decât altul în faţa legii? Aş fi curios să pun mâna pe o statistică reală a Poliţiei, a tuturor evenimentelor rutiere de la ’89 încoace. Să văd şi eu ponderea tinerilor care au produs evenimentele, maşinile pe care le conduceau şi mediile din care proveneau. De asemenea, să analizez amenzile contravenţionale aplicate tinerilor sub 25 de ani, în raport cu toate celelalte. Dacă organele abilitate ar avea forţa să consulte cu onestitate o astfel de statistică şi ar lua măsurile necesare, sunt convins că evenimentele rutiere s-ar reduce cu multe, foarte multe procente. Dar cum să aibă această forţă Poliţia, dacă numirile la vârf sunt făcute nu după merite şi cunoştinţe, ci după criterii politice şi… obscure? Cariera poliţiştilor este la cheremul politicienilor care îi numesc în funcţie...
Cine sunt purtătorii de cuţite şi/sau arme? Eu văd aici două principale categorii: cea a năpăstuiţilor soartei şi cealaltă, a celor îmbuibaţi de prea multe!
Năpăstuitul ajunge în acea stare de capăt de drum în care el nu vede posibilităţi de ieşire şi are de ales între sinucidere şi infracţionalitate. De cele mai multe ori alege infracţionalitatea. Probabil începe prin a fura dar, împins de situaţii, face şi paşii următori spre violenţă. Ajunge să se înveţe cu acestea şi gata, autodidactul în meseria de infractor! Acest mic borfaş nu are un spate asigurat înafara clemenţei şi slăbiciunilor sistemului care-l eliberează înainte de vreme şi fără o minimă conştientizare a statutului său de cetăţean, fără o rezolvare, măcar parţială, a problemelor ce l-au împins spre infracţionalitate.
Mult mai periculos îmi pare celălalt tip, cel al micului burghez, căruia i s-a oferit totul de-a gata, care crede că totul i se cuvine, care a refuzat educaţia pentru că i se pare că el este cel mai deştept din lume, căruia părinţii, în iubirea lor oarbă şi tâmpă, îi iartă şi muşamalizează orice, oricât de gravă şi oricât de împotriva societăţii ar fi fapta lui! Aceştia sunt cei mai periculoşi, pentru că ei ştiu că părinţii lor bogaţi şi potenţi pot întotdeauna să facă legea să fie interpretată conform dorinţelor şi intereselor lor. Şi de ce nu ar profita aceşti tineri de slăbiciunea puriilor, dacă ei şi-au însuşit aceste metode şi i-au avut drept exemple chiar pe ei? Puriii le-au oferit odraslelor lor dragi maşini scumpe încă înainte de a împlini 18 ani, chiar dacă au rămas repetenţi sau au fost exmatriculaţi, le-au oferit mulţi bani pentru a merge cu prietenii în pub-uri, nu 10-20 de lei, că doar n-or fi nişte sărăntoci, ci sute, mii, băuturile doar sunt scumpe… Mai mult decât grijulii cu securitatea copilului, părinţii au angajat şi bodyguarzi care să-i protejeze în cazul eventualelor dispute apărute pe ringurile de petrecere.
Cu o astfel de ofertă de bunuri, bani şi servicii, cum o să-şi însuşească acest tânăr o concepţie sănătoasă despre lume, viaţă şi societate? Cum o să respecte cele mai elementare legi, dacă pentru el acestea nu există? Un astfel de tânăr, mereu în căutarea senzaţiilor celor mai tari, va încerca alte şi alte experienţe, uşor de satisfăcut şi, de multe ori, înafara legii: droguri, prostituţie, violenţa şi chiar folosirea armelor!
Eu încerc să mă protejez împotriva infractorilor şi a nedreptăţilor cu ajutorul legii, el se va proteja întotdeauna cu ajutorul sistemului de protecţie părintesc, întotdeauna mai puternic decât al meu. Eu am protecţia legii, el – protecţia banului şi a funcţiei părintelui atotputernic. Aşa s-a născut această mică corupţie, oricât de mult am îmbrăca-o noi în cuvinte mai alese şi mai frumoase. Tot CORUPŢIE se numeşte!
Dacă ne-am opri la nivelul micilor potlogării şi accidente rutiere provocate de teribilismul neînfrânat al acestor odrasle de bani-gata, parcă tot ar fi bine! Dar şi dintre aceştia se aleg cei ce experimentează noi senzaţii încercând cuţitele în pieptul unor tineri ce nu sunt ca ei sau, când nu mai au bani pentru a-şi procura doza de droguri, nu se sfiesc să-şi descarce armele de foc în bietele lucrătoare de la casele de schimb valutar…
Şi tot despre CORUPŢIE vorbim atunci când trec luni şi ani şi nu sunt descoperiţi făptaşii! De ce oare este atât de dificil pentru oficialităţile române să rezolve nişte cazuri vechi de luni sau ani? Cum de maghiarii şi austriecii au descoperit şi prins în doar două zile doi criminali periculoşi? La ei era mai simplu: nu funcţiona sistemul de protecţie din umbră!
Tot despre CORUPŢIE vorbim atunci când criminali dovediţi şi aşezaţi, în fine, după gratii, sunt lăsaţi în libertate pentru un banal… glaucom! Chiar nimeni în ţara aceasta nu se gândeşte că acest răufăcător lăsat în libertate poate ucide şi alţi oameni? Nu găini! OAMENI!
Cât de corupt poţi fi şi cu cât pentru a accepta inocent (?!) eliberarea unui criminal, conştient fiind că vor apărea în urma actului tău noi victime omeneşti? Am ajuns atât de jos pe scara evoluţiei speciei?!
Ca un om simplu şi sociabil ce mă aflu şi încercând
să-mi măresc cercul de cunoştinţe, sunt înscris pe mai multe site-uri de prieteni. Pe unul din acestea, de câteva zile tot primesc invitaţii de la amicii mei să mă înscriu în grupul Prietenilor lui Marian Cozma. Am refuzat. Cu toate că am deplâns dispariţia tragică a sportivului român, cu toate că am fost şi eu bulversat de absurdul şi cruzimea faptelor unor declasaţi! Când am intrat să văd şi eu ce discută acest grup,
m-am speriat de intervenţiile belicoase ale multora dintre membri. Împotriva ţiganilor (romilor, dacă vreţi), a ungurilor…
Ce facem? Îndreptăm o fărădelege cu invitaţii la alte fărădelegi?
Sunt împotriva răzbunărilor, împotriva rasismului de orice fel!
Eu iubesc tot ce este legat de Creaţie, iubesc oamenii!
Dacă vrem să îndreptăm cu ceva lumea, să începem cu noi înşine şi să devenim mai buni!
Pentru răzbunările pământene să facem în aşa fel încât justiţia şi toate celelalte instituţii abilitate pentru menţinerea ordinii, să funcţioneze normal şi egal pentru toţi!
Eradicarea acestui flagel (CORUPŢIA) o văd în sarcina politicienilor aleşi să facă legi şi să le respecte ei primii!
Iar noi, toţi ceilalţi, să devenim mai buni şi iubitori de semeni!
12 februarie 2009
Publicat în Monitorul de Brăila din 14 şi 16 februarie 2009

Loviturile Sistemului

Zilnic primim lovituri sub centură dar – cât de bine antrenaţi suntem! – le suportăm atât de stoic, încât nu le mai dăm importanţă, nici nu le mai sesizăm, măcar!
În clipa aceasta, în care mă găsesc aşezat în faţa tastaturii şi-mi caut ideile şi cele mai potrivite cuvinte a le exprima, îmi vine să fac, fără să vreau, o asociere poate, nepermisă. Risc. Dumnezeirea ni se arată sub atâtea variate forme de manifestare ale iubirii… încât am ajuns să credem că tot ceea ce ni se întâmplă reprezintă meritele noastre şi ni se cuvine prin naştere. Iar noi, oamenii aceştia plăpânzi şi aflaţi la mâna Lui, ne comportăm ca nişte… vieţuitoare inferioare. De prea mult bine, am ales, cei mai mulţi dintre noi, să ne aliem cu… oponentul Puternicului.
Citeam zilele trecute în Monitorul de Brăila o ştire ce nu m-a surprins prea tare, deoarece criza economică în care se găseşte toată suflarea planetei, poate fi o explicaţie, una parţială însă: personalul Spitalului Judeţean Brăila nu şi-a mai primit retribuţiile încă din luna noiembrie 2008. Nu prea mai am nevoie de explicaţii pentru situaţia creată, dacă luăm de bune afirmaţiile noului guvern, conform cărora vistieria ţării este goală. Adică GOALĂ! Luând de bună această constatare a guvernului proaspăt instalat, găsesc scuze cabinetului Boc pentru întârzierea plăţilor. Nici eu nu-mi pot plăti datoriile la timp, dacă nu-mi primesc pensia pe 14 ale lunii. Nici prietena Liliana nu-şi poate onora datoriile faţă de mine, dacă nu-şi primeşte restanţele de pensie din ultimele luni ale anului tocmai încheiat. Ca mine, ca Liliana, ca personalul Spitalului Judeţean, toţi suntem în… faliment financiar! Şi ca noi, o ţară întreagă de oameni obişnuiţi, simpli salariaţi sau pensionari, cetăţenii ce formăm cu mai multă sau mai puţină mândrie naţiunea română. O naţiune de oameni… falimentari! A, nu trebuie să-i omitem pe cei favorizaţi de soartă – şi ei sunt cetăţeni români! – oamenii bogaţi, înstăriţii deţinători ai unor pârghii fericite de putere şi născătoare de mulţi arginţi. Eu nu-i uit. Pentru cei care au acces la putere şi avuţii prin capacitatea lor managerială, prin valoarea lor intrinsecă, am tot respectul! Dar câţi sunt aceştia? Şi mai ales, care sunt? Pentru că eu observ că marea majoritate a românilor trăiesc în sărăcie şi nevoi, iar în fruntea bucatelor, de 20 de ani, sunt cam aceiaşi indivizi lipsiţi de substanţă.
Cu ce măsură a băgat mâna în sacul ţării fostul prim ministru şi după ce criterii de performanţă a cheltuit banii sustraşi? Sunt convins că dacă ţara, România, ar fi reprezentat afacerea lui Tăriceanu, acesta ar fi gândit de 10 ori şi-ar fi tăiat o dată, conform celebrei zicale din popor. Eu nu solicit arestarea şi molestarea celor răspunzători. Eu solicit doar ca toţi aceştia, odată constată lipsa lichidităţilor şi imposibilitatea respectării termenelor de plată, să se explice şi să răspundă pentru acţiunile lor. Aşa cum aş fi şi eu nevoit să răspund dacă nu-mi plătesc la timp întreţinerea, lumina, gazele, telefonul… Eu aş fi somat,
m-aş trezi cu executorul la uşă, nimeni nu mi-ar asculta clamaţiile cum că nu mi-am primit pensia şi sunt muritor de foame şi frig. Din cauza neghioabei gestionări, milioane de oameni ajung în situaţii imposibile, umilitoare, o groază de firme intră în faliment, oricât de bună şi… pozitivă ar fi afacerea lor.
Aceasta eu o consider o lovitură de sistem. Răspunde cineva pentru astfel de lovituri?
De ieri vuieşte media şi sunt convins că nu se va opri prea curând, pe un alt subiect: un om a murit la Slatina, plimbat timp de patru ore cu Salvarea de la un spital la altul, din lipsă de serviciu medical competent. Moartea domnului Lăzărescu, din păcate, nu a fost doar un scenariu scris şi premiat la Cannes ci, iată, unul trăit proaspăt, cât se poate de contemporan! Conform ştirilor urmărite azi dimineaţă, încă de aseară, ministrul sănătăţii s-a deplasat la Slatina şi… a curs cu destituirile. Răcoritor pentru cei ce-l plâng pe decedat, răcoritor pentru noi toţi cei ce ne-am enervat uneori pe la uşile cabinetelor cu orele, pentru cei ce au fost nevoiţi să scoată bani grei pentru un act medical altfel plătit, răcoritor… Bine le-a făcut că i-a dat afară pe nemernici, mama lor!...
Dar eu am mai sesizat ceva, din descrierea împrejurărilor incidentului. La Spitalul de Boli Contagioase, nu au găsit medic de specialitate… la Spitalul Judeţean familia nu a putut să demonstreze că bolnavul avea asigurare socială, iar medicii nu ar fi putut să deconteze actul medical la Casa de Sănătate… Ţinând cont că sistemul nu mai poate să-şi onoreze obligaţiile minime (salariul acela amărât!) faţă de propriul personal, că medicii şi asistentele preferă să plece în ţări din Uniunea Europeană pentru un trai decent, iar la Contagioase nu mai sunt medici… chiar suntem îndrituiţi să-i punem la zid pe lucrătorii în alb? Să nu aibă şi ei nişte scuze valabile, altfel cunoscute de toată lumea, dar neluate în seamă în astfel de împrejurări? Sigur, a murit un om! Dar dincolo de vinovăţiile personale, cu certitudine se dezvoltă un cancer malign! Sistemul a găsit soluţia: a mai desfăcut contractele de muncă câtorva medici şi asistente! Bine le-a făcut! Le va fi mai uşor să de desprindă şi să plece în lume...
În aceeaşi notă de umor amar, am mai recepţionat zilele trecute o ştire tristă: atât de admirata şi iubita formaţiune SMURD din Sibiu a rămas doar cu 3 (trei!) medici! Buni profesionişti, specialiştii formaţi aici să acţioneze în condiţii de stres maxim şi presiune a timpului, au preferat să plece în lume pentru salarii decente, pe măsura profesionalismului şi valorii lor.
Sistemul a înfrânt şi SMURD-ul!
Recent, am recepţionat şi eu o dublă lovitură. Am mai relatat incidentul, doar că între timp, s-a mai derulat un episod. Soldat cu victorii ale Sistemului.
Recapitulez: pe 29 ianuarie 2008, un agent sârguincios al Poliţiei rutiere brăilene, mi-a inventat o infracţiune şi m-a amendat cu 200 lei pentru depăşirea vitezei legale în localitatea Baldovineşti. Eu nu rulam cu mai mult de 55km/h, iar afirmaţia agentului a fost că aş fi avut 71km/h. Am contestat în instanţă şi am câştigat procesul. Judecătoarea ce a analizat faptele a solicitat Poliţiei să-şi susţină cauza aducând trei documente absolut fireşti şi foarte uşor de probat: fotografiile înregistrate de aparatul radar, buletinul de verificare metrologică al acestuia şi atestatul de operator radar al agentului de poliţie. Poliţia rutieră nu şi-a trimis niciun reprezentant la niciuna din înfăţişări, iar din cele trei documente solicitate, nu a trimis decât fotografiile înregistrate de aparatul radar. Nefiind îndeplinite condiţiile susţinerii cauzei proprii, Poliţia, firesc, a pierdut procesul cu mine. Dar…
Dar, în ultima zi a termenului pentru depunerea contestaţiei, agenţii au redevenit vigilenţi şi au depus recursul. Citez motivele: În drept invocăm prevederile art. 304(1) din C. Proc. Civ. potrivit căruia solicităm să examinaţi cauza sub toate aspectele… Ce aspecte au fost, oare, pierdute din vedere la procesul pe fond? Recunosc, eram puţin îngrijorat. Nu eram pregătit să fac faţă subtilităţilor avocăţeşti. Dar ştiam un singur lucru: nu eram vinovat şi nu puteam să accept ca minciuna să fie ridicată la rang de lege! Ştiţi care au fost documentele Poliţiei asupra cărora au solicitat completului de judecată să-şi aplece atenţia şi prin care şi-au motivat solicitarea recursului? Cele două pe care nu au fost în stare sau nu au vrut să le aducă la procesul pe fond! La judecata bunului simţ, în acel moment, în lipsă de alte argumente, recursul ar fi trebuit să fie încheiat. Contribuabilul român suportase deja cheltuielile pentru stabilirea adevărului în această cauză. Poliţia avusese ocazia
să-şi probeze virtuţile într-un proces corect dar ocolise (fentase!) regulile jocului! PAS! – aceasta ar fi trebuit să le fie replica oficială.
Recursul a continuat, totuşi. Nu vedeam cum aş fi putut demonstra lipsa de valabilitate a celor două documente. Cu toate că le suspectez ca fiind fabricate. Altfel, de ce nu au fost probate de la început, iar eu desfiinţat? Când mi-a venit rândul să-mi susţin cauza, am atras atenţia asupra fotografiilor înregistrate de aparatul radar. Acestea mă ajutau pe mine. Prima fotografie reprezintă o pată mare de lumină, fără posibilitatea de a se identifica autoturismul căreia îi aparţine. Doar că în josul fotografiei era trecut numărul de înmatriculare al maşinii mele şi viteza: 71km/h. Dar cine poate garanta că în spatele petei de lumină se afla autoturismul condus de mine? Cine mă poate asigura că nu este surprinsă o altă maşină căreia poliţiştii, din dorinţa de a mă face, i-au înregistrat în partea de jos, numărul de înmatriculare al autoturismului meu? În plus, a treia imagine, surprinde clar autoturismul meu (se vede plăcuţa de înmatriculare) după 20 secunde dar – stupoare! – tot 71km/h era trecut în partea de jos a fotografiei. Cu viteza aceasta, în 20 de secunde aş fi parcurs 394,44m. Imaginea autoturismului este atât de clară, încât este evident că acesta se găsea în imediata apropiere a maşinii poliţiei. Eu am tras concluzia (am afirmat-o şi în faţa judecătorilor) că, probabil, rulam cu viteza de 71km/h în clipa în care le-am înmânat poliţiştilor documentele la control. Şi probabil că am oprit autoturismul mult după ce i-am depăşit! Am mai adăugat că înaintea mea, la intrarea în localitate a rulat permanent o furgonetă Fiat. Maşina poliţiei, furgoneta şi autoturismul meu ne găseam, practic, într-o coliniaritate perfectă, nepermiţând niciun moment aparatului radar posibilitatea de a mă înregistra.
Acestea au fost argumentele mele. Vi le-am descris în detaliu, deoarece doar aşa pot explica o altă lovitură a Sistemului. Completul de judecată mi-a ascultat argumentele, în inocenţa mea am crezut că am desfiinţat Poliţia, reprezentantul lor nu a avut cu ce să mă contreze, trăiam satisfacţia că, totuşi, în România dreptatea triumfă. Cât de naiv puteam fi!
Au venit sărbătorile, au trecut… iar eu aşteptam Decizia Tribunalului. Neprimind nimic mai bine de două luni, zilele trecute m-am dus să mă interesez la Tribunal de documentul de care eram interesat. Surpriza a fost uriaşă, întregul castel de nisip al dreptăţii în ţara românească s-a dărâmat pentru mine: pierdusem recursul!
Dublă lovitură de Sistem. Prima dată m-a făcut Poliţia rutieră, iar acum m-a upercutat zeiţa oarbă, cu balanţa în mână. Am solicitat o copie legalizată a deciziei – nu vă povestesc cât trebuie să alergi prin oraş pentru un timbru judiciar de 15 bani! – pentru că eram curios să cunosc argumentele completului de judecată. Ştiţi de ce am pierdut o decizie ce-mi aparţinea? În documentul dictat şi semnat de complet scrie că eu recunoscusem faptul că în spatele petei de lumină se află autoturismul meu! Adică exact contrariul afirmaţiilor mele! Argumentele mele au fost transformate în argumentele lor! În rest, s-a ţinut cont de cele două certificate probate de poliţişti la debutul recursului. Nu au acceptat nicio logică! Nici tehnică, nici de bun simţ! Încă de la început era hotărât câştigătorul acestei dispute!
Cum o să câştige un pensionar lipsit de pârghii invizibile, în faţa unor indivizi anonimi, dar îmbrăcaţi în uniformele oficiale ale statului? Cum o să fiu eu apărat în faţa greilor zilei de o justiţie dreaptă şi drept aplicată de nişte judecători tineri, cu siguranţă timoraţi, la debutul carierei? Nu vreau să-i suspectez de rea credinţă, eu sunt în continuare un tip ce crede în instituţiile statului. Dar atunci când cineva, un român anonim, se încumetă să lupte cu acestea, ar trebui să i se ofere posibilitatea unei judecăţi drepte, asigurată de un judecător experimentat şi fără temerea că ar leza vreo putere oficială. Mintea mea suspicioasă acum suspectează chiar că special sunt numiţi judecători tineri şi neexperimentaţi, pentru a putea fi manevraţi şi… învăţaţi cum şi cui să împartă dreptatea.
Mă întorc la debutul scrierii mele şi recunosc faptul că am receptat multe lovituri de la Sistem în viaţă şi, în dorinţa de a nu-mi pierde liniştea interioară, le-am depăşit ignorându-le când s-a putut, poate cu o înjurătură în gând alteori… Acum însă, nu mai vreau să mă las înfrânt. De niciun Sistem! Doresc să lupt împotriva lui cu armele legale oferite, bineînţeles, tot de el. Avem norocul, în acest moment, că Sistemul din care făceam parte încă de la naştere, cu toată evoluţia lui, acum se află subordonat unui altuia, superior, cel al Uniunii Europene. Dacă în cel autohton, nu ne găsim dreptatea (mă refer la cea reală, nu la vreo frustrare de-a noastră), putem apela la forurile europene. Acolo nu cred să mai funcţioneze relaţiile şi conexiunile de aici. Sau, mă rog, cele care funcţionează la nivel european, sunt undeva mai sus, nu se întretaie cu cele ce ne otrăvesc nouă zilele.
Şi, Doamne, cât de frumos şi cât de fericiţi am putea convieţui noi, OAMENII, dacă nu ar exista instrumentul acesta universal de schimb: BANUL!

25 IANUARIE 2009

Publicat în Monitorul de Brăila din 29 şi 30 ianuarie 2009

DE LA TANTI MIŢA FALIMENTARA LA PENSIUNEA DANIELA CLINCIU

Foarte de curând am primit pe net un articol plimbat din căsuţă în căsuţă şi care mă invita să procedez similar în continuare, despre o anume tanti Miţa din Moeciu, care ar fi dat faliment… De regulă, sunt... atenţionat cu mesaje christice sau umanitare dar, întrucât net-ul este agresat în mod repetat şi tupeist de tot felul de hacker-i sau vânători de adrese de e-mail – altfel băieţi deştepţi – coşul este destinaţia lor finală, mai ales dacă inima sau creierul meu nu sunt deloc atinse. Mesajul cu tanti Miţa falimentara se încadra în alt gen: cel al socialului, al unui social pe care mă feresc să-l analizez pentru a nu mă lăsa intoxicat, dar în care, totuşi, trebuie să exist. Vreau-nu vreau, trăiesc printre oameni, mă subordonez unor legi la crearea sau aplicarea cărora eu nu am posibilitatea să particip direct, trebuie să mă adaptez rigorilor dacă doresc să nu ajung un marginalizat, un paria în propria casă.
Dar... care este povestea lui tanti Miţa? Pe scurt, această româncă din zona Moeciu creştea înainte de ’89 – deci, în plin regim totalitar – 20 de vaci producătoare de lapte. Păşunile munţilor din împrejurimi asigurau hrana naturală a acestor vaci, din al căror lapte gras, tanti Miţa producea tot felul de brânzeturi specifice locului. Laptele era vândut la cooperativă sau la piaţă, în Braşov, ca şi brânza dulce, caşul... Acum, în plină expansiune capitalistă, centrele de achiziţionare s-au desfiinţat, deoarece marii producători de lapte şi produse lactate care au intervenit pe piaţa românească (Danone, Milli, Tnuva...) importă materia primă. Credeţi cumva că este vorba de lapte de import? Ar fi bine, totuşi... Nu am curajul să cataloghez produsele folosite de acestea deoarece nu sunt un specialist în această problemă, dar chiar de ar fi vorba de lapte, de ce lapte de afară când îl avem pe al nostru, de la vacile autohtone ce se hrănesc cu iarba grasă a păşunilor munţilor noştri? Adică laptele de afară este mai... lapte decât cel de la tanti Miţa?! Acesta este motivul pentru care tanti Miţa mai creşte acum doar trei vaci din care, în curând, va rămâne doar cu una, pentru necesităţile proprii şi din lipsa dorinţei de a trăi inutil! Aşa a ajuns munteanca tanti Miţa falimentară sub succesivele guvernări postdecembriste, care au avut grijă să promoveze consumul de produse importate, de provenienţă şi calitate îndoielnice, în detrimentul celor naturale, autohtone, desfiinţând premeditat şi interesat sănătoasa producţie ţărănească.
Am profitat de oportunitatea oferită de acest mesaj primit pe net pentru a-mi exprima propriile idei, de data aceasta mult mai... plăcute, legate tot de zona Moeciu.
Tocmai m-am întors dintr-o scurtă (şase zile) vacanţă petrecută în acel decor montan, mai precis, la Moeciu de Sus. Îmi doream o vacanţă într-o zonă cât mai curată (pură, dacă nu vă deranjează termenul şi asociaţia), cât mai departe de civilizaţie, îmi doream o locaţie în care să-mi abandonez necesităţile burţii... bucătăriei locale, în speranţa că mă voi înfrupta cu adevărat din bunătăţile ca la mama de-acasă. Folosind mijloacele moderne de informare, am intrat pe Google, am scris Moeciu-Pensiuni agricole şi... o groază de oferte, care mai de care mai interesante şi mai... pitoreşti mi s-au desfăşurat pe monitor. Aproape imposibil de ales printr-o judecată lucidă şi raţională; trebuia folosită inima şi... intuiţia. Aşa am ales Pensiunea Daniela Clinciu.
Ultimii vreo 20 kilometri i-am parcurs pe nişte serpentine strânse, aşternute asemenea panglicilor ondulate ale fetelor de la gimnastică ritmică, printre munţii bătrâni, dar pe care-i simţeam prietenoşi. Împreună cu prietena, aflată în dreapta mea, parcurgeam traseul într-o muţenie desăvârşită, nedorind să deranjăm cu vorbele care, oricât de alese ar fi fost ele, ar fi vulgarizat prin simplitatea, prin puţinătatea lor măreţia peisajului, a virginităţii, a... Mamei Naturi. Zgomotul monoton şi pe o tonalitate baritonală al motorului acompania discret, ca o muzică de cafe-concert, spiritele noastre înălţate până la limitele sublimului, ale frumosului, ale... absolutului!
Doamna Daniela, gazda noastră, ne aştepta în curtea pensiunii, noi fiind nevoiţi să dăm câteva telefoane repetate, pentru a reuşi să descoperim locaţia. Şi-a cerut scuze pentru că nu putea să dea mâna, deoarece lăsase brânza din frământat pentru a ne întâmpina pe noi.
Brânză frământată?! Mmmmm!
Ne-a condus într-o cameră mare şi luminoasă, aranjată rustic, conform solicitărilor noastre şi ne-a transmis invitaţia la masă. În puţine cuvinte am stabilit meniul: un bulz de mămăligă cu brânză frământată, iar pentru mine, ca un premiu adus conducătorului auto, pastramă de oaie! Promiţător debut culinar pentru vacanţa noastră ! Dar, dacă aţi fi văzut cum ni s-au prezentat platourile !... O mămăligă mare şi aburindă ocupa întreaga suprafaţă a farfuriei, iar pe mijloc trona brânza frământată, aşezată din belşug, fără economia sau calculul meschin al gramajului ; noi să fim în stare să o devorăm în întregime! Temperatura mămăligii influenţase şi consistenţa brânzei, care se întindea cu supleţe până la nivelul gurii noastre flămânde, făcând dificilă acţiunea mâncatului şi fiind nevoiţi, pe furiş, să folosim şi mânile pentru a o desprinde; tot voiam noi să ne întoarcem la origini! Farfuria mea, conform dorinţei exprimate, era garnisită pe marginile mămăligii, cu bucăţi bine rumenite de pastramă de oaie, una lângă cealaltă, pe întreaga circumferinţă, a cărei grăsime se impregnase deja în bulz, iar aromele... Vai, aromele!... Nările îmi erau excitate de izurile de mămăligă, brânză iute şi untoasă, grăsime de oaie, toate într-un amestec fericit video-olfactiv! Aşa, ca garnitură la pastramă, doamna Daniela mi-a aşezat în faţă nişte castraveciori muraţi, doar dacă sunt interesat... Şi când te gândeşti că acesta era doar începutul! Aperitivul adevăratelor mese îmbelşugate, pline de savoare, de calorii şi de... sănătate! Înainte de Ploieşti, trecând prin Valea Călugărească, cumpărasem un bidon de cinci litri cu vin roşu, astfel că acum aveam posibilitatea de a dizolva grăsimile în esenţele lichide ale celebrilor struguri ce amintesc de sobrietatea şi spiritul purtătorilor de sutane negre...
Nu sunt un gurmand, nu sunt un băutor! Cele două acţiuni, ale mâncatului şi băutului, se adresează nu stomacului, ci papilelor gustative şi simţurilor olfactive. Dacă în acţiunea de a mânca şi a bea, te adresezi acestor două simţuri, ai posibilitatea de a trăi senzaţii maxime de plăcere, de bucurie, spirituale; să nu vi se pară vulgară apropierea! Cu cele cinci simţuri am fost dotaţi încă din starea de făt în pântecul mamei... Am fost dotaţi pentru a le folosi în egală măsură pentru perceperea lumii, pentru a ne putea bucura de toate minunile puse la dispoziţia noastră de Creator aici, pe Pământ, ACUM! Din acest motiv am afirmat că cele două acţiuni, ale mâncatului şi băutului ne pot conferi plăceri sublime, spirituale... Cu condiţia să nu devenim sclavii stomacului! În acest regim, el devine un organ inferior, murdar, o moară ce lucrează în condiţii grele de exploatare şi care trebuie să prelucreze de toate, şi bune, şi rele.
Cu o astfel de filosofie înarmat, am tratat fiecare masă servită de ospitalierele noastre gazde (doamna Daniela este ajutată în întreprinderea sa de soţ, de cele două fiice, de o... dulce nepoţică de doi anişori şi de câteva ajutoare discrete, zărite sau doar intuite). Trebuie să mărturisesc că am picat, fără să fi dorit aceasta, în greşeala de a ne fi raportat programul turistic şi de odihnă activă, la cel al servitului meselor. De fiecare dată când terminam de servit micul dejun, doamna Clinciu ne întreba grijulie ce dorim să mâncăm la dejun, făceam împreună meniul şi, în felul acesta, eram tot timpul cu gândul la mâncărurile ce urmau, înainte de a le fi terminat de topit din farfurii pe cele existente. La fel se întâmpla la dejun, la fel la cină... şi cu o astfel de organizare, trăiam permanent într-un viitor... culinar!
Am avut inspiraţia, a doua zi după sosirea noastră să vizităm împrejurimile, mai bine spus principalul obiectiv al locului, adică celebrul şi înfricoşătorul Castel Bran. Într-adevăr, faptul că acesta apare încastrat în stânca cenuşie a muntelui, parcă încercând să evadeze dintr-o strânsoare a timpurilor pentru a-şi reprimi dreptul la măreţie şi respect, îi conferă un aspect sumbru. Atmosfera de gheaţă este întărită şi de sobrietatea încăperilor mici şi modest mobilate de familia regală, ca şi de portretele alb-negru de pe pereţi. Prin gingăşia emanată din portretele lor, regina Maria şi principesa Ileana sunt singurele care dau căldură castelului. Mi-am întărit încă o dată convingerea că legenda contelui Dracula, scrisă şi ecranizată atât de inspirat, au creat un deserviciu aprigului domnitor Vlad Ţepeş, dar a devenit şi o adevărată sursă de venituri pentru localnici. Castelul şi Dracula aduc mulţi turişti în zonă - străini, mai ales – doritori să trăiască... netrăita (?) sete de sânge a vampirilor! Dracula este din plin reprezentat în multe din suvenirurile din târgul de la poalele castelului, kitch-uri, după părerea mea.
Era zi de târg şi nu am rezistat tentaţiei de a-mi cumpăra o căciulă de nutrie, un model ce-mi place şi pe care demult îl doream. Tocmeala a mers în favoarea mea, vânzătoarea lăsând vreo 30 de lei din preţul iniţial. Acasă nu prea mi-a mai plăcut! Se găseau haine de blană foarte frumoase, din astrahan, nutrie, nurcă la preţuri mai mult sau mai puţin accesibile, cu garanţie de fabrică sau fără. O bătrână a insistat să cumpăr ceva şi de la ea şi am achiziţionat astfel o… paletă de lemn pentru bucătărie. Nu ştiu prea bine la ce foloseşte, dar… am încurajat în felul acesta meşteşugul local şi nu regret!...
Ce şi cine se mai găsea prin târg? Se găsea P.N.L.-ul în plină campanie electorală, cu pungi de plastic, pixuri, calendare şi, probabil, şi ceva mititei, dar nu aveam dispoziţia necesară profitului. M-am căpătat cu două pixuri, o pungă şi un calendar. Bune de păstrat în maşină!
Un soare prietenos şi neîncruntat ne mângâia de după zdrenţele de nori şi ne sporea starea de bine în care ne găseam. Era un soare ce ne pregătea pentru surpriza de a doua zi. Căci, ziua următoare...
Ziua următoare când, suficient de târziu, ca într-o binemeritată vacanţă, am coborât din pat şi am privit afară...
Imaginea basmelor copilăriei mele mi se revela înaintea ochilor! Ningea cu fulgi mari şi grei peste un covor de nea deja consistent şi întregul decor, dezgolit de sevă cu o zi înainte, prinsese viaţă. Zâna Iarna se prezenta pe podiumul de nea dezvăluindu-şi întreaga ei frumuseţe şi... virginitatea! Totul era alb, alb, imaculat şi... pur! Totul era neînceput, ca o uriaşă, splendidă şi delicioasă tartă prezentată copiilor pofticioşi şi zgomotoşi în inocenţa lor! În curtea alăturată pensiunii în care locuiam noi, un prichindel trăgea deja de o sanie mare cât el, cu obrajii înroşiţi de ger şi cu zăpada proaspătă trecându-i de glezne. Un căţel alerga vesel primprejur, înotând prin zăpadă şi sărind să prindă fulgii de nea. Pe coşurile caselor ieşea un fum negru ce inducea căldură şi multă iubire în inima mea. Am trezit-o pe Diana şi am chemat-o lângă mine, să ne bucurăm amândoi. Dacă aţi reuşi să vă închipuiţi cele două personaje îmbrăţişate ca fiind la graniţa a două medii, unul alb şi geros, prezentat mai sus şi celălalt, un interior încălzit, cu patul lăsat răvăşit dintr-o neglijenţă premeditată, o măsuţă încărcată cu telefoane mobile, bijuterii, cosmetice, ciocolată, două pahare folosite... aţi reuşi să vă transpuneţi în atmosfera bucolică în care ne cufundasem cu voluptatea celui ce primeşte totul ca pe o regăsire a începuturilor. Spiritele noastre se hârjoneau deja în dansul fulgilor de nea, pe când trupurile se adăposteau în confortul şi căldura dulce a interiorului rustic. Dar maţele chiorăiau! Doamna Daniela ne aştepta cu micul dejun!
Micul dejun: un platou mare pe mijlocul mesei, garnisit select cu cele mai gustoase brânzeturi şi preparate din carne posibile, toate din producţia proprie a familiei Clinciu! Ouă ochiuri sau scrob, fierte tari sau moi (ce gălbenuş aveau!), zacuscă de casă, lapte gras de la vacile din staul, unt şi gem, bineînţeles… tot în gospodărie preparate. Varietatea şi cantitatea depăşeau cu mult posibilităţile noastre de consum, iar gustul… Doamne, ce gust puteau să aibă toate aceste bucate banal de româneşti! Atât ne-am obişnuit cu gustul fad al produselor cumpărate de la supermarket, că am uitat cum este să ne bucurăm de o hrană adevărată, nu mai ştim să apreciem suculenţa, aşa cum am primit-o de la Mama Natură! Chiar şi pâinea ce ne-o aşeza pe masă doamna Daniela, era frământată în casă, din grâu adevărat, fără emulgatori şi alte E-uri! Îmi era ruşine că nu puteam mânca tot, consideram ca un afront la adresa gazdelor noastre faptul că mai rămânea destul în farfurie. Aveam însă grijă să... ne revanşăm la prânz când solicitata şi dorita ciorbă ţărănească ne răcorea de surplusurile alimentare şi făcea loc la noi provocări culinare, la fel de consistente, dar şi suculente...
Să ştiţi că intenţionat vă provoc sucurile gastrice! Luaţi-o ca o invitaţie la ieşirea din letargia în care ne complacem consumând doar surogate şi chimicale în loc de hrană adevărată, de hrana aceea ce o mâncam la bunica atunci când eram mic şi al cărei gust nu-l regăsesc prin galantare, oricât de frumos colorate şi luminate ar fi acestea. Fie că este vorba de ouă, de carne, salamuri şi cârnaţi, de legume şi fructe, lactate… nu mai avem şansa să regăsim gusturile naturale decât dacă ajungem la o pensiune gen Daniela Clinciu. Ah, ştiţi ce se mai putea mânca la doamna Daniela? Varză cu carne, tocăniţă, păstrăv copt în folie de aluminiu (aici am mâncat pentru prima oară aşa ceva!) şi, bineînţeles, celebrele grătare preparate pe cărbuni încinşi. Nimic din toate acestea nu ne-a lipsit în cele şase zile, păstrăvul şi pastrama fiind repetate la solicitarea noastră expresă.

Covorul alb şi mătăsos aşternut peste împrejurimi ne-a solicitat din plin trupurile îndestulate de buna doamnă Daniela în prelungitele noastre plimbări dintre mese. Nu aveam nevoie de discotecă, nici de magazine sau de strălucirea lor; ne ajungea cea a zăpezii. Căutam liniştea şi am găsit-o pe drumurile localităţii şi dincolo de ea. Oamenii ne salutau. Oamenii ne salutau!!! Aceasta mi-a amintit de copilăria mea şi de vizitele la bunica de la ţară, vara, la Româneşti-Bacău. Când mergeam cu bunica prin sat, aceasta obişnuia să salute pe toţi pe care-i întâlnea în drum, inclusiv pe copiii ce mergeau cu gâştele sau cu vaca la păscut.
- Noroc, mă’ a lu’... încotro, încotro?
- Ia, cu vaca la păscut, ţaţă Leanţo! – răspundea respectuos prichindelul de câţivă anişori, bunicii mele.
Eu, crescut şi educat la oraş, o dojeneam pe bunica:
- De ce saluţi mata, bunico? Tu eşti mai bătrână şi ar trebui să te salute el pe matale.
- Ia mai taci tu, măi Florinel, mamă, că nu ştii tu rosturile noastre de aici, de la ţară! – mă repezea bunica cu dragoste în glas.
Tăceam şi-mi continuam drumul nedumerit şi înciudat, totodată. Consideram că este nedrept ca bunica să nu primească respectul cuvenit de la acei copii de vârsta mea. Orăşeanul din mine nu putea înţelege firescul locului…
- Sara bună!
- Bună seara! – răspundeam mecanic şi grăbit la mesajul de bineţe al omului cu care ni se intersectau drumurile.
Acum, pe drumurile din Moeciu, primeam şi noi un respect, pe care nu-l aşteptam, de la localnici, adulţi sau copii. Doar că de această dată, vedeam altfel lucrurile, îl acceptam nu pentru că ne consideram merituoşi, ci pentru că localnicii, în acest fel, îşi aduceau respectul cuvenit lor însişi! Respectându-i pe străini, se respectau pe ei înşişi! Târziu, după foarte mulţi ani, bunica mi-a trimis din Înalturi răspuns şi explicaţii la nedumerirea mea...
Zăpada se mula ascultătoare sub ghetele noastre, păstrându-le forma până la următorii paşi sau următoarea... zăpadă sau până ce soarele avea să înfrângă voinţa cristalelor efemere. Părăsisem drumul şi înaintam pe nişte cărări doar bănuite, afundându-ne până la genunchi, bulgărindu-ne reţinut şi imortalizând imagini cu ajutorul aparatului de fotografiat şi al telefoanelor mobile. Ne umpleam plămânii de aer tare şi curat, departe de zgomote, de smog, politică şi... isterii citadine! Pârâul pe malul căruia se întinde toată zona Moeciu se unduia limpede şi repezit, formând pe alocuri mici cascade iar cântul cursului său asigura melodia naturii altfel încremenite în acea imagine de basm, cu case purtând căciuli albe de nea şi cu brazi împodobiţi sărbătoreşte în aşteptarea lui Moş Crăciun. Ne amuzam evocându-l pe Moş Martin şi invitându-l la un rendez-vous dar, totodată, ne înfricoşam la ideea că am putea avea parte şi de o astfel de aventură. Ne încurajam singuri spunându-ne că iarna timpurie l-a invitat pe vajnicul urs carpatin la binemeritata hibernare. Dar dacă totuşi?...
Repetam aceste plimbări zilnic, fără să ne plictisim, dimineaţa în susul pensiunii noastre, seara, în josul ei. Vă daţi seama că stomacurile noastre se vidau făcând loc tradiţionalelor şi delicioaselor bucate ale gazdei noastre.
Monotonia liniştii şi calmului am căutat, aceasta am găsit. Natura aparent încremenită în nişte imagini fixe, ca de aparat de fotografiat, dar vie şi într-o permanentă dinamică, nu ne permitea să alunecăm într-o divinaţie pasivă, ci ne invita să ne identificăm cu ea, să devenim parte a decorului în care ne cufundam şi în care ne regăseam, noi şi spiritele noastre.

Tanti Miţa a dat faliment în accepţiunea barbară a cuvântului! Ea, pe moment, a pierdut o luptă măruntă, dar întreaga vale a Moeciului a câştigat o alta, cu siguranţă mai importantă: cea a conservării bunelor tradiţii într-un sistem organizat, ce permite promovarea intereselor locale la nivel naţional şi chiar internaţional. Tanti Miţa a rămas cu cele trei vaci, dar întreaga vale a Moeciului este susţinută de multe pensiuni agro-turistice, de o parte şi de alta a ei, una lângă alta şi toate organizate asemănător cu cea a familiei Clinciu. Multe din ele sunt clasificate cu margarete şi înregistrate ca atare...
Trăiesc cu convingerea că aceste pensiuni agro-turistice, a căror principală atracţie o reprezintă nu vecinătatea lui Dracula, ci calitatea şi gustul natural al produselor şi serviciilor acordate turiştilor într-un decor montan nealterat, reprezintă deja prin ele însele şi nişte micro-ferme zootehnice. Pentru că nu ai cum să asiguri garanţia unei hrane naturale şi sănătoase cu produsele de la supermarket! Necesitatea rezistenţei pe aceste poziţii în care i-a aşezat destinul le este asigurată doar de calitatea serviciilor şi a produselor oferite. Economia de piaţă în acest caz şi-a împlinit menirea!
O deplâng pe tanti Miţa şi sunt alături de ea şi-i înjur sănătos pe cei care au adus-o în această situaţie. Îi şi numesc pe aceşti mari profitori (mă forţez să fiu cuminte la folosirea calificativului): politicienii de tot felul şi guvernanţii postdecembrişti. Toţi o apă şi-un pământ! Nu au niciun merit!
Merituoasă este tanti Miţa!
Merituoasă este întreaga familie Clinciu!
Merituoşi sunt toţi românii simpli de pe valea Moeciului, ca şi toţi ceilalţi români, păstrători demni ai verticalităţii neamului!
Dumnezeu fie cu toţi românii drepţi!

Florin Meşca 01 decembrie 2008

Publicat în Monitorul de Brăila din 4 şi 6 decembrie 2008